Joi, 28 aprilie 1977 am primit la redacţIE

337— Foarte bine zis.

— Chiar şi într-o democraţie, cuvintele sînt instrumente magice. Cel care guvernează sau vrea să guverneze trebuie să aibă ştiinţa folosirii cuvintelor. Omul este mai influenţat de limbaj decît de faptele realităţii înconjurătoare.

— Tipul ştie ce spune.

— Adevărul este, conchise Şam, că un cuvînt poate să taie mai adine decît o sabie.

Bill îşi pipăi capul bandajat şi tresări.

— Totuşi, zise el, uneori te faci înţeles si cu o lovitură de bulan peste scăfîrlie. înţelegi ce-ţi spun?

Şam zîmbi şi puse cartea deoparte gînditor.

338

19

the bill bqarp

Joi, 15 decembrie 1977

EDITORIAL: Desfiinţaţi garda pretoriană

lată o întrebare pentru toţi elevii de la K.W. care vor da examen la Oxbridge, pentru mult-lăudata creme de la creme a intelighenţiei din Birmingham: care este legătura dintre pichetele masive din jurul fabricii de prelucrare de la Grunwick, prezentate în ultima lună la televizor, şi ceea ce se vede în Şcoala Mare zi de zi, la apelul de dimineaţă?

Aţi rămas cu gura căscată ? Ei bine, gîndiţi-vă la imaginea de coşmar a protestelor de la Grunwick: şir după şir de poliţişti cu feţe colţuroase, cu bastoanele pregătite, aliniaţi şi gata să apere interesele patronilor. Iar acum gîndiţi-vă la şirul de monitori postaţi în faţa scenei din Şcoala Mare în fiecare dimineaţă, formînd o barieră de protecţie între cei de-alde noi (gloata) şi stimatul nostru director, care îşi rosteşte cunoscutele şi nesăratele pepite de înţelepciune.

De acord, monitorii n-au bastoane (nu încă). Iar pe feţele lui Lambert, C.J. sau Pinnick, W.H.C., care stau în faţa noastră, se mişcă de pe un picior pe altul şi par pe bună dreptate jenaţi, nu se citeşte nimic de natură să-l înfricoşeze pe vreunul dintre prezumtivii revolu­ţionari ai liceului. Dar principiul este acelaşi, în fond, ce e un monitor şcolar - cu tot „prestigiul" ridicol pe care îl presupune această funcţie - dacă nu un acolit din cap pînă-n picioare al directorului? Cu alte cuvinte, un

339mardeiaş năimit. Atîta doar că, de obicei, mardeiaşii pe care-i angajează directorul dau impresia că le-ar fi greu să urecheze pînă şi un cercetaş zburdalnic, iar pentru toate strădaniile nu primesc decît o cravată nouă şi o emblemă dichisită, pe care să le coasă mămicile de sacouri cu ocazia petrecerii de Crăciun.

Odinioară, pretorul era comandantul gărzilor impe­riale, un nucleu de elită, format de împăratul Augustus ca să evite repetarea buclucurilor de care avusese parte lulius Cezar. Din păcate, aceşti oameni nu s-au bucurat de o prea mare încredere, iar instituţia gărzilor a fost desfiinţată de Septimius Sever, care a ajuns la con­cluzia că respectivii puteau să-l apere, dar puteau la fel de bine să-l ucidă. Ce bine ar fi dacă şi monitorii din ziua de azi s-ar comporta la fel l

The B/7/ Boardnu a dus multe campanii în ultimele trimestre: politica noastră editorială a fost să le pre­zentăm cititorilor doar faptele şi să le dăm posibilitatea să-şi formeze singuri o părere. Dar aici e vorba de o problemă faţă de care avem cu toţii o reacţie foarte puternică. Altfel spus, credem că această rămăşiţă nevol­nică a mofturilor imperiale nu are ce să caute într-un liceu distins şi progresist din anii 1970.

îi îndemnăm pe cititori să adreseze petiţii directorului şi domnului Nuttall cu privire la acest subiect. Şi dat fiind că, pînă la apariţia acestui număr, o nouă serie de monitori va fi fost deja „aleasă" (cum sau de cine, oamenii de rînd ca noi nu au voie să afle), le cerem acelaşi lucru şi noilor deţinători ai funcţiilor. Opuneţi-vă ! Spuneţi „nu" acestor forme de aroganţă instituţională l Nu e nici un privilegiu să deveniţi opresorii foştilor tova­răşi de arme!

