Caravana cinematografică



Yüklə 380.64 Kb.
səhifə6/7
tarix14.08.2018
ölçüsü380.64 Kb.
1   2   3   4   5   6   7

86
87

Caravana cinematografica

care mai putea citi „Veşnică pomenire eroilor noştri!" („0 atenţie din partea elevilor", şopti domnul director), grupul, ur-mându-l pe învăţător, păstră un moment de reculegere. Vrură să plece, începuse să plouă, cărarea pe care veniseră fusese şi-aşa încleiată de noroi, dar domnul Benea, cu un picior pe movilită, cu privirea avântată în zare, recită cu glas inspirat In opressores. Ieşiră apoi în fugă, ploaia ameninţa să devină tot mai puternică, dar când ajunseră lângă Sfat, se potoli ca prin farmec, prilej pentru Tăvi să-şi manifeste dorinţa de a şti ce se întâmplă cu râul. îl conduseră spre capătul satului, la colină. De pe înălţimea ei putură într-adevăr vedea rostogolirea tulbure, cafenie a apei, dar numai până la jumătate, celălalt mal rămâ­nând ascuns în pâclă.

- A scăzut mult faţă de ieri, spuse preşedintele.

- întotdeauna, zise domnul Benea, fenomenele meteorolo­gice îndelungi, după o perioadă maximală, cunosc o curbă co­borâtoare, care le aduce de unde-au pornit. E lege.

- Veniţi şi dumneavoastră sub umbrelă, spuse Tăvi către domnişoara Corina. Mi se pare că iar picură.

- Bineînţeles, domnişoară, poftiţi! - zise domnul director cedându-i galant locul. Eu sunt călit. Vă mărturisesc, n-am fost răcit niciodată. Sunt imun. Iarnă, vară, n-o să mă credeţi, dorm dezvelit.

Coborâră spre sat. Tăvi mergea în faţă, alături de domnişoa­ra Corina şi de domnul director care se trăsese cu modestie de sub protecţia umbrelei, lăsând-o întreagă celor doi. în spate veneau Tanasie şi Atanasiu Gică. Pe drum, domnul Benea explică oaspetelui că probabilele pagube produse de nefericita inundaţie s-ar fi redus considerabil dacă s-ar fi dat curs propu­nerii sale înaintate nu demult celor în drept şi care consta într-o lucrare simplă, la mintea cocoşului. „Pe scurt, îl informă dom­nul Benea, e vorba de un şanţ, mai bine zis de un canal, construit evident prin muncă voluntară, fără cheltuieli, care pornind de la râu, să înconjoare satul pe la miazănoapte, pe sub pădure, preluând o parte din surplusul de apă, şi să se întoarcă prin capătul celălalt în râu, transformând zona într-o

mirifică insulă. O mică Veneţie rurală! Avantajele ar fi colosale, nemaivorbind de interesul turistic." Personal, aşteptând apro­bările, el se angajase cu elevii să sape o porţiune, însă lipsa uneltelor necesare, cât şi oboseala prematură a unora din copii, îl siliră să sisteze deocamdată lucrările. Tăvi îi promise să se intereseze de soarta propunerii.

Ultimul obiectiv al vizitei fu şcoala, ridicată „într-un nestăvilit entuziasm după Unirea cu Ţara". înainte de a ajunge la şcoală, Tanasie şi Atanasiu Gică se opriră la Sfat, să mai încerce te­lefonul, în cele două săli de clasă, cu bănci scunde, cioplite peste tot cu cuţitul, „obicei barbar, dar care atestă vechimea lucrului cu lemnul pe aceste meleaguri", domnul director le arătă planşele, desenele educative de pe pereţi, ba chiar şi un „colţ viu" unde, într-o cuşcă, stătea nemişcat un iepure năpârlit. Din coridorul năpădit de muşcate şi oleandri pătrunseră în cancelarie, iar de acolo, printr-o uşă mascată de o draperie din pânză roşie, în săliţa ce slujea de bibliotecă. Tăvi se plimbă prin faţa rafturilor, alese o carte, se aşeză şi începu s-o răsfoiască. Deodată, domnul director se lovi cu palma peste frunte, se scu­ză îndrugând ceva despre un cocoş pe care soţia nu-l putea prinde şi ceru permisiunea să lipsească „câteva minute, până se rezolvă problema."

- Desigur, spuse Tăvi şi directorul ieşi.

Domnişoara Corina luă şi ea o carte, se duse la fereastră şi ridică storul.

- Mulţumesc, spuse Tăvi, trăgându-şi scaunul în lumină. în­toarse câteva pagini, păru că găseşte ce-l interesa şi se adânci în lectură. De jos, de după raft, se auzi un foşnet. Tăvi ridică nedumerit capul.

- Şoarecele, spuse domnişoara Corina.

- Nu vă e frică? - întrebă Tăvi.

- La început mi-a fost, mărturisi domnişoara Corina. După aceea mi-am dat seama că e singur şi m-am obişnuit cu el. L-am şi botezat.

-Cum?

- Grişa, răspunse domnişoara Corina.



IOAN GROŞAN

88

89

. Caravana cinematografică



- După Donul liniştit?

- Da. Nici el nu se teme de mine. O, uitaţi-vă, a ieşit! Şoarecele scoase capul de sub raft, şovăi o clipă şi-apoi'tra-

versă în fugă spaţiul până la dulap, ascunzându-se sub el.

- Dar are coada albă! - observă uimit Tăvi.

- I-am vopsit-o eu, cu ojă, spuse râzând domnişoara Corina.

- De ce?


- Să-l pot recunoaşte. Dacă ar fi mai mulţi, mi-ar fi frică. Aş aduce o pisică. Dar nu sunt, e singur. L-am chemat pe Darcleu să mi-l prindă şi să-l ţină până-l vopsesc. Are nişte ochişori!...

Tăvi se aplecă puţin şi se uită sub dulap.

- Sunteţi... foarte, foarte... veselă! - zise el când se îndreptă la loc.

- Da, poate, zâmbi domnişoara Corina.

- La noi, la regiune, nu sunt şoareci, zise Tăvi închizând bini­şor cartea. Când am preluat clădirea, am dat peste tot cu otravă.

Domnişoara Corina închise şi ea cartea.

- Şi aveţi cititori? - întrebă Tăvi.

- Deocamdată, puţini... cu vremea însă... când se vor obişnui...

- Ar trebui să organizaţi o acţiune de masă, să chemaţi oa­menii aici... un cerc al cititorilor chiar... e păcat de atâţia eroi progresişti... spuse Tăvi arătând spre rafturi.

- O să fac, sigur, dar de-abia am venit.

- Şi-apoi nu cred să fie vreun tovarăş care să refuze să stea aici lângă dumneavoastră, să-i citiţi... să împletească utilul...

- Da, îl întrerupse domnişoara Corina privindu-l, ştiu că sunt frumoasă.

Tăvi tăcu.

- Ce face acolo? - zise el după un moment, uitându-se spre dulap.

- Mănâncă. îi las în fiecare zi câte ceva.

- Interesant... murmură Tăvi. Se ridică şi se opri în faţa hărţii.

- Noi suntem cam pe-aici, înălţă el braţul. Ăsta trebuie să fie râul.

Domnişoara Corina veni să vadă.

- Unde?

- Aici, sus. Râul vine aşa, face cotul ăsta şi la capătul lui suntem noi.



- N-ajung! - se plânse domnişoara Corina ridicându-se pe vârfuri. Tăvi o privi. Era foarte aproape. Se îndepărtă de hartă şi puse cartea înapoi pe raft.

- Văd că tovarăşul învăţător întârzie. Mai stăm? - întrebă el.

- Să mai stăm? - făcu ea gânditoare. De ce să nu mai stăm?

- N-aş vrea să se creadă, spuse destul de încurcat Tăvi, că eu şi dumneavoastră... aici... oricum, suntem singuri... să nu înţelegeţi greşit... mă gândeam în primul rând la dumneavoas­tră, la prestigiul faţă de sat, în sensul acesta... deşi prezenţa dumneavoastră îmi face multă plăcere, o plăcere firească, ţinând cont şi de cele afirmate adineauri referitoare la frumu­seţe, de care, desigur, am luat şi eu cunoştinţă, la modul acesta vizual, bineînţeles... totuşi n-aş vrea să abuzez şi să dau naştere unor interpretări...

Domnişoara Corina îl opri ducându-şi arătătorul la buze, apoi se întoarse, coborî storul, trecu pe lângă el spre uşă şi-o deschise, aşteptându-l să iasă.

- Vă rog să mă scuzaţi dacă v-am supărat cu ceva, zise Tăvi pe coridor. Dacă doriţi, mai rămânem, eu nu mă grăbesc... sau poate vreţi să ne plimbăm... eu vă stau la dispoziţie...

Domnişoara Corina nu răspunse. Păşea privind cu atenţie în jos, spre vârful pantofilor, ca şi cum ar fi măsurat ceva. în dreptul casei domnului învăţător nu dădu nici un semn c-ar voi să intre, aşa că Tăvi, urmărind-o cu coada ochiului, nu se opri nici el, însoţind-o în tăcere mai departe. Depăşiră Sfatul, şi casa preşedintelui, urmând drumul spre râu. Darcleu îi văzu mai târ­ziu trecând o dată în sus, spre caravană, şi nu după mult timp înapoi, prin faţa curţii sale. Atanasiu Gică îi întâlni după-amiaza coborând cărarea ţintirimului. Salută cu tărie, dar Tăvi îi răs­punse cu un gest, ducându-şi grăbit două degete la tâmplă, fără sa se oprească din mers. Spre seară, domnul director, anunţat de plimbarea prelungită a celor doi, îi căută şi-i găsi pe colină, Pe banca de lângă troiţă, contemplând râul.

IOAN GROŞAN

90

91

. Caravana cinematografica



Aici eraţi? - se miră domnul director. E drept frumoasă pri­velişte! prinse el a zâmbi. Ei, ce să-i faci! Sancta iuventas-iuven-tatis, ceapa mă-sii! Poftiţi la masă!

- Dormi, nea Antoane?

- Nu, nu dorm. Mă gândeam. Nici tu n-ai somn?

- Nu prea, recunoscu Tăvi.

Şoferul se foi în patul lui, întorcându-se pe-o parte.

- Demult nu m-am mai culcat în pat ca ăsta! Altădată se fă­ceau paturi ca lumea... îţi adoarme şi sufletul în el... oftă Anton.

Deasupra lor, pendula învăţătorilor scrâşni prelung şi-n întu­neric răsună un sunet grav de clopot.

- Doişpe jumate, zise şoferul.

- Auzi, nea Antoane, te superi dacă te-ntreb ceva?

- Cum să mă supăr? întreabă-mă!

- Dumneata cu fata aia... cu Roza... cu fata grofului... -Ce?

- N-aţi fost niciodată înăuntru, undeva într-o casă... tot pe câmp?

-Adică dacă?... -Da.

- Numai pe câmp, zise şoferul. Unde să fi mers? Să nu mint, era mai încolo o colibă de ploaie, da' nu se preta... Ei, să fi avut eu casa asta, era altceva!...

Tăvi tăcu puţin, părând că se gândeşte.

- Da' auzi, înainte de asta, ce i-ai spus? - întrebă el.

- Când înainte?

- înainte de... de lucerna!

- Eu? Nimic! Ce să-i spun? N-ai auzit că nu scoteam nici pâs?

- Păi cum v-aţi cunoscut?

- Ne cunoşteam dinainte, din vedere. Tata lucra la ei, la cai şi eu am crescut acolo pe lângă castel. O ştiam de mică. Tata a învăţat-o să călărească. Când m-am făcut mai mărişor, o plim­bam cu şareta.

- înţeleg, înţeleg, zise Tăvi.

- Da, o plimbam... făcu visător şoferul, dimineaţa... cum ie­şea soarele, apărea şi ea... chiar, ce să-i fi spus... ce ştiam eu pe atunci? Hăis, cea brrr... da-o-ar boala-n voi... vorbe de-astea. Da' de ce-ntrebi? - înălţă el capul.

Tăvi nu răspunse.

- Ceva probleme?

- Ce probleme?

- Am văzut eu că te-ai plimbat astăzi cu bibliotecara, cu domnişoara Corina... ei?

-Nu, nici vorbă...

- Eee, păi stai frate, că se schimbă socoteala! - se însufleţi şoferul sculându-se în capul oaselor. Asta era! De ce nu mi-ai spus? Mă tot întrebi de Roza! Las-o pe Roza, aia s-a petrecut atunci, în plină exploatare! Astăzi e exact invers!

- Cum invers?

- Acuma vorba contează, cum o duci din condei!

- Fugi, nea Antoane, că spui prostii, nu-i nimic din ce crezi...

- O ştii pe Mărie, aia care serveşte la voi la cantină?

- O ştiu. Ce-i cu ea?

- O vezi aşa toantă şi rumenă, o pişcă toţi, crezi că-i destul să-i faci cu ochiul şi gata, nu? Pe dracu! Câte nu i-am spus! C-am fost copil din flori, că m-a crescut un cizmar care mă bătea, c-am căzut prizonier, c-am discutat cu o fată pe care-a tăiat-o trenul! Două luni am tot dat din gură. Şi poezii i-am spus, aia cu mama lui Ştefan cel Mare. Altfel nu se putea.

-Şi?


- Şi-am rămas odată de serviciu la telefon peste tură. Mamă, mamă!

Şoferul oftă, îşi plesni de două ori perna şi se întinse la loc.

- Da' tu ce-i spui? - întrebă el după o vreme.

- La cine?

- La domnişoara.

- De unde ştii că-i spun ceva? Nu-i spun nimic.

- Rău faci că nu-i spui nimic. Mare rău.

IOAN GROŞAN

92

93

. Caravana cinematografica



- De ce?

- Ei, dacă se uita şi la mine aşa ca la tine... să fi avut eu no­rocul ăsta...

- Se uita? Când?

- La masă! Toată seara! Şi tu nimic!

- Păi ce să-i spun? - se ridică nervos şi Tăvi.

- De unde să ştiu ce discutaţi voi? Asta nu e proastă, are şcoală, dacă o iei câş, te prinde...

- Păi vezi? Atunci ce te bagi? - se răsti Tăvi. Şoferul tăcu, de parcă s-ar fi simţit vinovat.

- Da' tu nu-i spui chiar nimic? - întrebă apoi cu mirare.

- Ba-i mai spun, răspunse încet Tăvi, dar nu-i spun atâtea... nu asta-i problema... problema e alta... eu, nea Antoane, eu am vorbele în cap şi mi se par că-s aşa cum ai zis dumneata că trebuie, aşa mai frumoase, să-i placă...

- Păi aşa! - exclamă şoferul.

- Da, continuă Tăvi, numai că dintr-o dată gata, nu cred c-ar mai fi bune de ceva... mi se face ruşine... poate-o pune dracu să râdă când le aude şi-atunci... zău dacă mai ştiu ce e...

- Mă, ştii ce e? - zise grav şoferul, după o clipă de gândire. Tu simţi prea mult, asta e! Eşti prea aşa... cum se spune... zi-i pe nume...

- Sensibil? - încercă Tăvi.

- Sensibil, asta e! Eşti sensibil şi te doare-n cot de ceilalţi, numai pe ea o vezi! Aşa era şi tata: când îi intra ceva-n cap, nu-i dădea nimeni de capăt!

Tăvi răsuflă adânc şi se vârî sub plapumă.

- Lasă, mă, zise şoferul schimbându-şi poziţia, nu merită să-ţi faci gânduri, dă-le dracului, toate sunt la fel. Hai să dormim.

Tăvi îşi puse mâinile sub cap şi închise ochii. Rămase un' timp nemişcat, ascultând legănarea pendulei şi răsuflarea domoală a şoferului. în cameră era cald. Patul lui era aproape lipit de sobă. Cu dosul palmelor simţi lemnul încălzit al spăta­rului. Se răsuci, se aplecă pe marginea patului, apucă haina agăţată pe un scaun şi scoase o ţigară. Când trase primul fum, auzi, întâi ca un zumzet, apoi tot mai puternic şi sonor, sforăitul

îndepărtat al domnului director. Se îndreptă de spate şi privi spre patul şoferului.

- Nea Antoane!

- Ce-i? făcu şoferul, pe jumătate adormit.

- Cum era poezia aia pe care i-ai spus-o fetei de la cantină?

- Ce poezie?

- Aia cu mama lui Ştefan cel Mare.

- Ce să fie cu ea?

- Păi spune-o! Cum era?

- Pe o stâncă neagră, mormăi şoferul fără să deschidă ochii, într-un vechi castel, unde cură-n vale un râu mititel, plânge şi suspină tânăra domniţă, dulce şi suavă ca o garofiţă. Ăăăă... plânge şi... adică stai puţin...

- Căci în bătălie soţul ei iubit... îl ajută Tăvi.

- Căci în bătălie soţul ei iubit a plecat cu oastea şi n-a mai venit. Dar deschideţi poarta, turcii mă-nconjor, vântul suflă rece...

- Eeee, păi ai sărit, nea Antoane! - zise Tăvi. Ochii săi albaş­tri ard în lăcrimele...

- Aşa, da... cum lucesc în două viorele. Buclele de aur cad pe albul sân... şi urmează o chestie cu soacra care stă de pază. Vine ăsta... fiul, Ştefan, şi s-aruncă-n poartă să-i deschidă...

-Eu sunt, bună maică, îl corectă Tăvi, fiul tău dorit, eu, şi de la oaste mă întorc rănit.

- Aşa, dar nu-i dă drumul şi-atuncea Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună, iar în urma lui se-ntinde falnic armia română.

-Cum?

- Păi dacă ştii, ce mă mai întrebi? - făcu supărat şoferul. Noapte bună! - şi se întoarse cu faţa la perete.



Când auzi bătaia în uşă, crezu că e Tanasie. „Sunt gata, vin imediat!" strigă şi se repezi să-şi ia pelerina. Bătaia se repetă. „Dumneavoastră?! Poftiţi, intraţi... mă pregăteam acum să ies... am întârziat?" Tovarăşul Tăvi păşi peste prag ferindu-şi capul de rama uşii şi se opri zâmbind nehotărât în mijlocul odăii. „Nu,

IOAN GROSAN

94

95

. Caravana cinematografica

nu, n-aţi întârziat, dar nu prea mai avem timp..." „Am dormit ca moartă, zise ea dezbrăcându-şi rapid pelerina, nici n-am auzit ceasul, sunt o somnoroasă, îmi place să dorm... trebuie să fie trecut de zece, nu?" „Da", zise tovarăşul Tăvi. Examina încăpe­rea. Să-i dea un scaun. „Luaţi loc, vă rog, aici... şi faceţi-vă comod, la mine e cald... lăsaţi c-o pun eu" şi-i luă scurta. „Aici locuiţi?" întrebă tovarăşul Tăvi aşezându-se. „Deocamdată aici. E un fel de dependinţă a Sfatului Popular, m-a ajutat tovarăşul preşedinte, nu sunt obişnuită cu gazdele." „Se poate fuma la dumneavoastră?" „Bineînţeles, cum să nu!" îi aduse o scrumie­ră. El îşi aprinse cu greutate ţigara, stricând câteva chibrituri. Să mai spună ceva. „Probabil m-aţi aşteptat la şcoală, îmi cer scuze..." „O, nu-i nimic, n-aveţi de ce, oricum trebuia să vă caut. Ştiţi, plecăm." „Plecaţi?" „Da. Azi-dimineaţă am aflat şi eu." „Cum plecaţi? Pe unde?" „Peste râu, s-a stabilit legătura. Militarii au adus un pod plutitor, un ponton sau aşa ceva... şi la prânz... ne ducem. A fost şi un ofiţer în sat, am discutat deja cu el." Vorbea fumând şi fiecare cuvânt exploda albăstriu, risipin-du-se. Deci pleacă. „Deci plecaţi." „Da, ce să facem, încercă el să zâmbească. Trebuie. De fapt, am venit, să-mi iau rămas bun." „Vă mulţumesc mult. înseamnă că v-aţi gândit la mine." „Da, m-am gândit." „Da?" „Da." Se juca învârtind ţigara pe mar­ginea scrumierei. „Şi vreţi neapărat să plecaţi? Nu mai puteţi ră­mâne?" „Am stat şi aşa prea mult. Mâine trebuie să fim altunde­va." „Bine, dar a fost o inundaţie." „Astăzi nu mai e. Şi am pri­mit şi dispoziţie... s-a reparat linia telefonică... totul a revenit la normal." Deci pleacă. „Aici nu aveţi şoareci?" întrebă el scutu­rând scrumul cu grijă. Observă că unghiile îi erau acum cură­ţate. „Poftim?" „Şoareci... dacă aveţi şoareci..." „Nu, nu, n-am văzut nici unul." El se uită în jur, ca şi cum ar fi dorit să se con­vingă într-adevăr de spusele ei. Zări pe masă o carte. „Ce citiţi? A, da, Tânăra gardă. E o carte foarte bună. Citiţi mult?" Ea încu­viinţă. „Ce vă plac mai mult, poeziile sau cărţile?" „Şi poeziile... când eram mai mică, scriam şi eu." „Şi mie îmi plac poeziile. Ştiţi Mama lui Ştefan cel Mare? Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel... vă amintiţi?" „Da, o ştiu". „E o poezie frumoasă

spuse el. Apoi tăcu. Ţigara, uitată pe marginea scrumierei cu vârful în sus, se stinsese. „Sunt foarte ude. Cu vremea asta..." zise tovarăşul Tăvi, aprinzându-şi-o din nou. „Fumaţi de mult?" „Nu, nu chiar... de doi ani." Stătea cu bărbia plecată, uşor în­cruntat, furând din când în când câte o privire în direcţia ei. „Casa asta a fost arhiva Sfatului? Am văzut la intrare placa", zise el. „Cred că da... nu ştiu sigur." „Probabil au mutat-o între timp". „E posibil" răspunse ea. El sfârşi ţigara şi-o stinse răsu­cind-o îndelung în scrumieră. Apoi îşi puse încet mâinile pe ge­nunchi. „V-aş servi cu ceva, zise ea, dar n-am nimic aici, eu mănânc la tovarăşul director." „Nu, mulţumesc, nu e nici o problemă..." Se ridică, ea crezu o clipă că vrea să plece, dar el ocoli masa şi se opri în faţa unei fotografii înrămate, prinsă pe perete. „Cine e?" „Mama." „Pot s-o văd mai de-aproape?" „Si­gur." El desprinse fotografia din cui şi o ţinu în lumina ferestrei. „E foarte frumoasă." „Da, era tânără. îmi seamănă?" „Ochii... şi puţin gura." „Atât?" „Şi obrajii... în general întreaga figură... şi cum zâmbeşte..." „O distra aparatul, mi-a spus, e poza ei de la majorat." El puse fotografia la loc şi se aşeză. „Mai aveţi şi al­tele?" „Aici? Nu." „Nu?" „Nu. De ce?" „în general fiecare om de­ţine amintiri cu colegii de şcoală, cu prietenii, cu cineva apro­piat..." Asta era. „Cineva apropiat? Nu... nu ştiu, nu-mi amintesc să am." „Ei, se poate? - spuse el dojenitor. Doar n-aţi trăit în codru." „Normal ar trebui să am pe cineva apropiat?" „Fireşte, exceptând părinţii, rudele..." „Atunci poate că am", zâmbi ea. „Este bine, spuse tovarăşul Tăvi cu seriozitate. O prietenie ade­vărată, o camaraderie sinceră constituie un reazem puternic în viaţă. El cu ce se ocupă?" „Cu smoala." „Cu ce?" „Cu smoala. E aşa negricios şi mic, cât un creion, şi mă vizitează uneori în somn. Mi-e cel mai bun prieten, mă face să râd, îmi spune po­veşti, îmi cântă, mă dojeneşte, îmi anunţă primejdiile... şi nu pot spune că nu ţin la el, aşa urâţel şi şchiop cum e, că şi şchio­pătează." „Glumiţi, desigur. Eu mă refeream la o persoană con­cretă, la un tovarăş. „Da?! - se miră ea. Dar de ce întrebaţi?" „Pentru că... ştiu eu... ar fi aproape de neconceput ca dumnea­voastră, având calităţile... şi acest caracter... să vă mărginiţi la a

IOAN GROŞAN

96

purta discuţii, chiar în glumă, cu o... halucinaţie... reminiscenţă din copilăria omenirii... când alături freamătă viaţa... se con­struiesc într-un avânt... Ştiţi, noi luptăm şi pentru fericirea perso­nală... da, sfărâmăm acele limite de clasă care interziceau, de pildă, apropierea a doi tineri aparţinând unor categorii sociale... nu demult, chiar am cunoscut un caz, un tovarăş de-al meu, copil din flori crescut de un cizmar, a cărui prietenă s-a aruncat sub tren din cauză că tatăl ei, fost avocat, naţional-ţărănist în­răit, se împotrivea... în acest sens vă întrebam de un tovarăş adevărat, de idei, împărtăşind aceleaşi sentimente..." înălţă capul şi-o privi. „N-am pe nimeni", spuse ea. „Cum aşa?!" „Aşa. Pe nimeni." Şi susţinându-i privirea, adăugă: „E ceva rău în asta?" „într-un fel, da... adică nu... eu n-am căderea să judec..." îşi duse mâinile la buzunarul cămăşii, căutând reflex ţigările, dar îşi dădu seama că le lăsase în scurtă şi renunţă. „Şi-atunci, zise ea, atentă la rezonanţa propriei voci, ce-ar trebui să fac?" „Pot să mai fumez una?" întrebă el şi fără să aştepte încuviin­ţarea, se repezi spre cuier, scotoci în scurtă şi aprinse ţigara acolo în picioare, stând cu spatele. „Să veniţi cu noi" zise el fără să se întoarcă. „Poftim?" El se răsuci, se apropie de masă şi lăsă chibritul încă arzând în scrumieră. „Vedeţi, urmă el aşe-zându-se, spuneam mai înainte că sunt aici ca să-mi iau rămas bun... deşi se putea foarte bine să vă aştept la şcoală... nu-i aşa? Aţi fi venit, nu?" „Da." „Dar eu sunt acum aici... şi trebuie să fiţi surprinsă, fiindcă oricum acest fapt... această situaţie... de ce?!" exclamă el, privind-o cu mirare. Să tacă, să tacă. Să-l asculte. „Nu v-aţi pus această întrebare? Eu, uite, mi-o pun, sunt în stare s-o spun cu glas tare, sunt capabil s-o ascult... şi explicaţia posibilă care decurge logic... nu, nu vă temeţi, n-am uitat între­barea dumneavoastră, o să vă răspund, dar înainte de asta... iertaţi-mă, cred că fac o fumăraie, dar e ultima, promit... să luăm de pildă odaia asta, nu? Eu stau aici, dumneavoastră staţi acolo şi mă priviţi. O odaie, simplă, cât să aibă? Trei pe patru, nu mai mult. Şi suntem singuri aici şi eu oricând pot... evident, pomenesc de ceva imaginar, se-nţelege... pot, să zicem, nu in­teresează motivele, să mă ridic şi să... pur şi simplu... având în



97

Caravana cinematografica

vedere împrejurarea, faptul că plec... să vă... în sfârşit... să vă, poftim, mângâi, ciufulesc... în general ce se face în situaţiile respective... am sau n-am dreptate? Nu ştiu dacă m-am expri­mat bine... văd că zâmbiţi, n-am glumit, voiam doar să spun că după un asemenea... lucru, mi-aţi fi putut pune din nou între­barea: şi-acum eu ce-ar trebui să fac? Nu glumesc, pe cuvânt doresc efectiv să pot răspunde... degeaba zâmbiţi..." „Şi totuşi, ce-ar trebui să fac?" El o privi. „Să veniţi cu noi." „Cu noi? Cu cine?" „Nu, de fapt, n-am spus corect... cu mine." „Unde?" în­trebă ea şi, fulgerător, îi ţâşni în minte un şir de litere aplicate: Châlon sur Saone. „La regiune, răspunse el. Eu vă pot ajuta, pot vorbi acolo, ce rost are să staţi mereu aici, o să muncim împreună... dacă bineînţeles o să doriţi... m-am gândit încă de ieri să vă spun, vorbesc serios, puteţi veni..." „Când?" „Astăzi, acum. Vă promit că mă voi bate, voi insista, ştiu sigur, e nevoie de oameni noi şi acolo, veţi urma probabil un curs, nu e greu, vă voi ajuta şi eu..." Vorbea privind-o încrezător, însufleţit, faţa i se luminase, aproape zâmbea. „Ştiţi, totul se schimbă, o să fie altfel, poate nu vă daţi seama, dar rămânând la o parte, o să pierdeţi... n-o să puteţi... va fi multă frumuseţe, multă lumină... o să electrificăm... eu iubesc răsăriturile, dar, imaginaţi-vă că noaptea... pretutindeni... nici o palmă de întuneric... nici ură... numai alb... cot la cot... totul curat... şi oamenii... politicoşi, veseli, stăpâni, fără griji... nici o teamă, nici o spaimă... acest sentiment va dispărea, va fi condamnat prin lege să dispară, vom lupta pentru asta... un vis, veţi spune, dar îl vom obţine, îl vom aduce pe pământ, chiar dacă..." „Eşti bun, zise ea încet. Eşti tare bun." „Chiar dacă vom avea... de înfruntat... anumiţi... şovăi el pierzând şirul; oricum, ar trebui să veniţi..." „Nu. Nu pot." Să fie calmă, Doamne. El îşi plecă privirea şi vru să zâm­bească. „Sigur, este hotărârea dumneavoastră... eu o respect... probabil n-am reuşit... nu mi-o luaţi în nume de rău..." „Nu pot, înţelegi? Nu pot!" El luă scrumiera, o ţinu la capătul mesei şi strânse în ea scrumul risipit împrejur. Apoi o puse înapoi şi-şi sprijini mâinile pe marginile scaunului. „E târziu... o să plec.) încă o dată vă rog să mă iertaţi, dar am crezut sincer..." „Ştiij

IOAN GROŞAN

zise ea încet, dacă vrei, poţi să mă mângâi." El se uită uimit, neîndrăznind să se mişte. „Dă-mi mâna" zise ea. I-o întinse încet, tăcut, fără să clipească. Ea o prinse de încheietură, apoi şi-o apropie de chip şi-i purtă degetele peste frunte, cobor peste tâmplă, întârzie pe obraji, lunecă peste buze, urcă de-a lungul gâtului, i le ascunse în păr. „Acum du-te" şopti ea şi el îşi trase grăbit braţul, se ridică de pe scaun, smulse haina din cuier şi se strecură afară.



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə