Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Şase săptămâni mai târziu am primit înştiinţarea, îşi aminti Nai. Stătea tot în curtea de lângă templul reginei Chamatevi din Lamphun. Pachetul cu materialele ASI a venit la trei zile după aceea. Împreună cu florile de la Kenji.

Kenji în persoană apăruse în Lamphun în week-endul următor.

— Scuză-mă că nu te-am sunat, dar relaţia nu avea rost să continue decât dacă şi tu mergeai pe Marte.

O ceruse în căsătorie duminică după-amiaza şi Nai acceptase imediat. Se căsătoriseră în Kyoto, după trei luni. Soţii Watanabe avuseseră amabilitatea să plătească drumul până în Japonia pentru cele două surori ale lui Nai şi trei dintre prietenele ei thailandeze. Din păcate, mama nu putuse veni, pentru că nu avea cine să-l îngrijească pe tatăl lui Nai.

După ce trecu în revistă schimbările recente din viaţa ei, Nai fu în sfârşit pregătită să înceapă meditaţia. După treizeci de minute, era foarte senină, fericită şi optimistă cu privire la viaţa necunoscută care o aştepta. Soarele răsărise şi lângă templu se aflau şi alţi oameni. Nai se plimbă agale în jurul curţii, încercând să savureze ultimele momente petrecute în aşezarea ei natală.

După ce depuse o ofrandă şi aprinse tămâie la altar în interiorul principalului viharn, studie cu atenţie fiecare pic­tură de pe pereţi - fresce pe care le văzuse de nenumărate ori până atunci. Imaginile depănau povestea vieţii reginei Chamatevi, singura ei eroină încă din copilărie. În secolul XVII, numeroasele triburi din zona Lamphun avuseseră culturi diferite şi deseori se războiseră între ele. Tot ce avuseseră în comun în epoca aceea fusese o legendă, un mit care spunea că din sud avea să sosească o tânără regină, „purtată de elefanţi uriaşi”, care să unească toate triburile într-un singur regat: Haripunchai.

Chamatevi avea numai douăzeci şi trei de ani, când un bătrân profet o identificase unor soli din nord ca fiind viitoarea regină a Haripunchai-ului. Era o prinţesă tânără şi frumoasă a monşilor, khmerii care mai târziu aveau să construiască Angkor Wat. Chamatevi era şi extrem de inteligentă, o femeie rară în epoca respectivă, şi foarte îndrăgită de toţi de la curtea regală.

De aceea, monşii au fost uluiţi când ea a anunţat că renunţa la viaţa uşoară şi îmbelşugată şi pleca în nord, într-o călătorie istovitoare de şase luni, parcurgând şapte sute de kilometri prin munţi, jungle şi mlaştini. Când Chamatevi şi alaiul ei, „purtaţi de elefanţi uriaşi”, ajunseră la valea înverzită în care se întindea Lamphun, viitorii ei supuşi abandonară imediat disputele şi o întronară pe tânăra şi frumoasa regină. Ea domni timp de cincizeci de ani cu înţelepciune şi dreptate, ridicându-şi regatul din obscuritate şi transformându-l într-o epocă de progres social şi realizări artistice.

La şaptezeci de ani, Chamatevi abdică şi-şi împărţi regatul în două, fiecare jumătate fiind condusă de unul din­tre fiii ei gemeni. Regina anunţă apoi că-şi dedică restul vieţii lui Dumnezeu. Intră la o mănăstire budistă şi renunţă la toate bunurile ei. În mănăstire duse o viaţă simplă, cucernică, şi muri la nouăzeci şi nouă de ani. Pe atunci, epoca de aur a regatului Haripunchai apusese.

În ultima frescă din templu, o femeie ascetică şi ofilită era purtată spre nirvana într-un rădvan magnific. O regină Chamatevi mai tânără, strălucitor de frumoasă lângă Buddha al ei, se aflase deasupra rădvanului în toată splen­doarea celestă. Nai Buatong Watanabe, colonist marţian desemnat, stătea în genunchi în templul din Lamphun, Thailanda, şi înălţa în tăcere o rugăciune către spiritul eroinei sale dintr-un trecut îndepărtat.

Dragă Chamatevi, ai vegheat asupra mea în toţi aceşti douăzeci şi şase de ani. Acum sunt pe cale să plec într-un loc necunoscut, cum ai făcut şi tu când ai venit în nord să găseşti Haripunchai-ul. Călăuzeşte-mă cu înţelepciunea ta şi cu darul tău de a cunoaşte pe drumul spre această lume nouă şi minunată.
3
Yukiko purta o cămaşă de mătase neagră, pantaloni albi şi o beretă negru cu alb. Traversă camera de zi ca să discute cu fratele ei.

— Aş fi vrut să vii şi tu, Kenji, spuse ea. Va fi cea mai mare demonstraţie pentru pace pe care a văzut-o vreodată omenirea.

Kenji îi zâmbi surorii sale mezine.

— Mi-ar fi plăcut să vin, Yuki, dar mai am numai două zile până la plecare şi vreau să-mi petrec timpul cu mama şi tata.

Mama lor intră în cameră prin uşa opusă. Arăta chinu­ită, ca de obicei, şi ducea o valiză mare.

— Totul e împachetat acum aşa cum trebuie, anunţă ea, dar tot aş dori să te răzgândeşti. Hiroshima o să fie un balamuc. Asahi Shimbun spune că sunt aşteptaţi un milion de vizitatori, aproape jumătate din ei din străinătate.

— Mulţumesc, mamă, rosti Yukiko, întinzând mâna după valiză. După cum ştii, eu şi Satoko vom fi la Hiroshima Prince Hotel. Nu-ţi mai face griji. Te vom suna în fiecare dimineaţă, înainte să înceapă activităţile. Şi am să fiu acasă luni după-amiază.

Deschise valiza şi băgă mâna într-un compartiment special, de unde scoase o brăţară cu diamante şi un inel cu safir. Le puse pe amândouă.

— Nu crezi că ar trebui să le laşi acasă? se agită mama ei. Nu uita că vor fi atâţia străini... S-ar putea ca bijuteriile tale să-i tenteze prea mult.

Yukiko râse în felul ei neinhibat pe care Kenji îl adora.

— Mamă, eşti ca o cobe! Mereu te gândeşti numai la ce-i mai rău. Ne ducem la Hiroshima să consemnăm cei trei sute de ani de la aruncarea bombei atomice. Va parti­cipa prim-ministrul şi trei membri ai guvernului. Mulţi din­tre cei mai renumiţi cântăreţi din lume vor da spectacole. Va fi ceea ce tata numeşte o experienţă care îmbogăţeşte, iar tu nu te gândeşti decât că s-ar putea să mi se fure biju­teriile.

— Când eram tânără, nu se auzea ca două fete, care încă n-au terminat universitatea, să călătorească prin Japonia neînsoţite...

— Mamă, am mai discutat despre asta, o întrerupse Yuki. Am aproape douăzeci şi doi de ani. La anul, după ce-mi iau licenţa, am să plec să trăiesc departe de casă, pe cont propriu, poate chiar în altă ţară. Nu mai sunt copil. Iar Satoko şi cu mine suntem perfect capabile să avem grijă una de alta. Se uită la ceas. Trebuie să plec. Probabil că mă aşteaptă deja la staţia de metrou.

Se duse graţioasă la mama ei şi o sărută din vârful buzelor. Cu fratele se îmbrăţişă mai prelung.

— Să fii sănătos, ani-san, îi şopti la ureche. Ai grijă de tine şi de adorabila ta soţie pe Marte. Suntem cu toţii foarte mândri de voi.

Kenji n-o cunoscuse niciodată prea bine pe Yukiko. La urma urmelor, era aproape cu doisprezece ani mai mare ca ea. Yuki avea doar patru ani când domnul Watanabe fusese numit în postul de preşedinte al filialei americane a com­paniei International Robotics. Familia traversase Pacificul şi se instalase într-o suburbie a lui San Francisco. Pe vre­mea aceea, Kenji nu-i prea dădea atenţie surorii sale mezine. În California îl interesase mai mult noua lui viaţă, mai ales după ce intrase la Universitatea UCLA.

Soţii Watanabe şi Yukiko se întorseseră în Japonia în 2232, lăsându-l pe Kenji student în anul doi la istorie. De atunci fusese prea puţin în contact cu Yukiko. În timpul vizitelor lui anuale acasă, în Kyoto, îşi propusese mereu să petreacă mai mult timp cu ea, dar niciodată nu se întâm­plase aşa. Sau Yukiko era prea implicată în propria ei viaţă, sau părinţii lui programaseră prea multe activităţi sociale, sau Kenji însuşi nu avusese destul timp.

Se simţea uşor trist când stătu în uşă şi se uită după Yukiko care dispărea în depărtare. Părăsesc planeta asta, gândi el, si încă nu mi-am făcut timp să-mi cunosc sora.

Doamna Watanabe vorbea monoton în spatele lui, exprimându-şi convingerea că viaţa ei fusese un eşec din cauză că nici unul dintre copii nu avea nici o consideraţie faţă de ea şi plecaseră cu toţii departe. Iată acum, singurul ei fiu, care se însurase cu thailandeză doar ca să-i pună într-o situaţie penibilă, pleca să trăiască pe Marte şi nu avea să-l mai vadă cel puţin cinci ani. Cât despre fiica ei mijlocie, ea şi soţul său bancher măcar îi dăruiseră două nepoate, dar acestea erau la fel de nesărate şi plicticoase ca şi părinţii lor...

— Ce face Fumiko? o întrerupse Kenji. Am vreo şansă s-o văd pe ea şi pe nepoatele mele înainte să plec?

— Vin mâine seară, la cină, de la Kobe. Deşi habar n-am ce-o să le dau să mănânce... Ştiai că Tatsuo şi Fumiko nici măcar nu le învaţă pe fetele alea cum să folosească beţişoarele? Îţi imaginezi? Un copil japonez care nu ştie să folosească beţişoarele? Nimic nu mai e sfânt? Am renunţat la identitatea noastră, ca să devenim bogaţi. Îi spuneam tatălui tău...

Kenji se scuză şi-şi căută refugiu în biroul tatălui. Pereţii încăperii erau plini cu fotografii înrămate, mărturii ale vieţii personale şi profesionale ale unui om de succes. Două fotografii reprezentau amintiri deosebite şi pentru Kenji. Într-una, el şi tata ţineau o cupă mare oferită de clubul naţional de golf câştigătorilor campionatelor tată-fiu. În cealaltă, zâmbitorul domn Watanabe îi oferea fiului său o medalie după ce Kenji câştigase premiul întâi pe Kyoto la concursul inter-licee.

Ce uitase Kenji, până revăzuse fotografia, era faptul că Toshio Nakamura, fiul celui mai bun prieten şi partener de afaceri al tatălui său, fusese al doilea câştigător în ambele ocazii. În cele două fotografii, tânărul Nakamura, aproape cu un cap mai înalt decât Kenji, avea o expresie încruntată, mânioasă.