SEMNAT,

Doug Anderton...

— „...semnat, Doug Anderton, et caetera." Doug îşi termină de citit pagina dactilogra­fiată şi se uită în jur, căutînd susţinere. O găsi imediat.

340

— Bine scris, spuse Claire categorică. Foarte tare. Semnez din tot sufletul.

îşi mîzgăli semnătura sub cea a lui Doug şi-i trecu foaia de hîrtie lui Philip. Acesta clătină din cap îngrijorat.

— Pui lupul paznic la stînă, bombăni el. Dar fu de acord cu tot ce scrisese Doug şi îşi

trecu semnătura sub cea a lui Claire.

— Benjamin ? spuse Doug.

Benjamin ezită şi mai mult decît Philip. Ca de obicei, era impresionat de forţa retorică şi de claritatea gîndirii lui Doug. II invidia pentru abilitatea cu care îşi alegea poziţia şi pentru dîr-zenia cu care şi-o apăra, cu atît mai mult cu cît el, unul, pacă fusese blestemat să privească fie­care problemă din punctul de vedere al ambelor tabere. Avea relaţii prieteneşti cu cîţiva monitori şi era înclinat să creadă că erau nişte băieţi cum­secade, care încercau să ducă la bun sfîrşit o treabă anevoioasă. Lucrurile erau foarte complicate.

— Păi,,, în regulă, zise el şi semnă la rîndul lui editorialul.

La urma urmei, era artist, iar din cînd în cînd artiştii mai făceau şi gesturi controversate.

Rămăsese Emily Sandys, cel mai nou membru al redacţiei, care părea mai reticentă ca nici­odată să consimtă la un act atît de subversiv. Doug se holbă la ea aproape acuzator, de parcă exact la aşa ceva s-ar fi aşteptat. Emily îi dis­plăcea tocmai din motivul care exercita o atracţie secretă asupra lui Benjamin: era unul dintre membrii cei mai dinamici ai Societăţii Creştine Mixte. Benjamin nu împărtăşise niciodată punc­tele de vedere ale acestei organizaţii învechite, bineînţeles. De felul lui, nu-i plăcea să facă parte din grupuri şi, în orice caz, n-ar fi putut trăi cu un asemenea stigmat social. Creştinii erau plasaţi

341pe ultima treaptă evolutivă de la King William's, chiar mai jos decît Trupele de Cădeţi Interarme sau decît un trio prăpădit de elevi care pîndeau autobuzele din depărtare şi se numeau Grupul de Servicii pentru Transportul Public. Simplul fapt că te gîndeai la ei îţi aducea în minte ima­gini sinistre, cu pulovere de lînă, seri de ping-pong şi întîlniri pentru studiul Bibliei încărcate de aromele atracţiei sexuale furişe dintre adolescenţi si de izurile lăsate în urmă de corpul fiecăruia. Iţi venea greu pînă şi să te uiţi la oamenii ăştia, însă în ochii lui Benjamin Emily era altfel. Era isteaţă, ştia de glumă, ideile ei în materie de tehnoredactare transformaseră revista în ulti­mele luni, iar el, Philip si chiar si Doug observa­seră de asemenea că avea un corp care te făcea să întorci capul, puţin dolofan, dar foarte apetisant.

— Ce se-ntîmplă dacă nu semnez ? vru ea să ştie.

Doug se uită în jurul mesei şi expiră prelung, ca să arate cît de gravă era situaţia.

— Păi, sincer să fiu, Emily, cred c-ai fi obli­gată să-ţi dai demisia. Fiindcă restul redacţiei e trup şi suflet pentru treaba asta şi vrem să-nce-pem o campanie susţinută de toţi oamenii revistei.

— Aha, zise ea, părînd foarte dezamăgită. Dar îmi place să vin la şedinţe. Sînt foarte antrenante.

Doug ridică din umeri. Alegerea era numai şi numai a ei.

— In regulă, spuse Emily.

A cincea şi ultima semnătură fu adăugată la sfîrşitul materialului dactilografiat. Doug luă din nou foaia de hîrtie şi o privi cu un zîmbet de satisfacţie.

