Caravana cinematografică



Yüklə 380.64 Kb.
səhifə1/7
tarix14.08.2018
ölçüsü380.64 Kb.
  1   2   3   4   5   6   7

CARAVANA CINEMATOGRAFICĂ
Caravana cinematografică intră în sat pe la orele cinci după-amiaza. Ploua mărunt şi prin parbrizul aburit al ca­mionului primele case se zăreau ca nişte mogâldeţe. Când ajunse în dreptul unei cruci de lemn pe care era răstignit un Cristos de tablă, mâncat de rugină şi cu un braţ lipsă, camio­nul se opri. Lângă cruce stătea un om îmbrăcat cu o pufoaică. Uşa cabinei se deschise şi de după ea se ivi un cap cârlionţat, de băieţandru.

- Ei, nene! Ăsta-i satul Mogoş?

Omul de lângă cruce îşi lungi gâtul şi se întoarse din profil, ducând o mână la ureche.

- Mogoş! Ăsta-i satul Mogoş? - sună din nou întrebarea.

- Mogoş, Mogoş! - se grăbi să răspundă cel cu pufoaica.

- Da' Căminul cultural nu ştiţi pe unde vine?

- Tot înainte, zise omul, ţineţi tot înainte. E lângă biserică. Uşa cabinei se închise şi camionul, un „Molotov" cu botul

lunguieţ, vopsit în verde închis, şi cu o cuşcă mare din scânduri acoperită de afişe în spate, porni legănându-se pe drumul des­fundat de ploaie. în cabină era cald. Din radioul agăţat sub bord, lângă schimbătorul de viteză, se auzea o melodie despre

19

. Caravana cinematografică



un nou oraş căruia interpretul, cu o voce subţire, avântată, îi ura să trăiască şi să tot înflorească.

- Ia auzi! Bucata ce-o avem şi noi! - spuse tânărul. Să vezi că nu ne aşteaptă nimeni, adăugă el privindu-şi vecinul care conducea degajat, ţinând volanul ca pe hăţuri, între degetul mare şi arătător; apoi, fără pauză, tânărul începu să cânte încet, împrumutând ritmul de marş al melodiei tot mai optimiste: „Să veeezi că nuuu ne aşteaaaptă niiimeni..." Şoferul, un bărbat cărunt cu părul rar pieptănat grijuliu într-o parte şi cu doi po­meţi neobişnuit de mari între care se îngropa un nas lătăreţ, hârâi o dată scurt, coborî puţin geamul portierei şi fără să-şi mute privirea aţintită înainte, scuipă expert prin deschizătură.

- Nu era aşa de frumoasă pe cât se vorbea, dacă vrei să ştii, spuse el trăgând cu coada ochiului la celălalt. înainte de treaba cu scăldatu' mă uitam câteodată la ea, că stătea lângă mine, nu-i plăcea în spate, şi mă gândeam: eşti tu frumoasă, da' eşti şi amărâtă, că ţi-a venit vremea şi n-are cine se ocupa... he, contele Teleki, fiuuu!... la Paris, ăla mic, văru-tău, Laioş, şi el departe... vai de capul tău, ai rămas cu noi, cu cioflincarii... Şo­ferul zâmbi: Da' dimineaţa când ieşea, atunci era frumoasă. Mă sculam de cu noaptea, făceam caii ţais şi la şapte mă înfiinţam la intrare. îi dădeam mâna să urce, îi aşezam o pernă la şale şi hopa! smuceam o dată caii.

- Uite biserica, zise tânărul.

Cu o figură nemulţumită, şoferul frână, mormăind pentru sine, ca o concluzie la ce vorbise până atunci, că el s-a-nţeles totdeauna foarte bine cu aia mică. Se dădură jos. în faţa lor, în­conjurată de un gard putrezit de spini, stătea înaltă şi cenuşie biserica. Lângă biserică, în dreapta, la poalele unui deal peticit din loc în loc cu iarbă, era o clădire lungă, dreptunghiulară, cu o uşă dublă, roşie, deasupra căreia se aflau două panouri. Pe cel mai mare stătea scris „Şcoala generală Mogoş. Clasele I-IV", •ar pe celălalt „Căminul cultural". Peste uşă trecea un drug de fier prins la un capăt în perete cu un lacăt uriaş.

- Ce ţi-am spus eu? - zise tânărul privind în jur. Pe ăştia nu •-au anunţat încă. Băăăi, strigă el cât îl ţinu gura, sculaţi, băi, c-am venit cu filmul!

