Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Mai întâi Simone, iar acum Ellie, îşi spuse Katie în timp ce stătea goală în pat într-o noapte, târziu, după ce se certase cu sora ei, iar mama o admonestase numai pe ea. Cu mama n-am avut niciodată vreo şansă. Suntem pur şi sim­plu prea diferite. Ar fi mai bine să încetez să mai încerc.

Îşi plimbă degetele peste trup, simţindu-şi dorinţa şi oftă în anticipare. Cel puţin există unele lucruri pentru care n-am nevoie de mama, se gândi.

— Richard, spuse Nicole într-o seară în pat, când îi mai despărţeau doar şase săptămâni de Marte.

— Mmmmm, răspunse el aproape adormit.

— Mă îngrijorează Katie. Progresele pe care le fac ceilalţi copii mă bucură, mai ales ale lui Benjy, fie binecu­vântat, dar Katie mă îngrijorează realmente.

— Ce anume te deranjează? întrebă Richard, sprijinin­du-se într-un cot.

— În majoritate, atitudinea ei. Este incredibil de ego­istă. Are o fire irascibilă şi n-are răbdare cu ceilalţi copii, nici chiar cu Patrick care o adoră. Se ceartă tot timpul cu mine, deseori fără sens. Cred că stă prea mult timp singură în camera ei.

— E doar plictisită. Nu uita că-i o tânără care se apropie de douăzeci de ani. Ar trebui să aibă iubiţi, să-şi afirme independenţa. Aici nu există nimeni de vârsta ei...

Şi trebuie să recunoşti că uneori o tratăm ca pe-un copil de doisprezece ani.

Nicole nu spuse nimic. Richard se aplecă şi-i atinse braţul.

— Întotdeauna am ştiut că, dintre copii, Katie e cea mai căpoasă. Din păcate, seamănă mult cu mine.

— Cel puţin tu îţi canalizezi energia în proiecte care merită. Katie e posibil să fie distructivă în aceeaşi măsură în care este constructivă... Zău, Richard, aş dori să stai de vorbă cu ea. Altfel mă tem că vom avea probleme mari când ne vom întâlni cu ceilalţi oameni.

— Ce vrei să-i spun? întrebă Richard după o scurtă tăcere. Că viaţa nu-i doar un prilej continuu de senzaţii tari? Şi de ce să-i cer să nu se mai retragă în lumea fan­teziei, în camera ei? Probabil că-i mai interesant acolo. Din păcate, în momentul de faţă în Noul Eden nu există nimic prea interesant pentru o tânără.

— Sperasem c-o să fii ceva mai înţelegător, replică Nicole, uşor îmbufnată. Am nevoie de ajutorul tău, Richard... iar Katie se înţelege mai bine cu tine.

Richard rămase din nou tăcut.

— Prea bine, spuse el în cele din urmă pe un ton frus­trat. Am s-o iau mâine la schi nautic - îi place la nebunie -şi am să-i cer ca măcar să fie mai respectuoasă cu ceilalţi membri ai familiei.

— Foarte bine. Excelent, spuse Richard, terminând de citit materialul din notebook-ul lui Patrick. Ai învăţat repede algebra şi e limpede că ai talent la matematică. La vremea când vom avea şi alţi oameni în Noul Eden, vei fi aproape pregătit pentru cursurile universitare - cel puţin în domeniile matematicii şi fizicii.

— Mama spune că sunt încă mult în urmă cu engleza, răspunse Patrick. Zice că fac nişte compuneri ca de copil.

Nicole auzi conversaţia şi veni din bucătărie.

— Patrick, scumpule, Garcia 041 spune că nu iei scrisul în serios. Ştiu că nu poţi învăţa totul peste noapte, dar nu vreau să te ruşinezi când ne întâlnim cu ceilalţi oameni.

— Dar îmi plac mai mult matematica şi fizica, protestă Patrick. Einstein spune că ar putea să mă înveţe analiza matematică în trei-patru săptămâni... dacă n-aş avea atâtea alte subiecte de studiat.

Uşa din faţă se deschise brusc şi înăuntru năvăliră Katie şi Ellie. Chipul lui Katie era luminos şi însufleţit.

— Scuze pentru întârziere, dar azi am avut o zi mare, spuse ea apoi se întoarse către Patrick. Am condus singură barca pe Lacul Shakespeare. L-am lăsat pe Garcia pe mal.

Ellie nu era nici pe departe atât de entuziasmată ca sora ei. De fapt, arăta puţin iritată.

— Nu te simţi bine? o întrebă încet Nicole pe fiica ei cea mică, în timp ce Katie delecta restul familiei cu relatarea aventurii de pe lac.

Fata negă din cap fără un cuvânt.

— Palpitant, urmă cu entuziasm Katie, a fost că am trecut peste valuri cu viteză mare. Bam-bam-bam, am sărit din val în val. Uneori mă simţeam de parcă zburam.

— Bărcile alea nu sunt jucării, comentă Nicole câteva clipe mai târziu.

Le făcu semn tuturor să vină la masă. Benjy, care fusese în bucătărie şi ciugulise din salată, se aşeză ultimul.

— Ce făceaţi dacă se răsturna barca? o întrebă Nicole pe Katie.

— Ne-ar fi salvat Garcia, răspunse nepăsător Katie. Trei ne urmăreau de pe mal... La urma urmelor, ăsta-i rostul lor... În plus, purtam veste de salvare şi, oricum, eu ştiu să înot.

— Dar sora ta nu ştie, replică iute Nicole pe un ton critic. Şi ştii c-ar fi fost îngrozitor, dacă era azvârlită în lac.

Katie începu să riposteze, dar Richard interveni şi schimbă subiectul, împiedicând escaladarea conflictului. În realitate, toată familia era nervoasă. Rama se înscrisese pe orbita lui Marte de o lună şi încă nu exista nici urmă a contingentului de pe Pământ pe care trebuia să-l întâl­nească. Nicole presupusese mereu că întâlnirea cu semenii lor, oameni, avea să aibă loc imediat după înscrierea pe orbita marţiană.

După cină, familia se duse în micul observator al lui Richard din curte, să privească spre Marte. Observatorul avea acces la toţi senzorii externi ai lui Rama (dar la nici unul dintre cei interni, din exteriorul Noului Eden; în tim­pul şedinţelor de proiectare, Vulturul fusese foarte ferm cu privire la acest aspect) şi putea prezenta o privelişte splen­didă a planetei roşii.

Benjy mai ales iubea şedinţele de observare cu Richard. Indica, mândru, vulcanii din regiunea Tharsis, marele canion Valles Marineris, şi zona Chryse unde debarcase prima navă spaţială Viking cu mai bine de două sute de ani în urmă. O furtună de praf tocmai se forma la sud de Staţia Mutch, centrul marii colonii marţiene ce fusese abandonată în zilele zbuciumate de după Marele Haos. Richard emise ipoteza că praful se putea răspândi pe întreaga planetă, întrucât era anotimpul furtunilor globale.

— Ce se întâmplă dacă ceilalţi pământeni nu se arată? întrebă Katie în timpul unui moment de linişte. Şi, mamă, de data asta dă-ne, te rog, un răspuns sincer. În definitiv, nu mai suntem copii.

Nicole îi ignoră tonul provocator.

— Dacă îmi amintesc bine, planul de bază prevede să aşteptăm aici, pe orbita lui Marte, şase luni, răspunse ea. Dacă în acest timp nu are loc nici un rendez-vous, Rama se va îndrepta spre Pământ.

Se opri câteva secunde.

— Nici tatăl vostru nici eu nu ştim care va fi procedura după aceea. Vulturul ne-a spus că dacă va fi vorba de un plan pentru situaţii neprevăzute, la momentul respectiv ni se va spune atât cât va fi nevoie să ştim.

În încăpere domni liniştea aproape un minut, în timp ce imaginile de pe Marte apăreau pe uriaşul ecran mural.

— Unde-i Pământul? întrebă apoi Benjy.

— Este planeta aflată chiar în interiorul orbitei lui Marte, cea mai apropiată de Soare, răspunse Richard. Ţi-am arătat alinierea planetelor în secvenţa de bază din calculatorul meu.

— Nu asta am vrut să spun, rosti încet Benjy. Vreau să văd Pământul.

Era o cerere destul de simplă. Lui Richard nu-i trecuse niciodată prin cap, deşi îşi mai adusese familia de câteva ori la observator, că s-ar putea ca pe copii să-i intereseze luminiţa albastră abia vizibilă pe cerul nopţii marţiene.

— De la distanţa asta, Pământul nu-i prea impresio­nant, zise el, interogând baza de date pentru a obţine output-ul corect al senzorilor. De fapt, seamănă foarte mult cu orice alt obiect luminos, ca Sirius, de exemplu.

Richard nu pricepuse esenţa. După ce identifică Pământul într-un sistem de coordonate cereşti şi centră imaginea în jurul acelei reflecţii aparent insignifiante, toţi copiii priviră cu multă atenţie.