— Excelent, zise el. Un moment semnificativ în istoria lui The Bill Board.

342

Momentul fu într-adevăr semnificativ, însă nu dură mult. Zece minute mai tîrziu, Benjamin se văzu nevoit să demisioneze din comitetul de redac­ţie. Un mesager trimis de director vîrî capul pe uşa sălii de şedinţe si-l anunţă că tocmai fusese numit monitor.

— N-aveai cum să refuzi, îl consolă Philip mai tîrziu în staţia de autobuz. Nu eşti rugat să fii monitor, ci ţi se spune.

— Exact, confirmă Benjamin.

— Cum să-ţi zic, dac-ai fi refuzat, şcoala ar fi avut o mulţime de metode prin care să se răzbune.

— Corect.

— Puteau să nu-ţi dea referinţe. Eventual să scrie la Oxford sau la Cambridge şi să le spună celor de-acolo că eşti un scandalagiu pe care nu se poate baza nimeni.

— Absolut. Asta le-am zis şi eu tuturor.

— Chiar n-ai avut de ales. A fost ghinionul tău c-au pus ochii pe tine.

Benjamin surise recunoscător şi se întrebă, nu pentru prima oară, de ce nu puteau şi ceilalţi să fie la fel de rezonabili ca Philip. Generozitatea lui era cu atît mai mare cu cît - inexplicabil - el, Doug si Harding nici măcar nu fuseseră aleşi în Clubul Carlton. Şi-atunci, de ce-i revenise tocmai lui o funcţie atît de înaltă? I se părea ilogic. Aproape toţi prietenii lui fuseseră caustici cînd auziseră de numire. Doug îl răsfăţase cu o prele­gere de zece minute despre „trecerea de partea conducerii". Claire pur si simplu încetase să dis­cute cu el. Emily fusese destul de amabilă, ce-i drept, dar o avanpremieră mai consistentă a

343

deliciilor ce aveau să vină îi fu oferită chiar atunci de doi dintre colegii lui Paul, care aler­gară spre el în staţia de autobuz,

— Mă scuzaţi, domnu' monitor, începură ei, strîngîndu-se în jurul lui Benjamin. Putem să stăm la coadă pentru autobuz, vă rugăm?

— Pot să arunc la coş ambalajul de la cioco­lată, vă rog, domnu' monitor?

— Vă supăraţi dacă prietenu' meu şi cu mine vorbim, domnu' monitor? N-o să ne consemnaţi la sccală?

— Căraţi-vă de-aici, se răsti Benjamin la ei, iar copiii o luară la fugă, rîzînd încîntaţi.

încercă să-şi spună că nebunia avea să se termine în scurt timp. Aşa se întîmpla la sfîrsitul fiecărui trimestru, cînd se anunţau monitorii. Şi măcar de data asta mai exista un scandal, unul autentic, despre care vorbea toată lumea: umili­rea lui Culpepper. Majoritatea celor din liceu presupuseseră că avea să devină şeful monito­rilor, sau cel puţin adjunctul lui. Dar pînă la urmă nu fusese făcut nici măcar monitor. Relată­rile variau, însă cele mai colorate spuneau că plînsese pe faţă, lîngă avizier, după afişarea nume­lor. Se referise la director şi la adjunctul său, domnul Nuttall, folosind nişte expresii care îi şocaseră pe cei cîţiva elevi dintr-a zecea suficient de evoluaţi ca să le înţeleagă sensul. Mai mult-dar şi aici versiunile difereau, puţini fiind cei ce credeau că se putuse întîmpla una ca asta -, unii martori declaraseră că-l scuipase pe Steve Richards, aflat si el printre monitorii numiţi recent, cînd se intersectaseră pe coridor.

Astăzi autobuzul întîrzia mai mult ca de obicei si, înainte de sosire, Benjamin o zări pe Cicely apropiindu-se dinspre celălalt capăt al lui Bristol Road. Era patru şi jumătate, într-o după-amiază 344

rece de decembrie, începuse deja să se întunece, iar fata se apăra de frig cu ajutorul unui palton lung de casmir şi a unei uriaşe pălării cloche. Ca de obicei, atrăgea atenţia tuturor celor care aştep­tau în staţie. Ceilalţi chiar se dădură puţin înapoi ca să-i facă loc, iar Benjamin simţi o mîndrie de nedescris cînd Cicely se îndreptă glonţ spre el si-l sărută pe obraz. Faţa ei rece era delicioasă şi cei doi rămaseră îmbrăţişaţi cîteva clipe, ca un frate şi o soră arătîndu-şi afecţiunea reciprocă.