IOAN GROSAN

20

Un câine, apoi altul lătrară răguşit undeva pe o uliţă. Apoi se auzi iarăşi doar ploaia.

- Stai că-i dezmorţim noi imediat, zise el şi sări în maşină. Şoferul se vârî sub poarta cu acoperiş a bisericii şi-şi aprinse o ţigară. Din megafonul instalat deasupra capotei răsună un pâ-râit, apoi ceva ca o tuse prelungă, urmată de un şuierat ascuţit. O turturică ţâşni speriată din clopotniţă şi se pierdu peste deal. „Lumina ştiinţei şi tehnicii a pătruns", bubui deodată megafo­nul scoţând apoi nişte pocnituri care acoperiră şirul cuvintelor, lăsând din când în când să se strecoare, ciuntită şi stingherăJ câte-o expresie; o clipă, „ascuţirea făţişă a luptei" şi „imaginea] vieţii noi" plutiră dezorientate în aer; o salvă ropotitoare însoţi cuvântul „chezăşie", scăpat neatins; în cele din urmă megafo-| nul fu cuprins de un bârâit grozav din care şoferul mai desluşi „minunată", „călăuzindu-ne" şi „amendă". După „amendă",; megafonul mai horeai o dată şi tăcu.

Tânărul coborî din cabină şi veni spre şofer:

- S-a auzit ceva?

- S-a auzit. L-ai dat cam tare.

- Lasă, că e bine, să ştie toţi. Ăştia dacă nu se sperie, nu i din casă. I-am luat dur, ce zici? - şi trase cu ochiul. Dă-mi o ţigarăJ

Celălalt îi întinse pachetul. Tânărul apucă una, o aprinse trase lung şi lăsându-şi capul pe spate, slobozi fumul sub form de cercuri.

- Poţi să faci asta? - întrebă el.

- Ce să fac?

- Uite-aşa, cum fac eu - şi mai slobozi două rotocoale.

- Pot, răspunse şoferul. îşi ţuguie buzele şi dădu fumul afară

- Da, sunt corecte, spuse tânărul privind cercurile.

Se înghesui şi el sub streaşină porţii. Fumară în tăcer Ploaia continua să cadă, foşnitoare şi egală.

- Ştii ce era interesant? - zise deodată şoferul. Că nu băgas nimeni de seamă. Mă temeam să spun cuiva, nici tata n-a şti nimic, chit că simţea cum ies noaptea. Credea că e vreo slujn cută, avea şi el una. Când i-am spus mai târziu, a râs. Nu m-| crezut niciodată. Tânărul, întorcându-se brusc din profil, îi făc

21

. Caravana cinematografica



semn să tacă. „Auzi?!" „Ce?" „Vine cineva!" Şoferul scoase capul de sub streaşină şi ascultă. Un murmur surd, un fel de alergare măruntă, înăbuşită, se auzea din întuneric, în lungul drumului.

_ Sunt mai mulţi, vin la trap ţăranii, chicoti tânărul. Au auzit megafonul şi-a intrat spaima-n ei.

Sări şanţul, ieşi în drum şi se proţăpi Ia vedere în conul de lumină tulbure lăsată de un bec agăţat pe clopotniţă.

- îi vezi? - întrebă şoferul.

- Nu, răspunse tânărul. îşi încheie nasturii de la haină, îşi ne­tezi frizura. Hai, măi tovarăşi, mai repede, că ne-apucă iarna! -strigă el vesel, dar în clipa următoare scoase o exclamaţie şi făcu un salt înapoi. Şoferul mai apucă să-l vadă lipindu-se de maşină. Vitele pătrunseră buluc în lumină, oprindu-se buimă­cite, cu cozile ridicate, în faţa camionului. Primele încercară o mişcare de ocol, dar năvala celor din urmă le izbi în plin, încălecându-se şi purtându-le spre masa întunecată a carava­nei. Se auzi o bufnitură moale, apoi un muget scurt şi „Moloto-vul" începu să lunece încet în spate. Un afiş de pe laterală se desprinse şi flutura ca o flamură albă. Cu o răsucire rapidă, gro­sul vitelor năvăli peste gardul bisericii şi se scurse pe lângă clopotniţă, ieşind la lărgime. O clipă, camionul se opri, se clăti­nă şovăitor, îşi ridică botul şi, în sfârşit, cu un plescăit al roţilor din spate, se lăsă într-o rână în şanţ. Ultimele vite trecură la pas. în urma lor apăru un ins scund, îmbrăcat cu o haină lungă, pleoştită, peste care era tras un sac de nylon. O pălărie mare de paie îi ascundea chipul. Era încălţat cu nişte cizme uriaşe ce păreau să salte singure înainte purtând în ele o pereche de pi­cioare scurte, butucănoase. Când ajunseră în dreptul camionu­lui, cizmele îşi răriră salturile, se abătură din drum, zăboviră lângă şanţ, înconjurară maşina. De sub pălărie se auzi un fluie­rat uşor, admirativ, urmat de un fel de râs gâlgâit. Dezmeticit, Şoferul sări de sub streaşină, ieşind în drum.

- Tăvi! - strigă el. Ai păţit ceva? Unde eşti, mă?

Din spatele „Molotovului" răsună o înjurătură şi-o umbră se caţără de-a buşilea pe buza şanţului. Omuleţul cu pălăria dădu sa se repeadă în ajutor, dar tânărul se ridicase deja şi trecu pe

IOAN GROŞAN



23

Caravana cinematografica

lângă el fără să-l privească. Omuleţul se uită la şofer, se uită la camion, îşi dădu cu arătătorul pălăria pe ceafă şi, oarecum hotărât, o luă agale din loc, zicând: „Sara bună!"

- Du-te-n mă-ta, spuse încet tânărul, scuturându-se de norc

- Tanasie! Scoală! N-auzi? Scoală-te, mă!

- Ce-i?


- Scoală-te c-au venit ăia cu filmu'!

Preşedintele Sfatului Popular se răsuci pe-o parte, îşi ridica puţin capul de pe pernă:

- Ce film?

- Filmu' popular, caravana. Scoală-te. Sunt la biserică, n-ausj difuzoru'?

- Păi cum au trecut?

- I-a luat Plopu, cu podul.

- Aşa... se dumiri Tanasie. Se sculă în capul oaselor şi stat o vreme neclintit. Apoi începu să-şi mişte tot mai repede deg< tele de la picioare.

- Hai, mă, du-te, ce aştepţi?

- Mai plouă?

- Plouă, plouă şi ei stau în drum. Urneşte-te o dată. Tanasie se înălţă în picioare, lipăi desculţ până la uşă şi ie

afară. Se aplecă ferindu-se să dea cu creştetul de barele metd lice ce susţineau viţa-de-vie chiar în faţa intrării şi se opri li colţul casei. Privirea îi lunecă în vale, spre stâlpul singuratic dî dreptul locului unde fusese podul. O lumină galbenă ceţoa lovea întinderea de apă. A mai crescut un pic, uite că nu se vede motopompa... acuma să ai o barcă şi să te plimbi... or fi peşti, dracu ştie, şi ei sunt derutaţi de-atâta apă, numai s. păleşti... ce de apă, Doamne, ce de apă, gândi cu admiraţie.

- Tu Ilcă, strigă el în timp ce se încheia la pantaloni, hai vezi ce frumuseţe!

Dinăuntru se desluşi un fel de mormăit. Preşedintele intră casă, îşi trase cizmele, îşi puse cuşma şi, ca şi cum şi-ar fi a< aminte de ceva, se opri lângă sobă.

_ Ce mai vrei? - zise zâmbind nevastă-sa.

- Dă-mi ceva să am la mine. Simţi că femeia îl priveşte şi adăugă răstit: Cine ştie când vin!

Femeia, tot zâmbind, intră în cămară şi se întoarse cu un pachet învelit în ziar. Tanasie luă pachetul, îl vârî în buzunarul larg al hainei şi ieşi.

Din uliţă megafonul se auzea clar. Peste sat se revărsa me­lodia cu oraşul înfloritor, în continuă dezvoltare. Merse aplecat, zgribulit, ocolind cu grijă bălţile care-i ieşeau înainte. în dreptul unei case mici acoperite cu paie, cu fereastra dinspre drum lu­minată, se abătu din uliţă, sări şanţul şi intră în curte pe poarta deschisă. Se uită grijuliu împrejur, după care se furişă sub fereastră. Se înălţă pe vârful picioarelor şi privi. Rămase o vre­me aşa, coborându-se şi ridicându-se imperceptibil, aproape fără să răsufle. în cele din urmă se întoarse în curte, ieş^pe poartă şi se opri pe marginea şanţului. Privi în jur; nimeni; încet, metodic, îşi şterse cizmele pe iarbă. Apoi înainta până în mijlocul uliţei şi răsucindu-se spre fereastra luminată, strigă cu putere:

- Domnişoară!

O umbră se agită înăuntru, fereastra se deschise fără zgo­mot şi o voce îngrijorată întrebă:

- Cine-i?

- Eu sunt, răspunse Tanasie şi tuşi uşor.

- O, dumneata eşti! Dar ce faci acolo? Vocea prinse a râde încet. Vino în casă, de ce stai în ploaie?

- Nu, că n-am venit să stau, mulţumesc frumos. Am văzut lu­mina aprinsă şi m-am gândit că nu dormiţi, că n-aş fi deranjat...

- Vai, dar se poate, cum să dorm?! Citeam.

Tanasie îi desluşea chipul, umerii, un braţ lăsat moale peste pervaz. E cu bluza roşie, gândi.

- Adică, se trezi el spunând, asta e, că au venit cu filmul.

- A venit caravana? Pe vremea asta? De la ei s-aude muzica? Eu credeam că e Darcleu... Păi atunci de ce nu intri? Mă schimb şi vin şi eu.

Se schimbă, gândi Tanasie.

- Nu, că m-aşteaptă, mulţumesc frumos, zise el.

IOAN GROŞAN

. Caravana cinematografica

- Bine, atunci ajung şi eu mai târziu. La biserică s-au pus?

- La biserică. îi zărea acum şi gâtul coborând alb, alb în deschizătura umbroasă a pieptului. Tuşi: apăi eu mă duc - şi se răsuci pornind-o grăbit înainte. Oricât se strădui să audă g mul închizându-se în urma lui, nu reuşi. Un câine plouat di care ieşeau aburi îi trecu alergând prin faţă.

A dracului, gândi. Se schimbă.

Când rămânea seara târziu singură şi se vâra toată şuti plapuma groasă adusă de-acasă, încălzindu-se din propria ej răsuflare şi din freamătul subţire ce-i stăpânea trupul destins, îşj amintea (şi fie că vorbea cuiva, fie că rămânea în tăcere, îş dădea de fiecare dată seama cu o satisfacţie secretă că amin tirile sale curg şi primesc forma mulţumitoare a unei povestiri înstrăinând-o treptat şi liniştind-o), cum se urcase în trenu murdar şi afumat spre Nord, printre desagi, damigene şi ungu roaice gureşe care-o priveau curioase şi încercau să intre înj vorbă, compătimind-o la unison ioi, ioi, aşa tânără şi aşa depar te... Stătea cu fruntea lipită de geamul rece, noaptea se scurgeai pe lângă tren, călătorii, precupeţi sau navetişti, adormiseră în poziţii ciudate, nu venea nici un controlor să-i ceară biletele pa care le ţinea strâns în mână, înfăşate în batista cumpărată pri-j măvara aceea de la „Stavros, Dantele fine. Mătăsuri. Etţetera"] Din când în când trenul, scrâşnind şi ţiuind, se oprea în vrei haltă şi câte un navetist deschidea cu precizie un ochi, privea pe geam, se ridica şi dispărea repede lăsând prin uşa greoaie a vagonului o urmă de aer proaspăt. Spre dimineaţă, când trenul aproape se golise, i se făcu ruşine: de-atâta şters la ochi, bilete] le se muiaseră în batistă şi nu mai erau bune de nimic. O apuca frica. Dacă vine controlorul? Controlorul veni, însă trecu înalt şil somnoros, fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga. în buil măceala aceea, se gândi că poate trenul e dintr-alea cum mal auzise ea, muncitoreşti, pe gratis, unde nu te-ntreabă nimeri dacă ai bilet, e de-ajuns să fii în clasa muncitoare şi mergi câţ

25 —---------------------------------

vrei. Şi totuşi ea văzuse oameni Ia coadă la bilete. Sau poate nu erau bilete, erau cartele? Bine, dar atunci ei de ce-i dăduseră totuşi bilet? Lacrimile începură să-i curgă din nou în ghemoto-cul umed şi mototolit, se simţea părăsită şi înşelată de toţi, ei de ce-i dăduseră bilet? O pădure împăienjenită trecu prin faţa geamului, nişte copii făcură cu mâna, schiţă şi ea un salut, ui­tând o clipă unde se află. Se lumina bine, soarele se rostogolea împreună cu trenul printre stâlpi, sălcii, căpiţe de fân. în vagon oamenii se răriseră. O ţigancă grasă şi înfoiată, sprijinită de nişte puradei cu părul încâlcit, sforăia subţire, legănându-şi regulat capul; într-un colţ, fără să scoată o vorbă, doi tineri în salopetă jucau cărţi. Unul dintre ei, cel care stătea cu faţa spre ea, o privi o dată lung, se strâmbă şi-i trase cu ochiul. Apoi continuă să joace impasibil. Fără să ştie de ce, mai mult îngri­jorată decât veselă, îi veni să râdă. Pe furiş, îşi scoase oglinda din poşetă şi se privi. Plânsese, avea pleoapele roşii, sigur că da. Dar totuşi, gândi. Pe la prânz trenul intră în orăşelul capăt de linie, într-o gară pustie înconjurată de straturi de ceapă şi cartofi, cu găini ciugulind printre traverse şi cu o linie ferată ru­ginită care se desprindea brusc de tovarăşele ei, luând-o hotă­rât într-o parte şi oprindu-se după un ocol prin spatele grădinii cu ceapă în dreptul unui chioşc din scânduri pe care scria cu cretă „Veceu".

Coborî şi-şi trase cufărul mare de nuiele până la o bancă. Un omuleţ rotofei, cu chipiu de piele, o zări şi se apropie grăbit de ea.

- Vă salut, zise el surâzând. Sunteţi tovarăşa de la...? - şi ca­pul îi zvâcni uşor în sus, indicând o direcţie aeriană.

- Nu, răspunse ea speriată, eu am venit cu trenul.

- Nu sunteţi de la...? Pe cuvânt? Chipul omuleţului păstra acelaşi zâmbet larg, complice. Şi dacă sunteţi? He, he, tovarăşa, tovarăşa, dacă sunteţi?

- Mă duc la Mogoş, am fost repartizată acolo, tovarăşe... îi veni să plângă, ce vrea ăsta şi de ce i-au dat atunci bilet?

- La Mogoş? V-au repartizat, ziceţi... Precis? O privi cu aten­ţie. Ea încuviinţă. Păi atunci, dacă v-au repartizat, nu sunteţi...
IOAN GROŞAN

26

bineînţeles, nu sunteţi, cum să fiţi... Zâmbetul îi dispăru de pe chip, făcând loc unei expresii preocupate.

- Nu ştiţi unde vine Mogoşul? - îndrăzni ea.

- Mogoşul? Dracu ştie... e şi el undeva pe-aici... mai încolo, n-aş putea să vă spun precis. Omuleţul se întoarse uitându-se gânditor în lungul liniei ferate.

- Dacă n-au venit cu ăsta, vin cu celălalt, zise el mai mult pentru sine. Apoi exclamă: Ştii că nu sunt proşti! 0 dată inven­tează că vin, o dată inventează că nu vin! Poţi să ştii precis când inventează şi când nu inventează? Nu poţi!

Se aplecă spre ea, îi apucă mâna zicând „să trăieşti" şi-o luă cu aceeaşi grabă peste linii pierzându-se în clădirea scundă a gării. Rămase singură. De undeva, nevăzută, se auzea scârţâind roata unei fântâni. Se ridică în picioare. Orăşelul, deasupra că­ruia plutea o zare subţire de praf, se zărea începând la câteva zeci de metri mai încolo. De la gară pornea spre el un drum de piatră cubică. Se duse la cişmea, îşi udă mâinile, tâmplele. Deodată o voce spartă, răguşită, venind de deasupra ei, întrebă cu putere:

- CE FACI ACOLO, TOVARĂŞA? Tresări înspăimântată şi privi în spate.

- NU MĂ VEZI, DAR EU TE VĂD. HAU, HAU! - făcu vocea. O altă voce, mai piţigăiată, se sparse şi ea deasupra:

- MĂ, LAS-O DRACULUI DE FAŢĂ! VEZI CĂ-ŢI DAU CEVA PE PATRU. LIBER?

- LIBER! - zise prima voce şi chicoti: AI VĂZUT CUM S-A SPERIAT?

- AM VĂZUT. DE UNDE A PICAT ŞI ASTA?

- NU ŞTIU, DAR E... şi în aer se înfipse un fluierat lung, cu modulaţii. Zăpăcită, stătea lângă cişmea şi nu îndrăznea să se mişte. Vorbele ţâşneau de undeva, asemeni unor rachete, se încrucişau deasupra ei cu boltă şi se prăbuşeau de-o parte şi de alta în spatele liniilor. Nişte vagoane de marfă apărură lune­când încet din dosul gării. Trecură singure, fără locomotivă. Urmărindu-le cu privirea, descoperi în stânga, urcată pe un taluz de pământ, o gheretă în care se mişca o siluetă. Făo câţiva paşi într-acolo şi strigă:



27

. Caravana cinematografică

_ Dumneavoastră vorbiţi?

- EU, răspunse prima voce. V-AŢI SPERIAT?

- Da! - strigă ea cât putu.

_ NU-I NIMIC. CE FACEŢI DISEARĂ?

_ HI, HI, HI, EŞTI DAT DRACULUI, MĂ VASILE! - făcu vocea piţigăiată.

- Nu ştiţi unde vine Mogoşul?

_ MOGOŞ? NU. UNDE VINE MOGOŞ, MĂ? _ NU ŞTIU. DA' CE TREABĂ ARE?

- DA' CE TREABĂ AVEŢI?

- Trebuie să ajung acolo. îşi cată batista.

Din gară, agitându-şi braţele, ieşi omuleţul rotofei.

- Tovarăşa cu Mogoşul! Repede, aveţi o ocazie!

- PLECAŢI DEJA? VAI, VAI! - făcu prima voce.

- Vezi-ţi, mă, de treabă, se răsti omuleţul spre gheretă.

- AM ÎNŢELES, DOM' ŞEF. Urmase o pauză. Apoi vocea con­tinuă domolită:

- UNDE BAGI PERSONALUL?

- PE TREI. LIBER?

- LIBER.

îşi luă cufărul, traversă liniile şi o dată ajunsă în acest mo­ment al amintirii, simţea nevoia să se oprească, ca şi cum şi-ar fi dat seama că ceea ce urmează să spună n-ar mai avea atâta importanţă pentru cei care-o ascultau, că aici ar fi unul din punctele moarte ale povestirii sale. Numai că nu era aşa, ci dimpotrivă, i se părea că de-abia de-aici amintirea şi deci po­vestea aveau o doză bună de interes, făcându-le să capete trep­tat un anume înţeles care-o pasiona cu atât mai mult cu cât de fiecare dată, încercând să-l gândească, îi scăpa, silind-o în serile târzii sub plapuma grea adusă de-acasă să refacă în minte drumul spre Mogoş şi sosirea în sat şi tot ce s-a petrecut Pe urmă, în dorinţa copilăroasă de a dibui acel sens secret ce se încăpăţâna să se ascundă prin cotloanele întâmplărilor şi faptelor trăite. Ar fi vrut deci să poată povesti mai departe, convinsă că are ce, dar n-o făcea pentru simplul motiv că acei care-o ascultau de-obicei - şi aceştia erau: Tanasie, preşedin-

IOAN GROŞAN

28

29



. Caravana cinematografică

tele, bătrânii învăţători Benea, Plopu, Atanasiu Gică, plutonierul de la post, şi câteodată Darcleu, ţiganul - ar fi asistat, cu uimire poate, dar în mod sigur cu jenă, la transformarea lor din ascul­tători docili în personaje active împinse pe neaşteptate în scen, de fluxul amintirii sale proaspete. Era tentată să le urmărească reacţiile când s-ar fi pomenit cu toţii aşezaţi fără sfială în cen trul povestirii ei, îşi imagina uluirea indignată a grăsuţei doam ne Benea, tuşea preventivă a preşedintelui, zâmbetul înalt al Iu Plopu, roşeaţa castă urcând în obrajii bucălaţi ai plutonierului ş probabil râsul mărunt al ţiganului, singurul care s-ar fi distrat d< nemaipomenita ei îndrăzneală. Nu le-ar fi spus multe despre drumul din gară până la râu cu o basculantă, alături de un şofe tăcut ce privea neclintit, cu ură, şoseaua, nici despre traversa rea cu podul umblător, deşi lunecarea nesimţită pe suprafaţa lină a apei i-a dat senzaţia curioasă că dincolo, pe celălalt mal va trebui să întâlnească un pământ nou; totuşi, ar fi găsit câteva cuvinte pentru Plopu care îi dusese cufărul pe pod şi care ( întrebase politicos, nici vorbă, ce caută la Mogoş, zâmbind la auzul răspunsului; cu certitudine însă, ar fi vorbit mai mult, ci glas potolit şi sigur în care unii ar fi ghicit o oarecare maliţie alţii o anume duioşie, iar ceilalţi de-a dreptul o crasă obrăzni cie, despre soţii Benea, bătrânii învăţători ai satului. Apariţia e la căderea serii în pragul uşii înalte, albe, ca de salon medical trebuie să-i fi surprins mult, căci minute în şir după ce le spu şese cine este şi ce caută, nu-şi găseau şi nu-i găseau nici ei ur loc în camera mare, înţesată de dulapuri şi divanuri şi perniţe brodate - era sigură - de mâna durdulie a doamnei. „Aici sun tem noi învăţători. Probabil e vorba de o greşeală", spusese domnul Benea destul de hotărât, lăsând deoparte „îndrumăto rul cultural" şi privind-o nemulţumit peste ochelari. „Da, sun tem aici de douăzeci de ani", adăugă în grabă şi vădit speriaţi doamna Benea. în loc de răspuns, fiindcă era prea năucită si spună ceva, le întinse repartiţia. Domnul Benea o luă atent, îş potrivi ochelarii şi se adânci în lectură. O citi de mai multe o: fără o vorbă. Derutată de tăcerea soţului, doamna Benea reu să îngaime: „Oricum, poftiţi, luaţi loc... precis este o greşeai



se rnai întâmplă..." Se aşeză afundându-se pe unul din divane. Domnul Benea continua să fixeze hârtia mângâind-o încet cu arătătorul. Ca să nu plângă, îşi luă privirea de la el şi şi-o mişcă metodic de-a lungul borcănaşelor cu dulceaţă şi cu zacusca înşirându-se etichetate, ca nişte bibelouri, pe dulapurile masive dinspre peretele opus. în colţ, aşezat pe-o ladă de zestre, trona un borcan cu gogoşari abia desfăcut. „Ciudat, spuse în sfârşit domnul Benea. Aici scrie într-adevăr Mogoş. Actul e în regulă". „Dar nu avem post", spuse încet doamna. „Post de învăţătoare nu există, domnişoară, se întoarse domnul Benea. Mă mir că nu v-au spus. Noi ne pensionăm peste un an, doi. Toată şcoala cuprinde treizeci şi şase de copii. Satul e mic, oamenii săraci, nu le arde lor... pardon, gradul de natalitate este foarte scăzut, situaţia se cunoaşte la regiune". „înapoi nu mă duc". Se miră ea însăşi de ce spusese. Domnul Benea o privi din nou peste ochelari, apoi se uită întrebător spre nevastă-sa. Schimbul de priviri dură cam multişor. „Poate că, dacă tot vin cărţile..." spuse doamna Benea, răspunzând privirii soţului. „Când vin?" „Ziceau că poimâine, diferenţa de salariu e mai nimic... decât să bage cine ştie pe cine, mai bine aşa..." „Mda, făcu gânditor domnul Benea, nu-i rău, până se lămureşte problema... Ar fi o soluţie, spuse el tare, să ocupaţi postul de bibliotecară, până rezolvăm problema. E un post bun, fără bătaie de cap şi salariul e acelaşi. Poimâine ne sosesc cărţile, un transport mai mare. Intre timp eu o să mă duc la regiune, să văd ce se poate face." Intre borcănaşe, venit cine ştie de unde, se căznea să-şi ia zbo­rul un fluture negricios. Un foşnet de celofanuri deranjate se scurse prin cameră. „Şi ce-o să trebuiască să fac?" „Păi ce să faceţi... sortaţi cărţile, le înregistraţi, să aveţi o evidenţă cât de cât... Fiind directorul şcolii, o să vă ajut la început ca să vă obişnuiţi", spuse domnul Benea. „Aici nu citeşte nimeni, n-aveţi grijă. Până acuma, eram şi bibliotecară. Nu venea nimeni", o asigură doamna Benea. „O să ne ajutaţi să facem şi ceva pro­grame artistice, n-o să fie rău, nu mai fiţi supărată..." „Vai, am şi u'tat, faceţi-vă comodă... lăsaţi că-l duc eu... cum vă numiţi, domnişoară?" „Corina", răspunse domnul director Benea în

IOAN GROŞAN




Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə