Jurnalul vieţii mele

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 216.99 Kb.
səhifə1/5
tarix12.08.2018
ölçüsü216.99 Kb.
  1   2   3   4   5

JURNALUL VIEŢII MELE

(Anul 1973)

de FLORIN CONTREA
1 ianuarie, 1973 (luni)

Am petrecut Revelionul acasă, în mijlocul familiei. Sunt recunoscător celor de la Televiziunea română pentru programul excelent, de înaltă calitate, transmis în timpul nopţii. S-a muncit extrem de mult, iar rezultatul se vede, – e strălucit.

În prima noapte a acestui an, am dat o raită prin oraş, de la gară până la cinema Parc, – străbătând tot oraşul, de la un capăt la celălalt, - numai prin parcuri. O vreme caldă şi senină. Copacii noduroşi păreau uscaţi, întindeau braţe gigantice proiectate pe cerul albastru. Seara, am urmărit la televizor un filmuleţ destul de nostim, cu regretatul comic Fernandel. Apoi, în reluare, programul de Revelion. O zi liniştită, calmă. Nu ştiu cum îmi va fi tot anul. Oricum, după o noapte nedormită mă simt cam ostenit...

¤

2 ianuarie, 1973, (marţi)



Am ocazia să verific pe viu, valabilitatea unor proverbe populare străvechi: „Lenevia strică omenia” şi „Scumpul mai mult păgubeşte iar leneşul mai mult aleargă”. Astăzi magazinele erau deschise până la ora 10,30. Cum am ajuns în oraş abia către orele 11, am rămas fără cumpărături: nici pâine, nici lapte nici altceva. Un post forţat mă obligă să meditez puţin şi la necesitatea chibzuinţei la casa omului... E ger uscat. Robinetele nu curg, maistorii au încasat banii şi au lucrat de mântuială. A trebuit să ies în stradă cu vadra pentru apă de la cişmea. Cărbunii sunt pe sfârşite, am stat ore întregi în pivniţă, să dezgrop cu degetele, din noroi, bucăţi de cărbune rămase din anii trecuţi. M-am chinuit apoi să sparg lemne noduroase în curte, cu un topor mic, – cel bun a dispărut! Cu tot scepticismul: înainte!

O zi din viaţa lui Pluto, e primul film văzut de mine în acest an. Un desen animat de Walt Disney, Pluto, prietenul lui Mickey Maus, în sala oglinzilor strâmbe, la pescuit, luptându-se cu o focă, apoi cu o caracatiţă, etc.

Wichita, un western. Încă o imagine a aceleiaşi realităţi: un orăşel la marginea pustiului asediat de old-boys. Un şerif singur se luptă cu o hoardă de zurbagii. Nu lipseşte nici un clişeu, film între limitele genului.

¤

4 ianuarie, 1973, (joi)



În continuare mă ocup de treburi gospodăreşti. Se fac finisări la ţevile pentru apă potabilă, iar acum mai alerg şi după hornari! O vreme favorabilă virozelor, slavă Domnului, că nu sunt bolnav! Numai de gripă n-am acum nevoie... Dar să trec şi pe la Institut, doar eu n-am vacanţă, ca studenţii. Am o groază de treburi de pregătit: Festivalul de artă studenţească vine imediat după sesiune, ne mai prezentăm cu brigada şi cu folclorul. Să mă zbat pentru fonduri pentru plata instructorilor, apoi de găsit o sală potrivită pentru discotecă, pentru aceasta mai trebuie un magnetofon, benzi, etc. Oricum ar fi, trebuie să meargă!

¤

5 ianuarie, 1973, (vineri)



S-a mai înaintat cu un pas: e gata instalaţia de la baie! Acum urmează de pus mozaicul, de instalat burlanele la cuptor, de zugrăvit camerele, etc. Avem ce face până târziu, la vară! Bine că se înaintează, încet, dar sigur.

¤

8 ianuarie, 1973, (luni)



Mania grandorii, un film de Gerard Oury, o superproducţie istorică, dar şi o comedie cu gaguri. Totul se bazează pe mimica extraordinară a singurului comic francez de succes rămas în viaţă: Luis de Funes. Film fermecător şi naiv.

Ceaţă la început de săptămână, şi n-am văzut nici măcar un fulg de nea. Nu mai înţeleg ce vrea şi vremea asta!

¤

11 ianuarie, 1973, (joi)



Cazul Mattei, un film italian politic, document – realizat de regizorul Francesco Rossi. Este cazul unui om dârz, care luptă curajos cu morile de vânt, – marile monopoluri petroliere, – şi care moare în condiţii misterioase, într-un accident de avion. Accident, sau atentat? Filmul demonstrează elocvent motivele unei crime, deşi nimic nu pare a fi sigur. Se văd fragmente disparate din viaţa eroului, lupte retorice în parlament, o scenă memorabilă: tratativele cu industriaşii americani, apoi despre o sondă de petrol undeva în Marea Roşie, etc. Film instructiv şi interesant.

Trei zile am stat sub copleşitoarea influenţă a monumentalului roman american, scris de Margaret Mitchell – „Pe aripile vântului”. Nu am crezut că pot fi ţinut într-o asemenea tensiune ca la citirea acestei opere. Am citit ore întregi uitând şi de masă, şi de şedinţe şi de orice alte treburi curente. (...)

În sfârşit, am reuşit să-l termin: O frescă amplă, o imagine vie a Americii sfâşiate de război. E şi transpunerea veridică a unei lumi care se prăbuşeşte pentru întotdeauna, prăbuşire urmată de un imens coşmar. Apoi, apare în loc o altă lume, rapace, mânată de lupte aprige pentru bogăţie şi putere. Personajele sunt puternice, aspre, romantice, se mişcă într-un mediu zbuciumat. Acum însă, aştept să văd cum arată şi filmul realizat după acest roman, care va veni tot în anul acesta.

Iarăşi mă simt presat din zece mii de părţi. Este şi o iarnă cu ger aspru, dar mai ales cu polei. Un polei afurisit, care mă obligă să păşesc cu multă grijă şi să tremur de frica vreunei căzături care să-mi frângă oasele. Nu, nu-mi place de fel cum se prezintă situaţia... Între timp vacanţa s-a sfârşit, băieţii au revenit la cămin, e din nou zgomot şi veselie, viaţa e trepidantă. Am nevoie de nervi de oţel şi de o voinţă de fier ca să fiu sigur că treburile vor merge. E singura mea soluţie...

¤

13 ianuarie, 1973, (sâmbătă)



Poleiul s-a cam dus, e din nou senin. Dar ger. În ceea ce mă priveşte, abia acum, după o lungă perioadă de sănătate deplină, încep să simt începutul unei gripe straşnice. Mă doare gâtul, capul, sunt obosit, fără motiv. Vine vremea ceaiurilor calde.

De ieri au reînceput şi şedinţele şi necazurile: sunt tot mai tracasat, mai plictisit, mai enervat de continua agitaţie în gol care caracterizează aspectul administrativ al muncii culturale. Nu zic, or fi şi oameni pasionaţi de acest fel de treburi, eu însă, încep să nu le mai suport. Aş face cu plăcere totul chiar cu pasiune, dacă eforturile s-ar materializa vreodată în ceva care să şi merite entuziasmul consumat; aşa însă... Hotărât lucru, trebuie să fac ceva ca să ies din infernul ăsta, dar nu văd cum.

¤

15 ianuarie, 1973, (luni)



Ieri am „înghiţit” o carte înreagă de câteva sute de pagini despre călătoria unui ziarist american Peter Fleming; „De la Pekin la Caşmir” scrisă în 1935, în plin război civil. Omul era amator de lucruri senzaţionale, dar nu le-a prea găsit. Nu era pregătit pentru un studiu ştiinţific, artistic sau psihologic, astfel că jurnalul său nu e decât descrierea monotonă şi a micilor şi mai marilor necazuri întâmpinate pe drum. Totuşi, e o lectură instructivă.

¤

17 ianuarie, 1973, (miercuri)



A fost depus pe Lună al doilea Lunohod, trimis cu racheta cosmică sovietică Luna – 21.

Altă noutate, pentru prima oară văd afară „lumea albă” – un strat pufos de nea, de cam cinci cm. este aşternut peste oraş. În fiecare an, am aceeaşi surpriză în faţa universului transfigurat, purificat, imaculat...

¤

19 ianuarie, 1973, (vineri)



Deja zăpada s-a cam dus. Acum e iar zloată şi urât. Brrr... Acum altele: un tov secretar de la partid, le-a vorbit studenţilor despre Probleme interne şi internaţionale. S-a referit la cele care frământă acum omenirea. De exemplu: creşterea exponenţială a populaţiei lumii, a producţiei industriale şi agricole, a necesităţii de materii prime şi a poluării. Sunt teoreticieni care pevăd o criză prin anii 2050. Este bine că se trage un semnal de alarmă: necesitatea economiei chibzuite şi planificate e evidentă; totuşi văd lucrurile numai în negru cei care iau în seamă numai un mic număr de parametri, ignorând complexitatea faptelor şi a rezervelor încă necunoscute. Apoi a vorbit despre raportul dintre necesităţile reale şi cele artificiale, despre dezvoltarea nearmonioasă a planetei, în sfârşit, despre lucruri interesante.

Creierul, un film de aventuri şi haz relizat de Gerard Oury cu răposatul comic Bourvil şi cu „şmecherul Bebel”(Jean Paul Belmondo), într-o reconstituire amuzantă a celebrei lovituri a „trenului poştal”.

Filme de Iosif Costinaş, într-o acţiune a Universităţii; deci, văd că la Timişoara se află şi talentaţi creatori de filme artistice, în afara celor de la clubul C.F.R. Sunt filme de amator, scurte, mute şi cu idei tari. În filmuleţul Poftiţi, vă rog... vedem o incredibilă luptă a doi inşi, pentru a se pune pe un singur scaun. Nu e de mirare că acest film a fost premiat la Brno. Elogii pentru Iosif Costinaş şi pentru interpretarea, într-adevăr excepţională, a lui Diogene Bihoi. Discuţia care a urmat vizionării a dezvăluit unele treburi deosebit de interesante din culisele arte cineamatoare de la noi şi din alte părţi. Sunt mulţumit de asemenea acţiune.

¤

21 ianuarie, 1973, (duminecă)



Am avut parte de o zi cum nu se poate mai păguboasă. Mi-e lehamite să mă şi gândesc. Nu-mi doresc alta decât să mă întind pe canapea, să-mi dezmorţesc ciolanele ostenite şi să visez... Oh, să visez... Mi-a fost dat să alerg ca un pălmaş. Sunt furios că multe treburi mi-au ieşit pe dos. Localul de club este cum este. Instrumentele paradite, pur şi simplu, - nu am baterie; iar piei pentru tobe nu am găsit în tot oraşul. Ieri aş fi avut de organizat o acţiune cu formaţia de muzică uşoară la Cantină. O coloană de bas, - un lădoi cât toate zilele, e la cămin şi trebuie cărat la Cantină, dar nu găsesc maşină. În sfârşit, fac un cros, până la Casa de Cultură, să împrunut toba. Câte târguieli, până să le obţin. Ori, omul cu cheile, tocmai a plecat. Am alergat noaptea, de două ori până la el, acasă, dar degeaba. În fine, totuşi s-a rezolvat cumva, băieţii au cântat binişor dar... fără tobe. Ei, se poate şi aşa!

Acasă, alte enervări: suntem încă în construcţie, peste tot locul e praf şi moloz, iar toate lucrurile din casă sunt de-a valma. Pur şi simplu, am rămas fără un ban, toţi bănuţii agonisiţi s-au dus pe ciment, ţevărie, mozaic, var, „dracu-macu” etc. Nu ştiu în ce măsură ne vom bucura când vor fi gata dependinţele, acum văd numai cheltuielile. Sunt stors, sunt stors!... Şi mi-am pierdut şi emisiunile preferate de la tv. Sunt lucruri mărunte, de fapt, fără semnificaţie, ucigătoare în banalitatea lor. Mi-e dor de puţin entuziasm adevărat, nu din acela artificial, pompat în noi cu sila, care-ţi întoarce stomacul pe dos. Mă aşteaptă iar o săptămână grea...

¤

22 ianuarie, 1973, (luni)



Astăzi m aranjat prezentarea filmului Mihai Viteazul, poimâine, la A1. Agronomie tov. conf. A Ţintă va prezenta aspecte ale Unirii Principatelor Unite, joi, dl. Mircea Goian va vorbi la club despre cartea lui Elie Faure, Istoria artelor, apoi cele curente. Nu mă pot plânge că n-am probleme, va veni o zi când toate acestea mi se vor părea lucruri mărunte. Oricum, alerg la treabă!

¤

24 ianuarie, 1973, (miercuri)



Sunt încă sub influenţa clocotitorului discurs, ţinut de dl. prof. A Ţintă despre Principatele Unite. Istorie vie, argumente zdrobitoare, o logică de fier, şi o pasiune aprinsă ne fac să retrăim aievea acele vremuri, de demult. Aceasta e adevărata artă oratorică, şi pe aceasta se cuvine să o promovăm, să o apărăm, atât de bâiguiala incoerentă, cât şi de bombasticul umflat şi găunos.

În ce mă priveşte, îmi reproşez multe: comoditate, lipsă de punctualitate, şi ce e mai rău, nici un plan bine gândit, nici o iniţiativă creatoare, totul e lăsat la voia întâmplării, la voia oricăror valuri conjuncturale. De ajuns! Simt că, pe undeva, ceva e cam putred. Poate ceva cam prea mult. Şi asta, numai din vina mea. Fără prea multă autocritică, e timpul să caut altceva. Ce anume? Destul!... Ar cam trebui să ştiu!

¤

3 februarie, 1973, (sâmbătă)



O încercare de reprezentare grafică la Clubul T, unde maestrul Petia Umanschi prezintă, de 3 ori pe săptămână, muzică de succes. Am primit dispoziţie ca să realizăm şi noi aşa ceva. Dar cum?

Marea hoinăreală, o altă superproducţie de G. Oury, de data asta din ultimul război mondial: cu aviatori englezi doborâţi de nazişti, de-asupra Parisului ocupat. Îi ajută doi francezi de treabă: regretatul Bourvil şi inegalabilul Louis de Funes.

Filiera, un bun film poliţist, pe tema luptei contra Mafiei, a traficanţilor de heroină. Intră la categoria „film politic” doar prin ultima secvenţă: toată acţiunea detectivilor eşuează, excrocii se aleg cu sentinţe uşoare, iar Marea Căpetenie a dispărut. Totul aduce a luptă cu morile de vânt, şi lasă un gust amar.

Nu pot omite un eveniment istoric: e pace în Vietnam. Problema era acută, atât de greu de soluţionat încât mă obişnuisem cu ideea inevitabilităţii, a eternităţii acelui fenomen absurd. Pacea părea aproape neverosimilă. Un imens suspin de uşurare, Uff!

¤
4 februarie, 1973, (duminecă)

Expoziţie de păsări de casă, la Bastionul Cetăţii, un spectacol deosebit de interesant. O uriaşă închisoare Sing-sing pentru bietele animale: găini porumbei şi iepuri. Regret absenţa canarilor. În schimb, am urmărit în voie, datorită tăbliţelor indicatoare, diferitele variante de rase expuse. Am găsit că există o rasă de porumbei de Timişoara, mai mari decât găinile! M-a amuzat o mică experienţă: Am privit fix în ochii unui cocoş. N-am bănuit ce efecte poate avea. Desigur, n-am avut intenţia să fac hipnotism mai ales cu galinaceele, dar am văzut că animele erau chiar terorizate, căutau să se ascundă privirii mele. Cred că la acest „succes” au contribuit şi ochelarii mei negri. Oricum, m-am amuzat copios.

