Joi, 28 aprilie 1977 am primit la redacţIE



Yüklə 0,5 Mb.
səhifə7/8
tarix17.01.2019
ölçüsü0,5 Mb.
#98615
1   2   3   4   5   6   7   8

420

bandă, care cobora brusc la stînga si despre care crezu că avea să-l scoată la mare. Nu trecură decît cîteva minute şi îşi dădu seama că aceasta fusese prima lui greşeală.

De cît timp plecase de la circiumă? De două ore ? De trei ? Şi de ce nu trecuse prin Llangian, sau nu ajunsese la luncile cu iarbă înaltă care duceau la Porth Neigwl? Undeva o luase într-o direcţie greşită, asta era limpede. Dar era impo­sibil ca drumeagul să nu ducă la o fermă, la o casă ţărănească sau într-un sat; era imposibil să nu mai dea peste o fiinţă vie în locul ăsta bles­temat şi muiat de ploaie, peste cineva care să-i arate pe unde s-o ia sau să-i sugereze unde să pună capul peste noapte.

Şi chiar atunci, o fiinţă vie ţîşni din întuneric. De fapt, chiar trei - trei oi înfricoşate, care fugeau mîncînd pămîntul pe drumeag, în direcţia lui, scoţînd nişte behăituri isterice care, în afara vîntului şi a ploii, erau primele sunete ajunse la urechile lui Benjamin de cînd se abătuse de la drumul spre Botwnnog. Sări într-o parte, la fel de speriat ca ele de întîlnirea dătătoare de fiori. Se uită peste umăr şi grăbi pasul, interpretînd apariţia lor neaşteptată ca pe un semn rău. Dacă pînă şi oile se rătăceau într-o noapte ca asta, el ce şanse avea?

După ce mai merse vreo cinci kilometri, dădu peste o şură goală la marginea drumului, cu uşile sparte zbătîndu-se nebuneşte în bătaia vîntului. Se uită înăuntru. Jos, pe pămînt, se aflau cîteva mîini de paie; i-ar fi ajuns ca să doarmă pe ele, dacă le-ar fi strîns laolaltă, însă perspectiva nu era atrăgătoare, între timp, Benjamin începuse să tremure vîrtos şi nu-i surîdea ideea să doarmă în hainele acelea ude, cu vîntul izbindu-se de pereţii şurii şi cu uşile dîndu-se în lături şi

421sînchizîndu-se toată noaptea, îşi aruncă rucsacul pe jos şi rămase cîteva minute în prag, cercetînd atent furtuna. Nu dădea semne să se potolească, întunericul nopţii rămînea deplin. Lui Benjamin îi venea uşor să-şi imagineze că era ultimul om de pe pămînt.

Dar pe urmă simţi un licăr de speranţă : zări un punct luminos în depărtare. Abia apăruse, era sigur de asta. Probabil că undeva un om tocmai aprinsese lumina. Peste cîteva clipe putea să se stingă la loc. Trebuia să ajungă acolo cît mai repede.

înşfacă rucsacul şi începu să alerge pe dru­meag, însă din cauza oboselii nu rezistă foarte mult. Se opri din goană şi merse cu un pas vioi, simţind cum inima îi zvîcnea cu reproş în piept. Lumina dispărea din cînd în cînd şi se ivea din nou. Benjamin conchise că era din cauza copa­cilor, care o ascundeau parţial. Pe urmă versan­tul unui munte îi apăru pe neaşteptate în faţa ochilor, iar drumul începu să urce abrupt. Copa­cii, grupaţi în pîlcuri dese, se aflau la dreapta lui - un lucru neobişnuit în peninsula asta, unde peisajul era mai degrabă sărac în vegetaţie şi păduri. Auzi o bubuitură, urmată de linia frîntă a unui fulger care lumină pentru o clipă marea ale cărei valuri uriaşe săltau furios la nici o jumătate de kilometru în stingă lui. Prin urmare, acesta era Porth Neigwl sau, cum îi spuneau englezii, Gura Iadului. Nu putea să mai aibă mult pînă la Rhîw. însufleţit de această desco­perire, urcă în grabă dealul, cu de două ori mai multă energie; lumina dispăruse, dar era sigur că avea s-o repereze din nou. Mai merse doar cîteva sute de metri înainte de-a da cu ochii de lucrul .pe care-l căuta: o bucată de lemn bătută de vînturi, prinsă în cuie de trunchiul unui copac

422

aflat la intrarea pe o alee lungă şi avînd pe ea două cuvinte : „PLAS CADLAN".



Nu avea de unde să ştie, dar era pe punctul de-a se prăbuşi de oboseală. Se împiedică şi parcurse poticnit aleea care, pe porţiuni impor­tante, semăna mai degrabă cu un tunel, din cauza bolţii joase a crengilor împreunate ale copacilor. O ramură smulsă din trunchi de o pală de vînt îl lovi în cap şi fu cît pe-aci să-l doboare. Pe urmă lumina se văzu din nou, de data asta mult mai aproape în stînga lui, şi chiar dacă un şir de rododendroni neîngrijiţi o ascunse imediat, după un minut Benjamin se trezi în faţa unei porţi mici din fier forjat. O deschise, făcînd-o să scîrţîie în beznă. Simţi pietrişul sub picioare, merse drept înainte şi apoi făcu un pas greşit, căzînd şi ate-rizînd imediat pe ceva ascuţit, poate un gard viu în miniatură. Se ridică si încercă să se calmeze. Se zgîriase la o mînă pe care şi-o duse la gură, simţind gustul sîngelui cald.

Păşind mai atent, merse pe aleea îngustă de pietriş cum putu mai bine, coti de trei sau patru ori şi ajunse în cele din urmă în faţa casei. Inima îi zvîcni de bucurie. Două dintre ferestrele de jos erau luminate, iar o lampă cu gaz ardea afară, dezvăluind privirii o pasarelă lungă şi acoperită, care trecea prin dreptul casei si ducea la o căsuţă sau o bucătărie de vară aflată la capătul cel mai îndepărtat.

O găsise. Ajunsese unde trebuia. Coşmarul luase sfîrşit.

Benjamin bătu cu putere în uşă, şi cînd aceasta se deschise se trezi uitîndu-se la o faţă înspăi-mîntătoare, cum nu-i mai fusese dat să vadă pînă atunci. Un bărbat înalt, de cincizeci-şaizeci de ani, cu părul sur şi vîlvoi, pielea aspră de parcă tocmai ar fi fost argăsită şi o barbă albă

423uimitoare, care îi ajungea aproape pînă la talie, apăru în prag şi-l fixă cu nişte ochi căprui în care clocoteau ostilitatea şi bănuiala. Primele cuvinte pe care i le adresă lui Benjamin fură în galeză; văzînd că nu produc nici o reacţie, bătrî-nul se răsti:

— Hai, zi! Cine eşti şi ce vrei ?

— Sînt un prieten al lui Cicely, îngăimă Benjamin.

— Glyn! Glyn !

Tonul de reproş aparţinea unei femei mici şi mămoase, cam de aceeaşi vîrstă cu bătrînul, care se ivi repede în spatele lui.

— Nu vezi că băiatul e murat de ploaie ? în­trebă ea şi-l luă de braţ pe Benjamin. Intră, copile, intră.

— Sînt un prieten al lui Cicely, repetă Benjamin, cu apa picurîndu-i de pe haine pe lespezile de piatră.

Era singurul lucru care-i venise în minte. Cartea lui de vizită.

— Eu sînt Beatrice, mătuşa lui Cicely, spuse femeia. Iar el e unchiul Glyn.

Bărbatul îi mai aruncă o privire fioroasă, dar se părea că de data asta era una de bun venit.

— Glyn, du-te si adu-i băiatului nişte whisky. îi dădură un pahar fără picior, i-l umplură cu

whisky neîndoit, iar Benjamin îl bău mult prea repede. Pe urmă îl aşezară lîngă şemineul aprins din bucătărie unde, în loc să se simtă mai bine, începu să tremure şi mai zdravăn, îi mai dădură un pahar cu whisky, de data asta amestecat cu ghimbir şi apă caldă. Şi probabil că după aceea îl vîrîră în pat.

424

Cînd se trezi, Benjamin trase concluzia că murise şi ajunsese în rai. Nu încăpea îndoială. Nu încer­case niciodată să-şi imagineze raiul, dar îl recu­noscu de cum îl zări. Mai bine zis, de cum îl auzi, fiindcă primul lucru pe care-l observă cu privire la rai avu de-a face cu sunetele: îi ajunseră la urechi trilurile unor păsări. Nu avea cum să fie tot în Llyn, fiindcă în peninsulă nu se auzeau cînte-cele păsărilor, ci doar vaierele singuratice ale pescăruşilor, însă păsările intonau o corală melo­dioasă, fără sfîrşit şi contrapunctată de zumzetul armonios al albinelor. Erau cele mai frumoase sunete pe care le auzise vreodată. Iar în rai nu era rău deloc. Stătea întins pe nişte aşternuturi de bumbac apretate, groase şi proaspăt spălate. Soarele îşi trimitea pe fereastră razele de aur alb, care tremurau uşor cînd treceau prin perde­lele albe de dantelă ce se legănau în bătaia uşoară a vîntului. Pe faţă simţea cîte un curent de aer răcoros. Undeva dedesubt, valurile se spărgeau în surdină de ţărmul îndepărtat.



Benjamin nu se străduise niciodată să-şi închipuie cum arăta raiul, dar ştia precis că avea o componentă esenţială, un criteriu de la care nu se putea abdica. Cicely trebuia să fie acolo.

Şi chiar era. Aşezată la capul patului şi pri-vindu-l ţintă, pe cînd se chinuia să deschidă ochii. Şi ea era îmbrăcată în alb din cap pînă în picioare, cu o rochie de vară albă şi largă, părul ei era lung şi auriu (şi-l lăsase să crească), era mai palidă ca niciodată, mai zveltă ca niciodată, iar albastrul ochilor părea mai fragil decît fusese vreodată.

425Prin urmare, era adevărat. Raiul exista, iar el era ultimul sosit.

— Bună, Benjamin, zise Cicely. Benjamin se ridică în capul oaselor. Părea îm­brăcat cu o cămaşă de noapte care nu-i aparţinea.

— Bună, răspunse el.

— Ai plecat să mă cauţi.

— Aşa se pare.

— Da, zise Cicely zîmbind. Ştiam că o s-o faci. Benjamin se arătă surprins, aşa că fata adăugă:

— Adică, dacă era să vină cineva, nu puteai să fii decît tu. Ţine.

Luă o ceaşcă de ceai de pe măsuţa de lîngă pat şi i-o dădu. Gustul ceaiului din rai era acelaşi ca peste tot, îşi dădu el seama. Ba chiar avea puţin cam mult lapte. Bun, deci pînă la urmă nu ajunsese în rai. Pentru Benjamin nu mai conta. Cicely îl sărută pe frunte, îi şopti „Mă bucur tare mult că eşti aici", iar el înţelese că se afla într-un cu totul alt loc, chiar mai frumos decît raiul.

Mirosul de slănină prăjită se împrăştie din bucătărie în vestibulul cavernos, o luă în sus pe scările vechi din lemn de stejar şi pătrunse în toate dormitoarele, în baia, în salonaşul şi în podul din Plas Cadlan. El îl atrase repede pe Benjamin, care tocmai făcuse baie şi se schim­base, în bucătăria în care soarele intra mereu cu zgîrcenie şi unde o găsi pe Cicely aşezată deja la masa încăpătoare, alături de unchiul şi de mătuşa ei. Aceştia îl serviră cu ouă prăjite, cîrnaţi de porc, cîteva felii mari, delicioase de slănină şi nişte bucăţi provocator de groase de pîine albă şi moale.

426


— Mă tem că o să ne dezamăgim nepoata, spuse Beatrice, zîmbindu-i jovial lui Benjamin, care începuse deja să mănînce. Trăieşte cu im­presia c-ai venit de la Birmingham ca s-o vezi.

Se părea că, deşi pradă unei stări vecine cu delirul, noaptea trecută Benjamin izbutise să explice dezlînat că îşi petrecea vacanţa în apro­piere cu familia. Acum oferi mai multe amănunte de dragul lui Cicely, care la ora aceea se afla în pat.

— Nu-mi pasă de unde-a venit, îi zise ea mătu-şii. Mă bucur foarte mult că-i aici. Benjamin e cel mai drăguţ şi cel mai atent prieten al meu.

— E prima dată cînd vii la Llyn? îl întrebă Beatrice.

— A, nu.

Benjamin simţi imediat nevoia să-şi aroge anumite merite de proprietar.

— Locul ăsta e un fel de-a doua casă pentru ai mei. De ani de zile venim aici. An de an, în acelaşi camping pentru rulote.

în clipa aceea se auzi un zgomot neaşteptat, provocat de unchiul lui Cicely, care îşi trînti ceaşca de ceai pe masă şi scoase un soi de mîrîit. Se părea, de asemenea, că era pe punctul de-a vorbi, dar soţia lui îl împiedică, murmurînd „Glyn! Glyn!" şi explicîndu-i lui Benjamin:

— Soţul meu are ceva împotriva rulotelor. Reprezintă unul dintre numeroasele lucruri îm­potriva cărora are ceva.

La scurt timp după aceea, Glyn anunţă bom­bănind că se duce la el în atelier şi ieşi pe uşa din spate. Benjamin îşi termină micul dejun şi începu să spele vasele pe care Cicely le usca.

— Am comis un faux pas ? vru el să ştie, după ce Beatrice dispăru sus pe scări.

— Nu-ţi face probleme. Cu unchiu-meu, cam fiecare pas e faux.

427Cicely puse deoparte cîrpa de vase şi-l prinse de mijloc.

— Ah, Benjamin, e nemaipomenit c-ai venit. Nici n-ai idee.

Benjamin o îmbrăţişa la rîndu-i, dar destul de ţeapăn, conform obiceiului. Fata făcu un pas înapoi.

— lartă-mă, sînt groaznic de tactilă azi, nu? întrebă ea, apucîndu-se din nou de şters vasele şi vorbind mai departe: M-am simţit tare sin­gură. Cum să-ţi spun" ei doi sînt minunaţi, dar stau aici de patru săptămîni. începusem s-o iau razna.

— Ai fost foarte bolnavă? întrebă Benjamin.

— A, habar n-am ce s-a întîmplat. Cred că s-au adunat cam multe. M-am pricopsit cu o gripă de care n-am mai putut să scap. A fost tot mai rău. Nu ştiu dacă din cauza examenelor sau a prostiei alei a cu domnul Ridley. Am fost ne­bună că m-am lăsat prinsă în aşa ceva. Nebună de legat. Ah...

— N-o spune, o rugă Benjamin şi-i duse un deget plin de săpun la buze.

— Ce să spun?

— Că eşti o persoană îngrozitoare, îngrozitoare.

— Cum ai ştiut ce voiam să spun ? Benjamin se mulţumi să rîdă şi o întrebă:

— Ia zi, vrei să afli ce-a mai fost la şcoală cît ai lipsit?

— Da, bineînţeles.

Aşa că începu să-i povestească, iar asta le ocupă cea mai mare parte a dimineţii.

După prînz, Beatrice îi arătă casa şi grădina. Era din cale-afară de mîndră de aceasta din urmă.

428

— Aşteptam ploaia asta ca pe-o mană cerească, zise ea, străbătînd alături de el o porţiune de gazon mică, bine îngrijită şi încă foarte udă,^cu toată strălucirea soarelui de după-amiază. îmi pare rău dacă v-a stricat vacanţa, dar pentru unii dintre noi a fost ca şi cum ne-ar fi fost ascultate rugăciunile. Oricum, lumea spune că n-o să mai plouă deloc toată săptămîna. Ce părere ai de florile astea? Se numesc piciorul-cocoşului.



Benjamin declară că erau foarte frumoase. Şi chiar erau.

— Locul ăsta are o atmosferă aparte, se aven­tură el. Pare foarte diferit de restul peninsulei. Parc-ar fi o altă lume.

— Da. Dafinii ăştia, spuse Beatrice, arătînd spre rîndurile de copaci cu frunze de un verde închis, care acopereau dealul şi se ridicau la o înălţime de zece-treisprezece metri, ne ascund de restul Llyn-ului şi ne oferă un fel de adăpost de care ceilalţi grădinari din peninsulă nu au parte. De asta am reuşit să fac atîtea lucruri aici. Mi-au trebuit douăzeci de ani ca să ame­najez grădina asta.

— îmi plac trandafirii de-aici, zise Benjamin, mulţumit că descoperise o floare pe care putea s-o identifice.

— Ajungem imediat şi la grădina de plante medicinale. Aleea asta se cheamă Cărarea lui Glyn. îi place la nebunie cum se vede Porth Neigwl de-aici. Iar astea sînt plantele lui prefe­rate : forsythia, nalbă, azalee japoneze.

— Cicely mi-a spus că soţul dumneavoastră e sculptor, zise Benjamin, aplecîndu-se ca să treacă printre plantele aflate foarte aproape de ambele părţi ale potecii.

— Crezi că şi-a revenit ? întrebă Beatrice, nebă-gînd în seamă uvertura. Mi-e foarte greu să-mi dau seama la Cicely. E tare delicată. Şi palidă.

429— Pare foarte binedispusă, rosti el pe un ton neutru.

— Trebuie să recunosc că sosirea ta a avut un efect salutar. Sper că poţi să mai rămîi cîteva zile. Ia uită-te la azaleele astea, sînt acoperite de clematis orientalis. Avem şi eucalipţi. Aici, la stînga. Nu ştiam că există un prieten de la şcoală de care s-a ataşat atît de mult. In ultimii ani a avut cîteva relaţii foarte nepotrivite. Mi-ar părea bine să-şi fi găsit în fine pe cineva care să i se potrivească.

Benjamin desluşi ecourile unei nelinişti aproape materne în aceste cuvinte şi fu nedumerit, fiindcă ştia că Beatrice şi Cicely nu erau rude de sînge.

— Mama ei unde e ? întrebă el.

— In America. Are două luni de cînd stă acolo, la repetiţii. Bineînţeles, nu s-ar fi întîmplat nimic din toate astea, dacă n-ar fi fost atît de... absentă. Oricum, nu e treaba mea.

Se apropiau de o anexă, o căsuţă cu acoperişul jos din care se auzeau foarte bine nişte zgomote făcute cu dalta şi ciocanul.

— Să nu-l deranjăm pe soţul meu, spuse Beatrice, grăbind pasul. Săptămîna viitoare pleacă în Franţa. Primăria din Nantes i-a coman­dat ceva pentru un loc public foarte important. Din aceste aluzii, Benjamin deduse că unchiul lui Cicely avea o reputaţie considerabilă.

Fata nu pomenise niciodată de el, dar, ce-i drept, nu prea avea obiceiul să vorbească de membrii familiei şi de realizările lor, care lui Benjamin i se păreau remarcabile. Ştia că tatăl ei era arhitect, trăia la Londra şi de obicei îşi vedea fiica o dată sau de două ori pe an. Mama ei (care se recăsătorise de cîteva ori) era o actriţă de succes, pe care meseria o silea să-şi petreacă mult timp în străinătate. Lui Benjamin i se părea 430

că oamenii ăştia aveau tot dreptul să locuiască-într-o lume la care el putea doar să se uite cu jind, lipindu-şi faţa de fereastră.

— Ia uite, spuse Beatrice, întorcîndu-se să admire priveliştea.

Ajunseseră la poarta din fier forjat, iar acum văzură cea mai mare parte a casei şi linia abruptă a acoperişului înalt, ridicîndu-se mîndră din locul retras unde se găsea.

— Se vede frumos, nu ? Frontonul dinspre sud-vest e o încîntare.

Benjamin nu-si dădu seama despre care fron­ton era vorba. La drept vorbind, nu ştia prea bine nici măcar ce era ăla fronton. Din cîte-şi amintea, casa părintească din Longbridge nu avea aşa ceva. Dintr-o dată, îşi aduse aminte de ai lui - pentru prima dată în ziua aceea - şi i se păru bizar, aproape de necrezut, că rămăseseră tot acolo în rulotă, la cîţiva kilometri distanţă, pe Cilan Head, la celălalt capăt al lui Porth Neigwl.

— Plas Cadlan e foarte veche? întrebă el, vrînd să-şi alunge imaginea din minte.

— A fost construită la sfîrşitul secolului al şaisprezecelea, răspunse Beatrice, conducîndu-l înapoi spre intrarea din faţă, şi a fost mărită în epoca victoriană. Noi ne-am mutat acum douăzeci de ani şi-am găsit-o în paragină. Am avut de tras din greu.

— Dintotdeauna am visat să trăiesc într-un loc ca ăsta.

— Te cred. Păi poate că o s-o faci, într-o bună zi. Cicely mi-a spus că o să fii scriitor.

— Sper. Sau compozitor.

— Zău? Ai tot felul de talente.

Asta îi aminti lui Benjamin de un lucru, de o hotărîre pe care o luase de dimineaţă şi pe care era gata s-o pună în practică, în sfîrşit, venise

431vremea să-i pună lui Cicely una dintre casetele lui. O găsi aşezată pe o bancă de lemn în grădina din spate, undeva deasupra casei, uitîndu-se peste acoperişurile şi coşurile de la Plas Cadlan si peste acareturile ce se întindeau spre marea din apropiere de Porth Neigwl, placidă şi neamenin­ţătoare în lumina după-amiezei.

— Te-a plictisit bine mătuşica? întrebă ea.

— Deloc, îmi place locul ăsta. Are ceva magic -simt că mi s-a împărtăşit secretul cel mai bine păstrat din cîte există...

Cicely zîmbi şi-l prinse de mînă cînd se aşeză lîngă ea. Faptul că stăteau împreună pe bancă şi se ţineau de mînă părea cel mai firesc lucru din lume. Cum fusese posibil să treacă atît de repede pe treapta următoare, să facă pasul ăsta atît de important, în doar cîteva ore ?

— Cicely, întrebă el, ai vreun casetofon pe-aici prin casă?

— Un casetofon ?

— Da.


— Da, cred că am. Unchiului Glyn îi place să lucreze pe muzică.

— Crezi c-am putea să-l împrumutăm pentru cîtva timp?

— Sigur.

îl privi cu ochii strălucind de curiozitate, de parcă i-ar fi plăcut să se lase surprinsă întruna.

— O să mă duc să-ntreb. Cincisprezece minute mai tîrziu, stăteau în

camera lui Cicely, aşezaţi pe cîte-o parte a patu­lui şi cu casetofonul portabil al lui Glyn între ei, pe cuvertură. Benjamin îşi adusese rucsacul şi scosese caseta care conţinea seria de piese inti­tulate Peisaje marine nr. l-7. Se împliniseră doi ani de cînd le înregistrase. Banda se uzase aproape - de tot din cauza ascultărilor succesive.

432

— îmi spui şi mie ce-i asta ? întrebă Cicely, pe cînd el introducea caseta în aparat.



Benjamin derula înainte vreo nouă minute, pînă la începutul Peisajului marin nr. 4, după care trase aer în piept şi zise:

— Ştii, eu compun şi muzică. Ţi-am mai spus ?

— Nu, răspunse Cicely mirată.

— Ei bine, da. Şi mi-am zis... mi-am zis că poate vrei să asculţi ceva.

— Da, sigur. Mi-ar face plăcere.

— Chestia e că piesa pe care o să ţi-o pun... E oarecum... despre tine.

Cicely se îmbujora şi întrebă:

— Bine, dar cum poate o bucată muzicală să fie despre cineva ?

— Păi, mă gîndeam la tine cînd am compus-o. Cred că asta voiam să spun. Tu ai inspirat-o, cum ar veni.

— Ce... neobişnuit. Şi cînd ai compus-o?

— Cam acum doi ani, zise el.

Apăsă pe butonul de start şi imediat după aceea auzi fîşîitul suplimentar care semnala începutul înregistrării.

— Dar...

Cicely se gîndise mai departe la cuvintele lui, care i se păreau ilogice.

— Dar acum doi ani nici nu ne cunoşteam. Apoi muzica începu, iar fata tăcu politicoasă. Benjamin încercă să-şi ascundă neliniştea în

faţa ei, ca nu cumva să-i strice plăcerea. Se stră­dui să nu se uite la ea în timp ce asculta, ca să n-o stingherească. Dar existau momente cînd pur şi simplu nu se putea abţine. Păreau cele mai lungi patru minute din viaţa lui. Calitatea înre­gistrării era foarte proastă, acum era gata s-o recunoască. Şi interpretarea era la fel de slabă -o mulţime de note false! De ce n-o cîntase de

433mai multe ori, pînă ieşea bine? Cum de fusese în stare s-o asculte de atîtea ori la rînd şi să fie atît de lipsit de simţ critic ? Unde mai pui că nu părea să exprime nimic din sentimentele pe care le nutrea pentru Cicely. Doar un ecou abia desluşit. Ar fi avut nevoie de o orchestră simfonică si de harul liric al lui Ravel sau Sibelius ca să trans­mită măcar o frîntură din ceea ce îşi dădea seama acum că simţea faţă de ea.

Şi totuşi, observă că fata era mişcată de ofranda lui. în timp ce piesa se îndrepta spre un final ambiguu, nu văzu nici o clipă de neatenţie şi nici cea mai mică urmă de stînjeneală pe chipul lui Cicely. Avea buzele uşor întredeschise şi chiar se legăna, foarte uşor, în ritmul muzicii. Iar apoi Benjamin încremeni de emoţie, sesizînd că momen-tul-cheie avea efectul scontat - singura frază muzicală interesantă sub aspect armonic, la sfîrşi-tul căreia Cicely se întoarse spre el şi-l întrebă, chiar cînd se auzeau ultimele acorduri:

— A, ce-a fost asta?

— Doar o schimbare de tonalitate din sol minor în re, explică el mîndru. Probabil că nu te aşteptai.

— Nu asta, zgomotul. Din fundal.

— Zgomot ?

— Mi s-a părut că aud o pisică.

Piesa se încheie, iar Benjamin închise case-tofonul.

— Da, chiar a fost o pisică. O cheamă Acorn. Am încuiat-o afară cînd am făcut înregistrarea.

— N-am ştiut că ai pisică. De care e?

— Nu-i a noastră, ci a bunicilor.

Cicely îi spuse cît de mult îi plăcuse piesa muzicală şi ce impresie puternică îi produsese, iar el îşi dădu seama că-i spunea adevărul. Cu toate acestea, era dezamăgit. N-ar fi trebuit să-i pună înregistrarea. Fusese o decizie greşită.

434

— Ar fi bine să i-l duc unchiului Glyn, zise ea, punînd mîna pe casetofon. A, apropo (se opri lîngă uşă), vrea să mergem amîndoi cu el la cîrciumă diseară. Sînt aici de patru săptămîni şi nu m-a invitat o dată, dar acum, c-ai venit tu, ţine să ne ducem şi noi. E de-a dreptul uluitor. Cred că-i place mult de tine.



Benjamin era îngrijorat în legătură cu mersul la cîrciumă. Dacă ajungeau într-unul dintre locurile unde se duceau ai lui, în Abersoch sau Llanengan? Dar se dovedi că nu avea motive de nelinişte. Glyn ţinea morţiş să stea departe de oamenii veniţi în concediu, iar locul ales se afla la mini­mum douăzeci de minute de mers cu maşina, într-unul dintre locurile cele mai îndepărtate şi mai puţin cunoscute ale peninsulei. Trecură prin Aberdaron, unde poetul R.S. Thomas trăia şi activa ca preot paroh („Un om dintr-o bucată, un om formidabil", îi informă Glyn), iar apoi urcară pe drumul ce şerpuia printre dealuri, pînă ajunseră mai sus de Uwchmynydd. La cîteva sute de metri de ţărm se afla aflorimentul stîncos de la Ynys Enlli, Insula Bardsey, fostă aşezare monahală şi punctul terminus al unui pelerinaj legendar. Ieşind din maşină, abia reuşiră să-l desluşească în asfinţitul albastru şi ceţos.

Clădirea unde-i adusese Glyn nu semăna deloc cu o cîrciumă. Părea mai degrabă o casă ţără­nească văruită şi acoperită parţial cu stuf. Cinci oi păşteau iarba răzleţită din dreptul uşii şi nu se vedeau maşini parcate în apropiere sau semne care să sugereze că musafirii erau bine veniţi, înăuntru nu exista un bar propriu-zis, ci doar două mese şi un butoi uriaş din lemn de stejar,

435aşezat lîngă zidul de piatră, din care clienţii -dacă li se putea spune aşa - îşi umpleau frumos paharele cu o bere roşiatică, bine fermentată şi spumoasă ori de cîte ori doreau. Nimeni nu părea să plătească vreun ban.


Yüklə 0,5 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin