Jules Verne 33 Agenţia Thompson and Co

III ÎN CEAŢĂ

Din fericire nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. Ziua de l0 mai sosi la ora sa obişnuită, fără ca vreun nou eveniment să fi intervenit pe parcurs.

Gnd Robert se îmbarcă, tocmai se terminase manevra de întoarcere a vaporului cu prova spre larg. Urma să plece în cursă, în aceeaşi seară. Robert voise să se prezinte devreme la postul său, dar, ajungând la bord, înţelese inutilitatea acestui exces de zel. Nici un călător nu sosise încă.

Robert cunoştea numărul cabinei sale: era l7. Micul lui bagaj fu transportat acolo. Apoi, căpătându-şi libertatea mişcărilor, privi în jur.

Un om cu şapcă, având trei trese, căpitanul Pip, desigur, se plimba de la babord la tribord, pe pasarelă, morfolindu-şi mustaţa cenuşie laolaltă cu o ţigară de foi. Scund, cu picioare strâmbe de basset, având un aer aspru dar simpatic, alcătuia în totul un specimen reuşit de lupus maritimus, sau cel puţin una din numeroasele varietăţi ale acestei specii de faună umană.

Pe punte, mateloţii puneau totul în ordine după legarea la cheu a vaporului. Ei înfăşurau în spirală parâmele greementului, în vederea plecării.

Odată terminată operaţiunea, căpitanul coborî de pe pasarelă şi dispăru în cabina sa. Secundul îl imită, în timp ce echipajul se-ngrămădea la tambuchiul din prova. Doar un locotenet care îl primise pe Robert la sosire rămase lângă schelă. Pe nava pustie domnea tăcerea. Robert, neavând ce face, începu, pentru a-şi omorî timpul, să viziteze întregul vapor.

Partea dinspre prova era destinată echipajului şi bucătăriei, iar sub ea se afla o cală pentru ancore, lanţuri şi diverse parâme. În centru se găseau maşinile, iar partea dinspre pupa era rezervată pasagerilor. Aici, pe un coridor, între maşini şi coronament, se înşirau şaizeci până la şaptezeci de cabine. Cea a lui Robert, care se număra printre ele, era destul de încăpătoare, nici mai bună, nici mai rea decât celelalte.

Sub aceste cabine domnea şeful bucătarilor în imperiul său: cambuza, adică magazia de alimente şi vinuri. Deasupra, între puntea propriu-zisă şi puntea superioară denumită spardec, se afla sala de mese — un salon mare, decorat destul de luxos. O masă lungă, străpunsă de arborele artimon, ocupa aproape toată sala, formând centrul unui oval de divanuri aşezate lângă perete de jur împrejur. Această sală, luminată prin numeroase ferestre către pasajul împrejmuitor, se termina cu un coridor în formă de cruce de unde pornea scara către cabine. Ramificaţia transversală a acestui culoar ducea de o parte şi de alta la pasajul exterior. Cât despre ramificaţia longitudinală, înainte de a ajunge pe punte, ea separa şi deservea fumoarul şi în faţă biblioteca, apoi la tribord vasta cabină a căpitanului, iar la babord cabinele mai mici ale secundului şi locotenentului. Aceşti ofiţeri îşi puteau astfel exercita controlul până la teuga din prova.

După ce-şi termină inspecţia, Robert urcă pe spardec în momentul când un orologiu depărtat suna ora cinci.

Aspectul vremii se schimbase în rău. O negură ameninţătoare, cu toate că nu era încă foarte deasă, întuneca atmosfera. De pe acum, pe cheu, conturul caselor devenea mai puţin clar, mişcările mulţimii de hamali se estompau, şi, chiar pe vapor, cele două catarge se pierdeau în înălţimi incerte. Liniştea stăruia apăsătoare asupra bastimentului. Doar coşul de unde se revărsa o trâmbă de fum negru trăda activitatea dinăuntrul navei.

Robert se aşeză pe o bancă în partea din faţă a spardecului, apoi, rezemându-se de balustradă, privi şi aşteptă.

Chiar în acest moment se îmbarcă Thompson. Îi adresă lui Robert un semn amical de bun venit şi începu să se plimbe repede de colo-colo, aruncând spre cer priviri pline de nelinişte. Ceaţa se îngroşa neîncetat, ameninţând să facă îndoielnică plecarea. Acum nu se mai zăreau casele şi pe cheu nu se mai mişcau decât nişte umbre palide. Spre fluviu, catargele vapoarelor celor mai apropiate vărgau ceaţa cu linii nedesluşite, şi apele Tamisei curgeau tăcute şi invizibile, ascunse de pâcla gălbuie. Totul era pătruns de umezeală. Aveai senzaţia că respiri apă.

Robert se simţi înfiorat şi observă deodată că este ud leoarcă. Coborî atunci în cabină, îşi puse mantaua de ploaie şi se întoarse la postul său de observaţie.

Pe la ora şase, patru oameni de serviciu, patru forme difuze venind din culoarul central, se opriră cu toţii în faţa cabinei secundului şi, aşezându-se pe o bancă, începură să pândească sosirea viitorilor lor clienţi.

Abia la ora şase şi jumătate se prezentă primul pasager. Cel puţin, aşa îşi închipui Robert, văzându-l pe Thompson repezindu-se şi dispărând subit, înghiţit de ceaţă. Imediat oamenii dc serviciu se agitară, se auzi un zgomot de voci şi nişte siluete şterse trecură în josul spardecului.

Ca şi cum primul pasager ar fi dat semnalul, din acest moment defilarea călătorilor nu se mai opri şi Thompson făcu tot timpul naveta între culoarul salonului şi schelă. În urma lui veneau turiştii. Bărbaţi, femei, copii? Ar fi fost greu de spus. Treceau şi dispăreau, fantome vagi, ale căror feţe nu puteau fi desluşite de Robert.

Dar oare el însuşi n-ar fi trebuit să fie lângă Thompson, să-l ajute şi să-şi ia imediat în primire funcţia de interpret? Nu avea curajul s-o facă. Brusc, ca o boală cumplită şi neaşteptată, o tristeţe profundă îi îngheţase inima. De ce? N-ar fi putut s-o spună şi, dealtfel, nici nu încerca să afle cauza.

Probabil că ceaţa îi paralizase astfel sufletul. Acest abur opac îl înăbuşea, îl strângea ca între zidurile unei închisori. Şi rămase nemişcat, tulburat de singurătate, în timp ce de pe punte, de pe cheuri, din toată Londra, ajungea până la el, ca într-un vis, freamătul necontenit al existenţei unor fiinţe invizibile, cu care nu avea şi nu va avea niciodată nimic comun.

Între timp vaporul se trezea. Draperiile de pânză ale salonului străluceau în ceaţă la ferestrele luminate. Puntea se umplea de zgomot, încetul cu încetul. Pasageri nevăzuţi cereau să li se indice cabina. Matetoţi abia zăriţi treceau în grabă.

La ora şapte, la bar, cineva ceru strigând un grog. După câteva clipe, rupând un moment tăcerea, o voce aspră şi puternică se auzi de pe punte: „Te-am rugat să fii atent!"

Robert se aplecă. Văzu o umbră lungă şi subţire şi în urma ei alte două abia vizibile, poate ale unor femei. Tocmai în acest moment ceaţa se despică pentru scurtă vreme, datorită intrării unui grup mai numeros. Robert recunoscu, de astă dată cu certitudine, trei femei şi un bărbat înaintând repede, escortaţi de Thompson şi de patru marinari care le duceau bagajele. Se aplecă mai tare. Dar perdeaua de ceaţă se şi închisese groasă şi de nepătruns. Necunoscuţii dispărură, rămânând anonimi.

Pe jumătate aplecat în afară, Robert stătea cu ochii îndreptaţi spre întuneric. Nu reprezenta nimic pentru nici unul dintre aceşti oameni!

Şi mâine, ce va însemna el pentru ei? Un fel de slujbaş bun la toate, aproape un servitor temporar. Cel care se tocmeşte cu birjarul şi nu cel care plăteşte cursa. Cel care reţine o cameră, dar nu o ocupă el, care discută cu hotelierul şi comandă pentru mesele altora. În acest moment regretă dureros hotărârea luată şi inima i se umplu dc amărăciune.

Noaptea se lăsa, adăugându-şi tristeţea la mohoreala ceţii. Luminile vapoarelor rămâneau invizibile, invizibile şi luminiţele Londrei. Această atmosferă grea, ca de vată umedă, înăbuşea până şi rumoarea imensului oraş, care părea că este pe cale să adoarmă. Deodată, în umbră, aproape de schelă, o voce strigă: „Abel!"

O a doua voce chemă la rândul ei şi alte două repetară succesiv: „Abel!... Abel!... Abel!"

Urmă un murmur. Cele patru voci se uniră în exclamaţii de teamă, în strigăte de nelinişte.

Un om gras trecu în fugă atingându-l uşor pe Robert. Continua să strige: „Abel!... Abel!"...

Şi tonul dezolat era în acelaşi timp atât de caraghios, exprima atâta prostie, încât Robert nu se putu abţine să nu surâdă. Acest om gras era şi el unul din noii săi stăpâni.

Dealtfel, totul se linişti: se mai auzi chemarea unui băiat, nişte hohote de plâns şi vocea omului gras: „Iată-l... l-am găsit!..."

Zumzetul confuz reîncepu, dar mai stins. Şuvoiul de pasageri se subţie, apoi încetă; în urma tuturor, Thompson apăru un moment în lumina culoarului, pentru a dispare imediat în spatele uşii salonului. Robert rămase pe loc. Nimeni nu-l chema. Nimeni nu se ocupa de el.

La ora şapte şi jumătate, mateloţii urcaseră pe prima scară de sart a marelui catarg şi pe pataranţină, apoi fixaseră luminile de poziţie, una verde la tribord şi alta roşie la babord. La prova, lumina albă a vaporului era fără-ndoială ridicată pe strai, dar nu putea fi zărită. Totul era gata de plecare, dacă nu cumva ceaţa care persista o făcea imposibilă.

La ora opt fără zece minute, o briză tăioasă suflă în rafale scurte. Norul se condensa. O ploaie subţire şi îngheţată diluă ceaţa. Într-o clipă, atmosfera se lumină. Se arătară lumini şterse, nedesluşite, dar în sfârşit vizibile.

Îndată un om apăru pe spardec. Sclipi o tresă de aur. Treptele trosniră. Căpitanul urcă pe pasarelă.

În noapte, răsună o voce venind de sus:

— Toată lumea pe punte pentru manevra de plecare!

Se auziră tropăituri. Marinarii se duceau la posturile lor. Doi veniră aproape sub locul unde stătea Robert, gata să tragă, la primul semnal, parâma ce era legată la ţărm. Vocea întrebă:

— Maşina e în mişcare?

Un bubuit zguduie vaporul, aburul ţâşneşte, elicea bate câteva ture, apoi se aude un răspuns surd, şters:

— Pregătită!

Căpitanul strigă din nou:

— Mola prova tribord!

— Mola prova tribord, repetă, invizibil, secundul, aflat la postul său de la gruie.

Un cablu biciuieşte apa cu mare zgomot. Căpitanul comandă:

— O rotaţie înapoi!

— O rotaţie înapoi, i se răspunde de la maşini.

— Stop!

Totul recade în tăcere.

— Mola pupa tribord! Încet, înainte!

Vaporul este scuturat de un fior. Maşina se pune în mişcare. Dar stopează îndată şi o barcă ajunge lângă bord, după ce a detaşat capetele cablurilor rămase pe uscat. Apoi imediat mersul este reluat.

— Ridicaţi barca! strigă vocea secundului.

Un zgomot confuz de scripeţi loveşte puntea. Apoi mateloţii, ritmându-şi efortul, intonează un cântec în surdină:

Are două fete, nimic nu-i mai frumos.

Goth boy falloe! Goth boy falloe!

Are două fete, nimic nu-i mai frumos.

Ura pentru Mexico-o-o!
— Ceva mai repede.

— Ceva mai repede! repetă mecanicul.

Ultimele nave din radă au şi fost depăşite pe fluviu. Drumul devine liber.

— Pe drum! comandă căpitanul.

— Pe drum! repetă ecoul din adâncuri.

Elicea se-nvârteşte mai repede. Apa se învolburează. Vaporul îşi ia avânt... Au pornit.

Atunci Robert îşi rezemă capul pe braţul întins. Ploaia nu încetase. Dar el nu o lua în seamă, cufundat în tristeţea lui din ce în ce mai apăsătoare.

Tot trecutul îi reînvia în inimă. Mama pe care abia o cunoscuse, liceul unde s-a crezut fericit şi vai! tatăl pe care-l pierduse... Apoi catastrofa ce-i tulburase atât de profund existenţa. Cine i-ar fi putut prezice vreodată că se va trezi într-o bună zi singur, fără prieteni, fără mijloace, transformat în interpret, plecat într-o călătorie al cărei început lugubru, în ceaţă, în întuneric, în ploaie, prevestea poate acelaşi sfârşit?

Câtă vreme s-a lăsat pradă acestei slăbiciuni? O larmă asurzitoare îl făcu să-şi ridice capul. Strigăte, ceartă, înjurături. Cizme grele tropăiau pe punte. Urmă apoi un scrâşnet groaznic de fiare şi o masă enormă apăru la babord pentru a se pierde imediat în noapte. La ferestre se arătară feţe înspăimântate. Puntea se umplu de pasageri înfricoşaţi. Dar vocea căpitanului se auzi liniştitoare. Nu se întâmplase nimic. „De data aceasta...", îşi spuse Robert urcând din nou pe spardec, în timp ce puntea devenea pustie.

Timpul se schimbă din nou. Ploaia, a cărei violenţă crescuse încetul cu încetul, încetă brusc. Şi, pe neaşteptate, priveliştea se schimbă cu totul. Ceaţa fu gonită de vânt, stelele se aprinseră pe cer, iar ţărmurile joase ale fluviului ieşiră la iveală.

Robert se uită la ceas. Era ora nouă şi un sfert. Luminile din Greenwich dispăruseră de mult în depărtare. De la babord, cele de la Woolwich se mai vedeau încă, şi la orizont apăreau luminile din Stonemess. După ce fură lăsate în urmă, se zăriră cele din Broadmess. La ora zece treceau prin faţa luminilor din Tilburgness, şi douăzeci de minute mai târziu depăşeau Coalhouse. Robert observă apoi că pe spardec se găsea un al doilea ins care se plimba. O ţigară aprinsă puncta noaptea la zece paşi de el. Indiferent, Robert îşi continuă plimbarea, apoi maşinal se apropie de fereastra luminată a marelui salon.

În interior se stinsese orice zgomot. Pasagerii se retrăseseră în cabine, unul după altul. Marele salon era gol. Doar o singură călătoare, aşezată aproape în raza vederii lui Robert, citea, pe jumătate tolănită pe o canapea. Putu s-o examineze în linişte, să-i urmărească trăsăturile delicate, viu luminate, părul blond, ochii negri, talia fină şi un picior mic care ieşea de sub fusta elegantă. El admiră graţia atitudinii, frumuseţea mâinii care întorcea filele cărţii pe care o citea pasagera. Cu drept cuvânt socoti că această fiinţă era fermecătoare şi timp de câteva minute se uită pe sine însuşi, contemplând-o.

Dar fumătorul făcu o mişcare, tuşi şi bătu din picior. Robert, ruşinat de indiscreţia lui, se-ndepărtă de fereastră şi-şi reluă plimbarea.

Luminile continuară să defileze. La ora ll şi l0 vaporul se găsea la traversul staţiei de semnale. În depărtare clipeau acum farurile din Nore şi din Great-Nore, santinele pierdute în ocean.

Robert se hotărî să meargă la culcare. Părăsi spardecul, coborî scara cabinelor şi o apucă pe culoar. Mergea visător, indiferent la tot ce-l înconjura.

La ce visa el astfel? Îşi continua tristul monolog început mai înainte? Nu se gândea mai degrabă la graţiosul tablou pe care-l admirase? Uneori tristeţile unui om de 28 de ani trec atât de repede!

Nu se trezi decât în clipa când punea mâna pe clanţa de la uşa cabinei sale. Observă atunci că nu era singur. Alte două uşi se deschiseseră în acelaşi timp. În cabina vecină cu a lui intră o femeie, iar în cea următoare un călător. Cei doi pasageri schimbară între ei un salut familiar, apoi vecina lui Robert se-ntoarse, aruncând asupra lui o privire curioasă şi, înainte de a dispare înăuntru, o recunoscu pe femeia din salonul mare.

Deschise şi el uşa cabinei sale.

În timp ce o închidea pe dinăuntru, vaporul se săltă, scoţând un geamăt, apoi recăzu într-un vuiet de ape înspumate. Şi, în aceeaşi clipă, odată cu primul val pe punte, se abătu peste greement cea dintâi răsuflare a mării.