Aventurile unei prinţese la Curtea Regelui-Soare. Film al cunoscutului Kurt Hoffmann, de mare succes la publicul timişorean. Personal, nu m-a prea entuziasmat. Se pare că marele regizor acceptă subiecte din ce în ce mai facile. Dar povestea, deşi e simpatică, după vizionare, entuziasmul m-a cam lăsat.

Iarăşi a plecat mama la Săbolciu, din nou sunt singur două săptămâni. Singurul lucru pe care mi-l mai doresc ar fi... o maşină de scris. Oare când va veni şi ziua aceea?

¤

9 februarie, 1973, (vineri)



Joe Hill, un film suedez, după Bo Viddemberg – e povestea romanţată, tragică, a unui vagabond, cântăreţ, visător şi aprig luptător pe tărâm social din America începutului de secol XX. Toţi cronicarii, - mă refer de cei de ziar, - apreciază teribila poftă de viaţă ce o degajă această poveste filmată. E un entuziasm fără limite dar şi o înţelegere caldă a vieţii celor oropsiţi, hăituiţi, prigoniţi, maltrataţi, asasinaţi. O mare personalitate care piere cu zâmbetul pe buze. Un bun film.

Acuşi se face săptămâna de când mă gospodăresc, alergând pe ici şi colo, rezolvând ce se poate, amânând pe altă dată ce nu se poate, căutând şi negăsind, neavând vreme pentru mai nimic. Nu aş putea spune că n-ar fi început să-mi placă. Are şi improvizaţia farmecul ei. Deşi, resimt şi reversul medaliei, – viaţa neregulată mă osteneşte, începe să mă doară stomacul, dorm în frig, mănânc când se nimereşte, etc. Asta-i viaţa, n-am ce-i face... Ba aş avea! Cu condiţia să mă organizez mai bine. Dar nu pot şi nu ştiu de ce.

¤

11 februarie, 1973, (duminecă)



Mă omoară şedinţele şi controalele. De câteva zile nu mai am linişte, însă nu am încotro. E vorba, mai ales, de pregătirea Festivalului timişorean de artă studenţească din primăvară. Timpul e scurt şi trebuie acţionat intens.

Campionat european de patinaj artistic de la Koln. Văd mereu siluete şerpuind pe ecran. Mai multe vedete care apăreau cu regularitate, au dispărut, trecând la profesionism. Apar mereu noi stele pe firnament. Dar dansul rămâne acelaşi, ireal, graţios şi fermecătot totodată.

Despre cucerirea spaţiului cosmic, o expunere pe care am ţinut-o la Liceul nr. 6 din Timişoara, la invitaţia colegului şi prietenului meu, prof. Silviu Pepelea. (Din păcate, nu mai este în viaţă acum...) Am prezentat elevilor câtva excelente fotografii în culori din revistele Sky and telescope, împrumutate de la Biblioteca Universităţii. Am răspuns cu plăcere întrebărilor copiilor care dovedeau interes, competenţă şi inteligenţă. A fost o acţiune reuşită pe toate planurile.

¤

13 februarie, 1973, (marţi)



În prima parte a zilei m-am apucat să fac curăţenie. Am măturat prin camere stârnind nori de praf saharian. N-am bănuit că lucruri atât de simple pot lua atât de mult timp... Cum nu e nimeni acasă, pentru a mă lua la întrebări, e cazul să-mi fac autocritica. Dar nici pentru asta nu am vreme, căci mă grăbesc să ajung la Institut.

¤

14 februarie, 1973, (miercuri)



Quiemada, Binecunoscutul regizor italian Gillo Pontecorvo prezintă un nou film politic. E vorba de o insuliţă din marea Antilelor, unde flacăra revoluţiei este aprinsă de un aventurier, de data asta, în folosul Angliei. Un tânăr de culoare, inteligent, devine şeful răscoalei, care va deveni apoi martir naţional. O pagină de istorie povestită cu cinism şi sânge rece. Rămâne unul din cele mai interesante creaţii văzute de mine în ultimul timp.

¤

15 februarie, 1973, (joi)



Poliţia mulţumeşte, alt film politic, o adevărată avalanşă. De data asta e un film poliţist, cam la fel ca Filiera văzută nu de mult. A venit timpul marilor dezvăluiri, al marilor anchete care, - demostrând rapacitatea, cruzimea, demenţa unei anume lumi, - la final, ridică din umeri neputincioasă: corupţia e atotputernică, criminalii sunt prea sus-puşi pentru a fi atinşi, situaţia este aşa cum este, ne pare rău, nu mai e nimic de făcut. Ce să spun? Lucrurile sunt clare: în societatea monopolistă Mafia nevăzută e atotbiruitoare, iar eforturile autorităţilor se risipesc în van. Încolo, filmul e frumos, bun, realizat corect. Altceva n-am de zis. (Acum aş avea; am impresia că asemenea producţii, care demonstrau că Mafia e atotputernică, şi nimeni nu-i poate face nimic, erau comandate chiar de capii lumii interlope, pentru a avertiza şi ameninţa lumea să nu îndrăznească a i se împotrivi, căci totul ar fi zadarnic. Bănuiesc că dictatorul nostru chiar agrea asemenea filme, care îi justificau puterea.)

Tocmai acum a sosit mama de la Săbolciu. Numai bine. Afară bate tare vântul...

¤

22 februarie, 1973, (joi)



Nunta de piatră, conţine două filme de scurt-metraj cuplate în acelaşi cadru, după două nuvele ale lui Ion Agârbiceanu. Debutează doi buni regizori: Mircea Veroiu şi Dan Piţa, iar ca operator, D.Demian. Conţine imagini cu adevărat fascinante, într-un cadru pustiu, extrem de minuţios conceput. Se simt peste tot rafinamentele lui Radu Boruzescu: obiecte de fierărie savant silizate. Interpretează cîţiva bunu artişti, din care-l remarc pe Gh. Calboreanu jr. şi pe acelaşi Boruzescu, dar cântând la teorbă.

Trenul, film regizat de Frankenheimer – eroism, suspense, dramă în trenuri, care transportă tablouri celebre.

Zestrea, alt film românesc, după un scenariu de Paul Everac, bine realizat, dar fără strălucire.

Mesagerul, un film englez de Joseph Losey cu dialoguri de Harold Pinter, unul din cei mai importanţi dramaturgi actuali. Se văd imagini încântătoare într-un conac boieresc, în stil englez. Subiectul ascunde o dramă, un regret şi multe subînţelesuri. Este admirabil interpretat.

Cui îi e frică de Virginia Wolf? O piesă de Edward Albee în interpretarea magistrală a lui Radu Beligan şi Marcela Rusu. Un spectacol de mare tensiune. Văzut la tv.

Deci s-a scurs o săptămână bogată în evenimente culturale. În plus, acasă, ajungând oarecum la limită cu cheltuielile de construcţie, acum încep finisările; dintr-o sută de lei disponibilă, am cumpărat în fine, şi câteva cărţi:

- Gh. Achiţei, Ce se va întâmpla mâine?

- Cornelia Comorovschi, Literatura Renaşterii şi Umanismului,

- K. Leonhard, Personalităţi accentuate,

- Lionel Teray – Cuceritorii inutilului.

Acum am de citit, berechet, numai timp să am. Dar nu prea e cazul.

¤

24 februarie, 1973, (sâmbătă)



Actualmente mă pregătesc pentru Festivalul studenţesc din 11 martie. Timpul e scurt şi am dificultăţi mari. Sper că le rezolv. Mama este mereu preocupată de problemele bătrânului de la Săbolciu. Stă departe, e singur, are nevoie de îngrijiri, acum la aproape 87 de ani,. Numai că bunicul e ambiţios, vrea neapărat să găsească „forţă de muncă” pentru a-i întreţine gospodăria, cu grădină mare, cu porci, găini, etc. Şi nimeni nu e dispus la corvoada asta fără nici un folos. Mai bine zis, fără folosul altora, al celor care-l vor moşteni.

Timpul, atât de preţios, mi se strecoară printre degete şi eu văd disperat, cum mă zbat în gol. Un adevărat coşmar.

¤

1 martie, 1973, (joi)



Ursul Yoghi, film american de desene animate pentru copii, Îl apreciez e amuzant şi relaxant. A fost realizat de autorii „Epocii de piatră” de la tv., văd că sunt păstrate multe gaguri de pe acolo. Este şi puţină parodie de „musc-hall”, dar valoric, nu mi se pare a fi la prea mare înălţime.

Timp de mai multe ore am urmărit aventurile alpine ale lui Lionel Teray din cartea sa „Cuceritorii inutilului”. A avut o viaţă marcată de nenumărate eforturi fizice pentru depăşirea, cu tot mai multe dificultăţi, a unor creste de munte din ce în ce mai abrupte. O viaţă periculoasă terminată, cum era şi de aşteptat, într-o prăpastie. Autorul e conştient de „viitorul” ce-l aşteaptă, se pare că „beţia înălţimilor” e fără de leac, – ca orice patimă, de altfel.

Câteva zile voi urmări la tv. Campiontele Mondiale de Patinaj artistic de la Bratislava. Nefiind specialist, nu pot aprecia valoarea absolută a săriturilor şi a piruetelor de pe gheaţă, care sunt apreciate sever de un juriu competent, (uneori subiectiv, alteori, interesat, cum s-a mai întâmplat...) Mă mulţumesc să savurez graţia, „irealitatea” evoluţiilor.

¤

5 martie, 1973, (luni)



Marea expediţie a femeilor, un western, film american cu Robert Taylor, la tv. Este vorba de un zguduitor episod din Marea Cucerire a Vestului sălbatic. Ni se arată povestea unui convoi uriaş de care, trase de cai, de catâri, supraîncărcat cu mărfuri şi de femei, într-o călătorie epuizantă prin munţi, pustiuri şi mlaştini nesfârşite. Un magistral omagiu adus voinţei umane.

¤


6 martie, 1973, (marţi)

Mai avem parte uneori, şi de lucruri mai plăcute, de ex. banchetul anului V. De la fac. de Agronomie. M-au invitat, deşi, sincer spun, nu am prea colaborat cu ei. Totuşi, cu câţiva băieţi de aici, s-au făcut unele lucruri bune. Am profitat de ocazie să-mi aduc şi taraful, nu de alta, dar de oamenii aceştia mai am nevoie.

Mai am de rezolvat şi ceva treburi administrative cu care, până una-alta m-am mai învăţat, sunt lucruri invitabile fără de care viaţa n-ar avea nici un haz. Sunt cam mâhnit că-mi rămâne prea puţin timp pentru lecturi, deşi, recunosc, pentru odihnă, mă mai descurc. Remarc faptul că, deşi ajung să mă culc tot după miezul noţii, dimineaţa trebuie să plec din ce în ce mai devreme. Tot mai puţin timp am pentru somn.

¤

11 martie, 1973, (duminecă)



Lupul mărilor şi Răzbunarea, sunt două filme realizate în coproducţie cu Tele-Munchen, partea română e filmată de Sergiu Nicolaescu şi Alecu Croitoru. Nişte filme de aventuri după romanul lui Jack London: Lup Larsen. Prima parte narează conflictul dur dintre crâncenul căpitan de balenieră, cu un echipaj de marinari abrutizaţi. Drama sumbră, pare mult estompată de culorile vii, exotice, în care se petrece acţiunea. Partea a doua, mai dinamică, ne poartă într-o mirifică insulă din Pacific, cu plajă aurie, palmieri şi creste muntoase pe unde se aud împuşcături şi se desfăşoară foarte cinematografice încăierări. Dacă eu aş găsi mulţumirea în aceste aspecte exterioare, totul ar fi în ordine. Dar, din păcate, numai atât nu-mi ajunge. Mi-ar fi plăcut mai mult să fi văzut acest film acum 15 ani.



Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə