Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Vreau să-mi amintesc veşnic acest moment. E atâta iubire aici! gândi Nicole în timp ce se uita prin cameră. Michael o ţinea în braţe pe micuţa Ellie; Simone îi spunea lui Katie cât de mult aveau să-i lipsească şuetele lor. Pentru prima dată, până şi Katie îşi pierduse capul de emoţie -rămase surprinzător de tăcută, când Simone se îndepărtă pentru a se duce lângă soţul ei.

Michael îl ridică cu blândeţe pe Patrick din poală şi luă mâna întinsă a lui Simone. Cei doi se întoarseră spre ceilalţi şi se lăsară în genunchi, cu mâinile împreunate a rugăciune.

— Tatăl nostru ceresc, spuse Michael cu glas puternic apoi se opri câteva secunde până când restul familiei, chiar şi Richard, îngenunche pe podea, lângă ei. Îţi mulţumim că ne-ai dat dragostea plină de fericire a acestei minunate familii. Îţi mulţumim că ne-ai arătat miraculoasa Ta lucrare în întreg Universul. În această clipă, Te implorăm, dacă asta e voinţa Ta, să ai grijă de noi în timp ce mergem pe căi separate. Nu ştim dacă planul Tău pentru noi este să mai împărţim o dată camaraderia şi dragostea care ne-au umplut pe toţi. Rămâi cu noi, oriunde ne vor duce cărările noastre în uimitoarea Ta creaţie, şi fă, O Doamne, ca într-o zi să ne reîntâlnim cu toţii - pe lumea asta sau pe cealaltă. Amin!

Câteva secunde mai târziu sună soneria. Sosise Vulturul.

Nicole ieşi din casă, anume proiectată ca o versiune mai mică a vilei de la Beauvois, şi porni pe uliţa îngustă în direcţia gării. Trecu pe lângă alte case, toate întunecate şi pustii şi încercă să-şi imagineze cum avea să fie când vor fi pline de oameni. Viaţa mea a fost ca un vis, îşi spuse. Cu siguranţă, nici nu om n-a avut vreodată o experienţă mai diversă.

Unele case proiectau umbre pe uliţă în timp ce soarele simulat îşi încheia arcul pe plafonul aflat mult deasupra capului. Altă lume extraordinară, reflectă ea, trecând în revistă satul din colţul sudic al Noului Eden. Vulturul a avut dreptate când a spus că habitatul va fi absolut aidoma Pământului.

Preţ de un moment, se gândi la planeta albastră, aflată la nouă ani-lumină distanţă. În imaginea ei mentală stătea lângă Janos Tabori, cu cincisprezece ani în urmă, pe când Newton se îndepărta de LEO-3.

— Asta-i Budapesta, spusese Janos, încercuind cu degetul un punct de pe un glob luminat care strălucea în fereastra de observaţie.

Apoi Nicole localizase Beauvois, sau cel puţin regiunea generală, mergând în susul Loarei din locul în care fluviul se vărsa în ocean.

— Casa mea e cam pe aici, îi spusese lui Janos. Poate că tata şi fiica mea se uită chiar acum în direcţia asta.

Genevieve, gândi ea în timp ce amintirea pălea. Genevieve a mea. Acum eşti o femeie tânără. Ai aproape treizeci de ani. Îşi continuă încet drumul pe uliţa din apropierea noii ei case aflată în habitatul Pământ din Rama. Gândul la prima fiică o făcu să-şi amintească o scurtă dis­cuţie pe care o avusese cu Vulturul în timpul unei pauze când înregistrase banda video la Baza de Tranzit.

— Voi putea s-o văd pe fiica mea Genevieve când vom fi aproape de Pământ? întrebase Nicole.

— Nu ştiu, răspunsese Vulturul după o scurtă ezitare. Asta depinde în întregime de felul în care vor răspunde semenii voştri, oamenii, la mesajul nostru. Dumneavoastră personal veţi rămâne în Rama, chiar dacă va fi vorba de planurile pentru situaţii neprevăzute, dar e posibil ca fiica dumneavoastră să fie una dintre cele două mii de persoane care vin de pe Pământ să trăiască în Noul Eden. Asta s-a mai întâmplat, în cazul altor călători spaţiali.

— Şi cu Simone cum rămâne? întrebase Nicole când Vulturul terminase. Am s-o mai văd vreodată?

— La asta e mai greu de răspuns. Sunt în joc mulţi fac­tori. Vulturul se uitase prelung la nefericita lui prietenă. Îmi pare rău, doamnă Wakefield.

O fiică rămasă pe Pământ. Alta într-o lume extrateres­tră aflată la aproape o sută de mii de miliarde de kilometri depărtare. Iar eu am să fiu altundeva. Cine ştie unde. Nicole se simţea extrem de singură. Se opri din mers şi-şi concentră privirea asupra peisajului din jur. Se afla lângă o zonă circulară din parcul satului. În interiorul circumfe­rinţei cu bordură de piatră se aflau un tobogan, o ladă cu nisip, un labirint şi un carusel - un teren de joacă perfect pentru copiii pământeni. Sub picioarele ei, reţeaua de DCG-uri era implantată în toate porţiunile parcului care, în cele din urmă, aveau să conţină iarbă adusă de pe Pământ.

Se aplecă să examineze originalele dispozitive de con­versie a gazelor: obiecte compacte şi rotunde, de numai doi centimetri diametru. Erau câteva mii, dispuse în şiruri şi coloane ce înţesau parcul. Plante electronice, gândi Nicole. Transformă bioxidul de carbon în oxigen, făcând posibil ca noi, animalele, să supravieţuim.

Cu ochii minţii, parcă vedea parcul cu iarbă, copaci şi nuferi în micul heleşteu, exact cum apăruse în imaginea holografică din sala de conferinţe de la Baza de Tranzit Însă cu toate că ştia că Rama se întorcea în sistemul solar ca să „achiziţioneze” fiinţe umane care aveau să umple acest paradis tehnologic, îi venea greu să-şi imagineze par­cul roind de copii. N-am mai văzut de aproape cinci­sprezece ani altă făptură umană, în afară de familia mea.

Ieşi din parc şi-şi continuă drumul spre gară. Casele rezidenţiale care străjuiseră uliţele înguste erau înlocuite acum de clădiri care, în cele din urmă, aveau să fie prăvălioare. Bineînţeles că toate erau pustii, ca de altfel şi structura mare, rectangulară, destinată unui supermarket, aflată chiar peste drum de gară.

Nicole intră pe poartă şi sui în trenul care aştepta, în spatele cabinei de comandă deservită de un robot Benita Garcia.

— E aproape întuneric, rosti ea cu glas tare.

— Mai sunt optsprezece minute, răspunse robotul.

— Cât durează până la somnariu? întrebă Nicole.

— Drumul până la Marea Gară Centrală ia zece minute, răspunse Garcia în timp ce trenul părăsea gara sud-estică. Apoi aveţi două minute de mers pe jos.

Nicole ştiuse răspunsul, dar voise să audă un glas. Era a doua zi de solitudine, iar o conversaţie cu Garcia era mai bună decât să vorbească de una singură.

Trenul o ducea din colţul sud-estic al coloniei în cen­trul geografic al acesteia. Pe drum, văzu Lacul Shakespeare în stânga şi versanţii Muntelui Olimp (acope­riţi cu alte DCG-uri) în dreapta. Monitoarele de mesaje electronice din tren afişau informaţii despre privelişti, oră şi distanţa parcursă.