Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Dacă Nicole ar mai fi în viaţă, ar trebui să aibă opt­zeci şi unu de ani, gândi el. Femeia de pe ecran avea păr cărunt şi mai multe riduri decât avusese astronauta des Jardins, când Newton fusese lansată de pe Pământ, dar vârsta ei din înregistrarea video nu era nici pe departe optzeci de ani, asta era sigur. Poate cincizeci şi doi, cinci­zeci şi trei cel mult, îşi spuse Kenji.

Aşadar, a făcut înregistrarea asta acum treizeci de ani? se întrebă el. Sau procesul de îmbătrânire i-a fost, cumva, întârziat? Nu-i trecu prin cap să se întrebe dacă vorbitoarea era sau nu cu adevărat Nicole. Kenji petrecuse destul timp examinând arhivele misiunii Newton ca să recunoască imediat expresia feţei lui Nicole şi particula­rităţile comportamentului ei. Trebuie să fi făcut înregis­trarea video acum vreo patru ani, dar atunci... Încă se mai frământa cu astfel de întrebări, când transmisia se încheie şi directorul lui AII reapăru pe monitor.

Domnul Koch explică rapid că înregistrarea video avea să fie difuzată integral pe toate canalele încă de două ori, iar apoi avea să fie la dispoziţia fiecărui pasager şi a echipajului după plac.

— Ce dracu' se petrece de fapt aici? vru Max să ştie de îndată ce chipul lui Nicole reveni pe ecran.

Întrebarea îi era adresată lui Kenji. După câteva secunde, acesta răspunse:

— Dacă am înţeles bine, am fost în mod intenţionat induşi în eroare de către AII cu privire la unul dintre scopu­rile principale ale misiunii noastre. Din câte se pare, mesa­jul acesta a fost receptat prima dată acum patru ani, când întemeierea Coloniei Lowell era încă oarecum incertă, şi atunci - după ce toate eforturile de a se dovedi că mesajul video este o farsă s-au soldat cu eşecuri - s-a decis ca investigarea lui Rama HI să fie un obiectiv secret al proiec­tului nostru.

— Rahat! exclamă Max scuturând cu putere din cap. De ce dracu' nu ne-au spus pur şi simplu adevărul?

— Îmi stă mintea-n loc la ideea că nişte supra-creaturi trimit o asemenea tehnologie uluitoare doar ca să adune date despre noi, comentă Mîşkin după o scurtă tăcere. Pe de altă parte, cel puţin acum înţeleg unele dintre ciudăţeni­ile procesului de selecţie a personalului. Am rămas stupe­fiat când, acum vreo opt luni, coloniei i-a fost adăugat grupul de adolescenţi americani fără căpătâi. Acum îmi dau seama că criteriul de bază a fost „larga secţiune trans­versală” cerută de madame des Jardins. Faptul că amestecătura de indivizi şi aptitudini a grupului nostru putea sau nu să instituie pe Marte o colonie viabilă din punct de vedere sociologic a fost probabil un considerent de ordin secundar.

— Urăsc minciunile şi pe mincinoşi! spuse Max. (Se ridicase de pe scaun şi acum se plimba cu paşi mari prin cameră.) Toţi politicienii ăştia şi directorii guvernamentali sunt o apă şi-un pământ - nişte ticăloşi fără conştiinţă, care mint cu neruşinare!

— Dar ce puteau să facă? întrebă Mîşkin. Aproape sigur, n-au luat cu adevărat în serios mesajul video. Cel puţin, nu până când această nouă navă şi-a făcut apariţia pe orbita marţiană. Iar dacă ar fi spus de la început adevărul, întreaga omenire ar fi intrat în panică.

— Uite ce-i, dom' judecător, spuse Max pe un ton frustrat, eu credeam c-am fost angajat să fiu un amărât de fermier într-o colonie de pe Marte. Nu ştiu nimic despre omuleţi verzi şi, sincer să fiu, nici nu vreau să ştiu. Mi-e şi-aşa destul de greu să mă descurc cu puii, cu porcii şi cu oamenii.

— Mai ales cu oamenii, preciză repede Mîşkin, zâm­bindu-i.

Fără să vrea, Max chicoti. După câteva minute, Mîşkin şi Max îşi luară la revedere de la Kenji şi Nai. La scurt timp după plecarea musafirilor, sună videofonul.

— Watanabe? întrebă Macmillan.

— Da, domnule comandant, răspunse Kenji.

— Scuză-mă că te deranjez, dar dumneata deţii funcţia cea mai mare dintre civili. Ai ordin să expui pe scurt per­sonalului din Pinta tot ce ştii despre expediţia Newton, navele Rama şi astronauta des Jardins. Şedinţa are loc în seara asta. M-am gândit că poate vrei să te pregăteşti.

— ...Întreaga mass-media a raportat în 2200 că Rama II a fost complet distrusă, pulverizată de numeroasele bombe nucleare care au explodat în vecinătatea ei. Astronauţii dispăruţi - des Jardins, O'Toole, Takagishi şi Wakefield - au fost bineînţeles consideraţi morţi. De fapt,

onform atât documentelor oficiale ale misiunii Newton cât şi cărţilor şi serialelor TV de mare succes distribuite de Schmidt & Hagenest, era posibil ca Nicole des Jardins să fi murit undeva în New York, oraşul-insulă din mijlocul Oceanului Cilindric, cu câteva săptămâni înainte ca nava ştiinţifică Newton să fi părăsit măcar Rama şi să se întoarcă pe Pământ.

Kenji se opri şi se uită la auditoriul său. Deşi Macmillan le explicase pasagerilor din Pinta şi echipajului că o casetă video conţinând prezentarea făcută de el avea să le fie pusă imediat la dispoziţie, mulţi dintre ascultători îşi luau notiţe. Kenji savură momentul. Se uită la Nai şi zâmbi înainte de a continua.

— Astronauta Francesca Sabatini, cea mai renumită supravieţuitoare a ghinionistei misiuni Newton, a afirmat în memoriile ei că era posibil ca des Jardins să fi întâlnit un biot ostil, sau să fi căzut undeva în una dintre zonele neluminate din New York. Cum cele două femei fuseseră împreună cea mai mare parte a timpului din ziua respectivă - îl căutau pe savantul japonez Shigeru Takagishi, care dispăruse în mod misterios din tabăra Beta în seara precedentă - signora Sabatini ştia foarte bine câtă hrană şi apă avea la ea des Jardins. „Chiar şi cu desăvârşitele ei cunoştinţe despre cor­pul omenesc, Nicole n-ar fi avut cum să supravieţuiască mai mult de o săptămână”, scria Sabatini. „Iar dacă, în stare de delir, ar fi încercat să obţină apă din gheaţa otrăvitorului Ocean Cilindric, ar fi murit şi mai repede.”

Dintre cei şase astronauţi care nu s-au mai întors de la întâlnirea cu Rama II, Nicole des Jardins este cea care a suscitat întotdeauna cel mai mare interes. Chiar înainte ca, acum şapte ani, eminentul statistician Roberto Lopez să fi presupus în mod corect, pe baza băncii europene de date genetice de la Haga, că răposatul rege al Angliei, Henry XI, a fost tatăl fiicei lui Nicole, Genevieve, reputaţia lui madame des Jardins devenise legendară. În ultimul timp,

numărul celor care vin la monumentul comemorativ din apropierea vilei familiei ei din Beauvois a crescut remar­cabil, mai ales cel al tinerelor. Oamenii vin acolo nu numai pentru a o omagia pe des Jardins şi a vedea numeroasele fotografii şi înregistrări video ce-i comemorează remarca­bila viaţă, ci şi pentru cele două superbe statui de bronz create de sculptorul grec Theo Pappas. Una o reprezintă pe tânăra Nicole în maiou şi şort de atletă cu medalia olimpică de aur la gât. A doua înfăţişează o femeie matură îmbrăcată în costum de zbor ASI, similar celui pe care l-aţi văzut în înregistrarea video.

Kenji făcu semn spre fundul micii săli de şedinţe din Pinta şi luminile fură stinse. O clipă mai târziu, pe unul dintre cele două ecrane din spatele său începură să se deruleze diapozitive.

— Acestea sunt puţinele fotografii ale lui Nicole des Jardins stocate în fişierele noastre din Pinta. Baza de date indică faptul că mai multe imagini, inclusiv decupaje din filme istorice, se află în biblioteca de rezervă din cală, dar datele respective nu sunt disponibile pe durata călătoriei din cauza restricţiilor impuse de reţeaua de date de zbor. Oricum, nu este nevoie de date suplimentare, deoarece din aceste fotografii reiese clar că în înregistrarea video a apărut fie Nicole des Jardins, fie o copie perfectă a ei.

Un prim-plan din înregistrarea video se mai afla pe ecranul din stânga şi peste el fu suprapusă o fotografie a lui Nicole făcută la petrecerea de revelion la Vila Adriani. Nu încăpea nici o îndoială. Cele două fotografii erau în mod sigur ale aceleiaşi femei. Un murmur de admiraţie se ridică din rândurile auditoriului.

Kenji continuă pe un ton ceva mai stins:

— Nicole des Jardins s-a născut pe 6 ianuarie 2164. Prin urmare, dacă înregistrarea video pe care am urmărit-o în după-amiaza aceasta a fost cu adevărat filmată acum patru ani, ea ar fi trebuit să aibă şaptezeci şi şapte de ani la momentul respectiv. Ştim cu toţii că des Jardins era într-o condiţie fizică superbă şi că exersa cu regularitate, dar dacă femeia pe care am văzut-o azi după-amiază avea şaptezeci şi şapte de ani, atunci extratereştrii care au construit Rama au descoperit probabil şi izvorul tinereţii.

Deşi era noapte târziu şi era foarte obosit, Kenji nu putea dormi. Evenimentele zilei i se buluceau în minte, incitându-l din nou. Alături de el în micuţul pat dublu, Nai era conştientă că soţul ei era treaz.

— Eşti absolut sigur că am văzut-o pe adevărata Nicole des Jardins, nu-i aşa? întrebă ea moale după ce Kenji se răsuci de pe-o parte pe alta pentru a suta oară.

— Da, răspunse Kenji, însă Macmillan nu este. El mi-a cerut să fac afirmaţia aceea cu privire la posibilitatea unei copii perfecte. Este de părere că înregistrarea video e un fals...

După o scurtă pauză, Nai spuse:

— După discuţia de azi după-amiază, mi-am amintit toate bârfele pe seama lui Nicole şi a regelui Henry. Acum şapte ani, ocupau majoritatea revistelor despre personal­ităţi. Dar am uitat ceva. Cum s-a stabilit cu certitudine că Henry era tatăl lui Genevieve? Regele nu era deja mort? Şi oare familia regală britanică nu păstrează secretul asupra informaţiilor ei genetice?

— Lopez a folosit genele aparţinând părinţilor, surori­lor şi fraţilor din familia regală care se căsătoriseră între ei. Apoi, folosind o tehnică de corelare a datelor inventată chiar de el, a arătat că în cazul lui Henry, care în timpul Olimpiadei din 2184 era încă prinţ de Wales, probabilitatea de a fi tatăl copilului lui Nicole era de trei ori mai mare ca a oricărei alte persoane prezente în Los Angeles la vremea respectivă. După ce Darren Higgins a recunoscut pe patul de moarte că Nicole şi Henry petrecuseră o noapte împre­ună în timpul Olimpiadei, familia regală au permis accesul unui specialist în genetică la baza ei de date genetice. Expertul a concluzionat, dincolo de orice dubiu rezonabil, că Henry era tatăl lui Genevieve.

— Ce femeie uimitoare! spuse Nai.

— Chiar că a fost. Dar ce te-a făcut să spui asta tocmai acum?

— Ca femeie, o admir pentru că şi-a păstrat secretul şi şi-a crescut singură prinţesa, la fel de mult sau mai mult decât pentru oricare altă realizare de-a ei.
8
Eponine o localiză pe Kimberly în colţul fumoarului şi se aşeză lângă ea. Acceptă ţigara de la prietena ei, o aprinse şi trase adânc fumul în piept.

— Ah! ce plăcere! spuse încetişor, slobozind fumul în mici rotocoale şi urmărindu-le cum se înălţau către venti­latoare.

— Atât cât îţi plac ţie tutunul şi nicotina, şopti Kimberly, sunt sigură că ai adora kokomo. Ştiu că nu mă crezi, Eponine, dar e chiar mai bun decât sexul.

— Nu pentru mine, mon amie, răspunse Eponine pe un ton cald, prietenos. Am şi aşa destule vicii. Şi n-aş putea controla niciodată, dar niciodată, ceva care să fie cu ade­vărat mai bun decât sexul.

Kimberly Henderson râse din toată inima şi pletele ei lungi şi blonde îi săltară pe umeri. Avea douăzeci şi patru de ani, cu un an mai puţin decât colega franţuzoaică. Cele două stăteau în fumoarul de lângă duşul femeilor, o încăpere micuţă şi pătrată, cu latura de patru metri, în care în prezent se afla o duzină de fumătoare.

— Camera asta îmi reaminteşte de încăperea din spate de la Willie's, în Evergreen, imediat în afara lui Denver, spuse Kimberly. În timp ce o sută sau mai mulţi de cow-boy şi ţopârlani dansau şi beau în barul principal, noi, vreo opt-nouă, ne retrăgeam în sacrul „Birou” al lui Willie, cum îi zicea el, şi ne ameţeam cu kokomo. Eponine se uită prin pâclă la ea.

— Măcar în camera asta nu suntem hărţuite de bărbaţi. Sunt absolut imposibili, chiar mai răi decât tipii din satul de detenţie din Bourges. Ăştia nu se gândesc decât la sex, cât e ziua de lungă.

— E de-nţeles, râse Kimberly. Pentru prima dată de ani de zile, nu sunt urmăriţi îndeaproape. Când oamenii lui Toshio au sabotat monitoarele ascunse, toată lumea a fost dintr-o dată liberă. Există însă şi o parte mai neplăcută, adăugă ea. Azi au mai fost două violuri, unul chiar în zona mixtă de recreere.

Termină ţigara, îşi aprinse imediat alta, apoi continuă:

— Ai nevoie de cineva care să te ocrotească, şi ştiu că lui Walter i-ar plăcea la nebunie sarcina asta. Datorită lui Toshio, pârnăiaşii au încetat în mare măsură să mă mai agreseze. Principala mea grijă sunt acum paznicii ASI - se cred mari scule. Numai namila aia superbă de italian, Marcello şi nu mai ştiu cum, mă interesează cât de cât. Ieri mi-a spus că m-ar face „să gem de plăcere”, dacă m-aş duce în cabina lui. M-a tentat teribil s-o fac, până l-am văzut pe unul dintre mardeiaşii lui Toshio urmărind con­versaţia.

Şi Eponine îşi aprinse altă ţigară. Ştia că era caraghios să fumeze ţigară după ţigară, dar pasagerilor din Santa Maria nu li se dădeau decât trei „pauze” de câte o jumătate de oră pe zi şi fumatul nu era permis în camerele ticsite. În timp ce Kimberly era distrasă de întrebarea unei femei voinice de vreo patruzeci de ani, Eponine se gândi la primele zile de după plecarea lor de pe Pământ. În a treia zi, îşi aminti, Nakamura şi-a trimis codoşul la mine. Probabil că eu am fost prima lui alegere.

Uriaşul japonez, luptător de sumo înainte de a deveni colector de taxe pentru un renumit grup de agenţi de pari­uri, se înclinase oficial când o abordase în salonul mixt.

— Domnişoară Eponine, spusese el cu un accent englezesc puternic, prietenul meu Nakamura-san m-a rugat să-ţi spun că te găseşte foarte frumoasă. Îţi oferă protecţie totală în schimbul companiei tale şi a unor ocazionale favoruri de plăcere.