Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Vreau la mama, se gândi Nicole. Acum culcă-te şi dormit fie ca somnul să-ţi fie binecuvântat, cântă ea. Porni să iasă din apă. Leoaica n-o deranjă. Nicole se uită încă o dată la animal, şi faţa leoaicei, se transformase în chipul mamei ei. Alergă să-şi îmbrăţişeze mama şi deveni ea însăşi leoaică, stând la pândă pe malul heleşteului din mijlocul savanei africane.

În heleşteu se aflau acum şase înotători, toţi copii. În vreme ce leoaica Nicole cânta cântecul de leagăn al lui Brahms, copiii ieşiră unul câte unul din apă. Genevieve prima, apoi Simone, Katie, Benjy, Patrick şi Ellie. Toţi tre­cură pe lângă ea, îndreptându-se spre savană. Nicole alergă după ei.

Alerga pe o pistă dintr-un stadion înţesat. Nicole era iarăşi femeie, tânără şi sportivă. Era anunţată ultima ei săritură. Când se îndreptă spre trambulina pentru triplu salt, un judecător japonez se apropie de ea. Era Toshio Nakamura. Ai să dai greş, spuse el uitându-se urât.

Lui Nicole i se păru că zboară, în timp ce se apropia în viteză de punctul de bătaie. Lovi perfect trambulina, pluti în aer, execută o săritură echilibrată şi zbură mult prin aer. Ştia că fusese o săritură bună. Înaintă spre locul unde îşi lăsase halatul. Tatăl ei şi Henry veniră s-o îmbrăţişeze. Bine executat, spuseră ei la unison. Foarte bine executat.

Ioana d'Arc aduse medalia de aur la podiumul de pre­miere şi o agăţă la gâtul lui Nicole. Alienor de Aquitania îi dădu o duzină de trandafiri. Kenji Watanabe şi judecătorul Mîşkin stăteau lângă ea şi o felicitau. Era şi Vulturul acolo, într-o colonie specială, lângă un sector ocupat în întregime de octopăianjeni. Toată lumea o saluta, chiar şi aviarii şi creaturile sferice cu tentacule subţirele şi zecile de ţipari cu pelerine lipiţi de geamul unui uriaş bol închis. Nicole le făcu tuturor cu mâna.

Braţele i se transformară în aripi şi începu să zboare. Era un şoim care plutea mult deasupra fâşiei agricole din Noul Eden. Se uită în jos la clădirea în care fusese întemniţată. Coti spre vest şi găsi ferma lui Max Puckett. Deşi era miezul nopţii, Max se găsea afară, lucrând la ceea ce părea a fi o anexă la unul dintre grajduri.

Nicole îşi continuă zborul spre vest, îndreptându-se către luminile strălucitoare ale Vegasului. Când ajunse la complex, coborî, zburând prin spatele marilor cluburi de noapte. Katie stătea afară pe nişte trepte din spate, singură. Avea faţa îngropată în palme şi corpul i se cutremura. Nicole încercă s-o liniştească, dar singurul sunet fu strigă­tul unui uliu în noapte. Katie se uită la cer, nedumerită.

Zbură spre Positano, în apropierea ieşirii habitatului, şi aşteptă ca uşa ce dădea afară să se deschidă. Speriindu-l pe paznic, şoimul Nicole ieşi din Noul Eden. Ajunsese în Avalon în mai puţin de un minut. Robert, Ellie, micuţa Nicole, şi chiar un infirmier erau cu toţii în hol cu Benjy. Nicole nu ştia de ce erau toţi treji în mijlocul nopţii. Strigă la ei. Benjy veni la fereastră şi se uită în întuneric.

Auzi un glas care o striga. Se auzea slab, departe, din­spre sud. Zbură repede către al doilea habitat şi intră prin gaura pe care o făcuseră oamenii în zidul exterior. După ce trecu în zbor rapid prin zona inelară şi găsi un portal, pluti deasupra regiunii verzi din interior. Nu mai auzea glasul, dar îl văzu pe fiul ei Patrick şi alţi soldaţi într-o tabără din apropierea bazei cilindrului maro.

Un aviar cu patru inele albastru-cobalt în jurul gâtului o întâmpină în aer. El nu mai este aici, spuse aviarul. Încearcă în New York. Nicole ieşi repede din al doilea modul şi reveni în Câmpia Centrală. Auzi din nou glasul. Urcă sus, sus, mai sus, şi mai sus. Şoimul Nicole abia putea să respire.

Zbură spre sud, către zidul care închidea Semicilindrul Nordic. Sub ea era Oceanul Cilindric. Glasul se auzea acum mai distinct. Era Richard. Inima ei de şoim bătea cu furie.

Richard stătea pe ţărm, în faţa zgârie-norilor, şi îi făcea cu mâna. Vino la mine, Nicole, spuse el. Îi putea vedea ochii chiar şi în întuneric. Nicole coborî în zbor şi ateriză pe umărul lui.

În jurul ei era beznă. Nicole se găsea înapoi în celulă. Oare auzea o pasăre zburând chiar în faţa ferestrei? Inima îi bătea cu putere.

Traversă celula mică. Îţi mulţumesc, Amadou, spuse ea. Sau Omeh. Zâmbi. Sau Dumnezeu.

Se întinse pe pat. Câteva secunde mai târziu, dormea.

1 Acceleraţia gravitaţională (9,81 m/s²) (n. trad.).

2 Unitate egală cu distanţa medie Pământ-Soare, aproximativ 150 000 000 km (n. trad.).

3 Low Earth Orbit: orbită terestră inferioară (n. trad.).