— Vai, Benjamin, sînt foarte mîndră de tine, spuse ea. O să fii un monitor minunat, sînt convinsă.

— Crezi ? (Era pentru prima dată că-i spusese cineva un asemenea lucru în ziua aceea.) Toţi au avut o reacţie foarte... ciudată. M-au beştelit. Crezi că am procedat bine?

— în ce mă priveşte, întotdeauna procedezi bine. Am deplină încredere în judecata ta.

Simţi că explodează de fericire la auzul aces­tor cuvinte. Nu mai vorbise deloc cu Cicely trimes­trul ăsta si aproape că uitase (nu, imposibil; îşi impusese să nu-şi aducă aminte) ce minuni era în stare să facă ca să-i crească respectul de sine. Dintr-o dată, îşi dădu seama că trebuia s-o vadă mai des.

— Ţi-a venit autobuzul, zise ea, sărutîndu-l de rămas-bun. Nu vreau să te reţin.

— Cicely... crezi că mai putem ieşi să bem ceva zilele astea ? în vacanţa de Crăciun ? Parcă a trecut o veşnicie de cînd n-am mai stat de vorbă.

— O, ar fi grozav, nu? De-a dreptul minunat. Hai că te sun eu.

Ceva din felul în care vorbise fata îl făcu pe Benjamin să ştie că lucrul ăsta nu avea să se întîmple niciodată. Iar Philip, care auzise fără

345ssă vrea cea mai mare parte a discuţiei, îl informă în timp ce mergeau cu autobuzul că de o bucată de vreme - cel puţin aşa zicea lumea - Cicely avea o aventură cu domnul Ridley, soţul profe­soarei ei de latină, iar acesta n-ar fi fost dispus s-o lase să se întîlnească la un pahar cu cineva de la liceul de băieţi. Benjamin oftă şi se uită la primii fulgi de zăpadă care începuseră să se lipească de fereastra autobuzului. Ca de obicei, părea să afle ultimul de toate chestiile astea.

Buimăcit de evenimentele ultimei zile a trimes­trului, căută să se ancoreze - pe durata vacanţei de Crăciun - în certitudinile relative ale vieţii de familie.

Lois se întorsese din nou de la spital şi îşi reluase în primire fosta cameră. Intervalele dintre crizele ei de depresie cele mai acute şi mai para­lizante erau din ce în ce mai mari, spre uşurarea generală. Zgomotele tari continuau s-o sperie şi nu suporta filmele violente de la televizor. Cei­lalţi trebuiau să fie atenţi şi să nu-i aducă aminte prin nimic de evenimentele din noiembrie 1974. Insă reuşi să-şi păstreze slujba, chiar dacă asta însemna doar cîteva ore pe zi în spatele tejghelei unui magazin unde se vindeau băuturi pentru acasă. Semnele de bun augur nu se opriră aici. Cînd mătuşa Evelyn îi trimise nişte bani prin poştă de Crăciun, îi cheltui pe un registru gros, care putea fi folosit pe post de jurnal timp de cinci ani şi în care începu să scrie chiar de Anul Nou. Toată lumea interpretă acest lucru ca pe un semn că fata începuse să privească viitorul cu ceva mai multă speranţă.

346

Paul prefera izolarea. Stătea la el în cameră aproape toată ziua, fie lucrînd la temele pentru vacanţă, fie parcurgînd paginile din Time, News­week, The Spectator, The Listener şi alte săptămî-nale politice care deveniseră lecturile lui preferate. In seara de Crăciun, cînd restul familiei se strînse la televizor ca să se uite la The Morecambe and Wise Show, rămase sus şi citi o culegere de eseuri ale economistului Milton Friedman.

Colin şi Sheila erau încîntaţi de succesul lui Benjamin. Cînd Sheila îi luă sacoul si-i cusu noua emblemă de monitor, ochii i se umplură de lacrimi, aşa că abia reuşi să vîre aţa în ac.

Conform tradiţiei de familie (într-o familie care privea tradiţia ca pe ceva inviolabil), bunicii lui Benjamin trebuiau să vină să stea trei zile cu restul familiei în perioada Crăciunului, deşi locuiau la doar cîţiva kilometri. Cele şaptezeci şi două de ore ale unei orgii care însemna mîncare peste puteri şi uitat la televizor i se păruseră dintotdeauna lui Benjamin una dintre atracţiile anului, numai că de data asta, poate din cauză că era apăsat de noile răspunderi, sau poate pur şi simplu fiindcă era profund nemulţumit de felul cum mergea relaţia cu Cicely, nu izbuti să-şi mobilizeze entuziasmul. Se mulţumi să se pre­facă şi atîta tot.

Avu loc un singur episod care, ori de cîte ori îl evocă ulterior, după zile, luni sau chiar ani întregi, păru să iasă în evidenţă printr-o textură aparte, care semăna cu o aură regeneratoare şi sublimă. Acesta se petrecu în noaptea de Crăciun - în timp ce Paul era sus şi asimila cîteva noţiuni primare de politică monetară, iar ceilalţi se uitau la Morecambe şi Wise — şi îl avu drept prota­gonist pe bunicul lui Benjamin.

347De cîteva luni, Benjamin simţea că era legat într-un fel aparte de bunicul lui. Totul începuse la jumătatea lui august, cînd familia plecase în concediu în nordul Ţării Galilor, iar bunicii lui (fiindcă asta era tradiţia, bineînţeles) veniseră şi ei să stea într-o pensiune din apropiere timp de o săptămînă. Intr-o după-amiază neobişnuit de însorită, Benjamin si bunicul lui plecaseră la plimbare spre Cilan Head şi, potrivit obiceiului, se opriseră să-şi tragă sufletul pe dîmburile ge­mene de la Castell Pared Mawr. De acolo aveau priveliştea incomparabilă a nesfîrşitei mări azurii, ale cărei valuri se izbeau neobosit de stîncile sălbatice. In ciuda pîclei dense a după-amiezei, îmbrăţişaseră din ochi golful Porth Ceiriad şi insulele de lîngă St. Tudwal. Contemplaseră tăcuţi peisajul spectaculos timp de cîteva clipe, pînă cînd bunicul lui Benjamin spusese pe neaştep­tate un lucru extraordinar.

— Cine-ar putea să se uite la locurile,astea fără să creadă că Dumnezeu există ?

Era o întrebare care nu aştepta răspuns, ceea ce era foarte bine, întrucît, ca de obicei, Benjamin n-ar fi reuşit să furnizeze vreunul. Nu bănuise că bunicul lui ar fi putut avea convingeri reli­gioase şi nu-i pomenise (ca de altfel nimănui din famibje, cu excepţia lui Lois) de strania revelaţie de care avusese el însuşi parte în vestiarul de la King William's, cu peste trei ani în urmă. Benjamin ajunsese să creadă că, dacă era sinceră, convin­gerea religioasă trebuia să fie ceva profund intim, un fel de conspiraţie mută pe care-o urzeai cu Dumnezeu. Fusese copleşit descoperind aproape din nimereală, printr-o remarcă întîmplătoare, că printre ceilalţi conspiratori s-ar fi putut nu­măra şi bunicul lui. îl privise curios, dar bătrînul continuase să se uite undeva în largul mării, cu 348

ochii mijiţi şi cu părul cărunt fîlfîindu-i uşor în bătaia vîntului. Nu se mai scosese o vorbă despre subiectul respectiv. După cîteva minute, cei doi se ridicaseră şi îşi continuaseră plimbarea.

Experienţa lui Benjamin în noaptea de Crăciun se dovedi cu totul diferită. Mai greu de cîntărit şi de încadrat. Ea avu loc cînd The Morecambe and Wise Show era în plină desfăşurare. Benjamin stătea pe canapea, cu Acorn - care acum era o pisică bătrînă şi grasă - întinsă la el în poală. Bunicul lui se aşezase într-un fotoliu, undeva în stînga. Morecambe şi Wise interpretau un număr în compania lui Elton John. Ernie se străduia să compună o piesă muzicală în care Eric interpreta melodia principală, iar el intervenea cu o altă linie melodică, în timp ce Elton John îi acom­pania la pian. Ori de cîte ori încercau să facă o repetiţie, dădeau greş. Eric cînta primele note, dar, imediat după ce Ernie intervenea cu cealaltă melodie, lăsa baltă ceea ce cînta şi i se alătura partenerului. Numărul era destul de răsuflat, însă sincronizarea perfectă a interpreţilor, pre­cum şi relaţia dinamică şi empatică dintre aceşti doi bărbaţi între două vîrste, care deveniseră cei mai iubiţi artişti de varieteu din Anglia, transfor­mau totul într-un spectacol de un haz incredibil, aproape miraculos. Deodată, pe cînd stătea vrăjit în faţa televizorului, iar torsul mulţumit al lui Acorn îşi trimitea vibraţiile spre corpul lui, Benjamin avu o viziune fulgurantă: îi trecu prin minte că era un singur individ, iar familia lui o singură familie din milioanele de indivizi şi de familii din ţară, care stăteau cu toţii în faţa televizoarelor şi se uitau la cei doi cabotini, indi­ferent dacă trăiau în Birmingham, Manchester, Liverpool, Bristol, Durham, Portsmouth, Newcastle, Glasgow, Brighton, Sheffield, Cardiff, Sterling,

349Oxford, Carlisle sau oriunde altundeva, rîzînd cu toţii, hlizindu-se la aceleaşi glume, iar în clipa aceea avu un sentiment incredibil de... comu­niune, căci altfel nu-l putea numi, impresia că întreaga naţiune era atrasă rapid şi pe fugă în actul divin al rîsului, şi cînd se uită la chipul zguduit de hohote al bunicului său - imaginea însăşi a extazului dezlănţuit - îşi aduse aminte de figura lui Francis Piper, cînd venise să-şi citească poeziile la King William's, de felul în care i se păruse că faţa lui semăna cu a lui Dumnezeu, şi în aceeaşi clipă Benjamin se trezi gîndindu-se că era posibil ca toate ambiţiile lui -dorinţa de a fi scriitor sau de a ajunge să com­pună muzică - să fi fost greşit canalizate şi că de fapt chemarea cea mai înaltă şi cea mai sfîntă dintre toate era cea a omului care aducea rîsul, moment în care se întrebă dacă nu cumva era bine să-şi propună să ajungă un mare actor de comedie sau cel puţin un scenarist celebru, însă după aceea sentimentul i se estompă, scheciul luă sfîrşit, în locul lui îşi făcu apariţia un cîntă-reţ plicticos, iar Benjamin îşi dădu seama că de fapt era un simplu adolescent, un tînăr obişnuit dintr-o familie aşijderea ; în fond, chiar şi chipul bunicului arăta la fel ca atîtea altele, iar în clipa imediat următoare Benjamin observă pentru prima oară că Lois nu rîsese cu ei, impresia de claritate orbitoare dispăru şi tot ce i se întîmpla în viaţă redeveni confuz, complex şi nesigur.

350

20

Benjamin se trezi, deschise ochii şi observă cîteva lucruri ciudate.

în primul rînd, faptul că deschisese ochii nu contase cîtuşi de puţin. Tot nu vedea nimic. In al doilea rînd, avea nişte dureri atroce, îl durea spatele şi avea crampe la ambele picioare, dar asta era nimic prin comparaţie cu zvîcnetul îngro­zitor din tîmple, care se răspîndea uneori în nişte unde cumplite, făcîndu-l să se simtă de parcă ar fi avut capul prins într-o menghină care se strîn-gea încet şi implacabil, în al treilea rînd, nu putea să se mişte. Libertatea de deplasare părea să-i fi fost limitată din toate părţile de patru pereţi dintr-un fel de lemn.

în fine, lucrul cel mai neobişnuit dintre toate era că ţinea ceva ciudat în mină. Un obiect neiden­tificat. Era moale, catifelat şi cărnos, avînd doar în mijloc ceva mai tare şi cu o altă textură, însă şi aceea destul de plăcută la atingere, în primele clipe de trezie nu-şi dădu seama ce-ar fi putut fi. Apoi, după ce izbuti să-şi elibereze mîna şi dege­tele începură să-şi revină treptat din amorţeală, continuă să cerceteze obiectul şi descoperi că era legat de altele, ceva mai familiare şi mai uşor de recunoscut. O claviculă, de pildă, un umăr şi un braţ. Abia pe urmă înţelese ce era primul obiect. Era un sîn. Un sîn de femeie!

în aceeaşi clipă, o voce feminină scoase un geamăt jos în întunericul care-l învăluia.

351s— Ah, la dracu'...

Se auzi sunetul unei mîini care bîjbîia pe suprafaţa lemnului, urmat de scîrţîitul unei uşi deschise, după care se ivi un dreptunghi de lumină slabă şi portocalie. Benjamin dădu cu ochii de un dormitor luminat de luciul stins al unui felinar, în care se afla un pat dublu pe care trei corpuri pe jumătate goale stăteau încolăcite unul peste altul sub un morman de haine, încă nu se crăpase de ziuă. Benjamin începu să-şi amintească unde se afla. Ăsta era dormitorul lui Bill şi Irene Anderton. Cei doi plecaseră la Malaga în vacanţa de Crăciun, iar Doug, pus să aibă grijă de casă pentru prima dată în viaţă, nu ratase prilejul de a da o petrecere. Lucrurile scăpaseră niţeluş de sub control. Barul fusese deschis, iar conţinutul lui dat vitejeşte pe gît. Benjamin însuşi băuse cel puţin trei sferturi dintr-o sticlă cu vin de Porto de colecţie. De asta îşi aducea aminte, îşi amintea de asemenea că stătuse de vorbă cu o fată prietenoasă, cu părul scurt, roşcat, şi cu o faţă palidă şi plină de pistrui, îi povestise despre National Health şi-i explicase că de fapt era tot trupa de la Hatfield and the North, dar cu un alt basist. Fata păruse foarte interesată. Remarcabil de interesată, la drept vorbind. Cu toate acestea, descoperi surprins că dormise toată noaptea ţinîndu-i în mînă unul din sîni. Şi ce Dumnezeu căutau în şifonierul lui Bill şi Irene ? După ce deschise uşa şifonierului, roşcata se ridică în genunchi şi se strecură afară. Purta o rochie Laura Ashley lungă şi mulată, de culoare bleumarin, pe care şi-o rulase în jos pînă la talie. Ridicîndu-se în picioare şi stînd o clipă în mijlo­cul dormitorului, îşi dădu seama că-şi pierduse sutienul şi începu să-l caute. Benjamin îl găsi jos în şifonier - era alb şi dantelat - şi i-l înmînă, 352

simţindu-se în acelaşi timp curtenitor şi stingherit. Fata i-l luă fără probleme şi şi-l puse la loc. Pe urmă îşi ridică rochia peste umeri, iar Benjamin se ridică anevoie din şifonier şi o ajută să-şi tragă fermoarul.

— Mersi, zise ea, cu o voce dogită din cauza alcoolului şi a ţigărilor.

Arătă spre şliţul lui Benjamin, care rămăsese deschis. Acesta îl închise grăbit.

— Hai să ne cărăm de-aici.

Coborî scările în urma ei pînă în bucătărie, păşind peste alte corpuri întinse pe palier şi în vestibul. Cînd fata aprinse lumina în bucătărie, amîndoi avură parte de o imagine - previzibilă, de altminteri - de balamuc total. Peste tot se aflau pahare sparte, sticle goale şi resturi de mîn-care prelinse de pe farfurii. Vasul pentru sufleuri al lui Irene fusese folosit pe post de scrumieră, iar acum era plin ochi de ţigări stinse şi de mucurile cîtorva zeci de ţigări cu marijuana.

Fata se studie în oglinda din bucătărie şi se strîmbă.

— Trebuie să mă duc acasă, spuse ea, după care se uită la poala rochiei şi făcu: Pfui.

— Aoleu, zise Benjamin, observînd grupul de pete albe care se vedeau foarte clar. Ce-i aia?

— Păi, pastă de dinţi sigur nu e. Benjamin fu şocat.

— Eu am făcut asta?

Fata zîmbi pentru prima oară.

— Cu un pic de ajutor din partea mea.

Se apropie de Benjamin şi-i atinse uşor pieptul, strecurîndu-şi un deget printre nasturii cămăşii de bumbac.

— Nu mai ţii minte?

Deocamdată memoria lui era înceţoşată, dar se limpezea de la un minut la altul.