Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Nu-i pentru mine, rosti vocea interioară a lui Eponine. Nu acum. Niciodată. Preţ de o clipă, îşi aminti de o seară când fusese cât pe aici să nu-l mai refuze pe Max. O cuprinse un adânc sentiment de amărăciune. Se strădui să-l alunge.

— Ieri am făcut o plimbare plăcută cu Benjy, schimbă ea subiectul.

— Mi-a povestit tot, azi dimineaţă. Îi plac la nebunie plimbările duminicale cu tine. E tot ce i-a mai rămas, în afară de vizitele mele ocazionale.... Să ştii că-ţi sunt foarte recunoscătoare.

— Las-o baltă. Îmi place Benjy. Şi-mi place să simt că cineva are nevoie de mine... De fapt, Benjy s-a adaptat sur­prinzător de bine. Nu se plânge atât de mult precum cei cu RV-41 şi în mod sigur nu cât oamenii repartizaţi să muncească aici, la fabrica de arme.

— Îşi ascunde durerea. E mult mai inteligent decât cred toţi... În realitate, nu poate să sufere spitalul dar ştie că nu-şi poate purta singur de grijă. Şi nu vrea să fie o povară pentru nimeni.

Ochii lui Ellie se umplură de lacrimi şi trupul i se cutremură uşor. Micuţa Nicole se opri din supt şi se uită lung la mama ei.

— Te simţi bine? întrebă Eponine.

Ellie dădu afirmativ din cap şi-şi şterse ochii. Nicole îşi reluă suptul.

— Suferinţa e destul de greu de privit, zise Ellie. Suferinţa inutilă îţi sfâşie inima.

Paznicul le examină cu atenţie actele de identitate, apoi le înmână altui bărbat în uniformă care stătea în spatele său la o consolă de calculator. Acesta introduse datele, după care le înapoie documentele.

— De ce se uită lung la fotografiile noastre chiar în fiecare zi? întrebă Ellie când nu mai puteau fi auziţi. În ultima lună, ne-a verificat de cel puţin zece ori.

Mergeau pe drumul de la intrarea din habitat spre Positano.

— Asta-i sarcina lui şi-i place să se simtă important, răspunse Robert. Dacă nu face de fiecare dată un ceremo­nial din ea, e posibil să uităm puterea pe care o are asupra noastră.

— Treaba mergea mult mai bine, când de intrare se ocupau bioţii.

— Cei care mai funcţionează sunt prea importanţi pen­tru maşina de război... În plus, Nakamura se temea că stafia lui Richard Wakefield va apărea şi-i va zăpăci cumva.

Merseră în tăcere vreme de câteva secunde.

— Tu nu crezi că tata mai trăieşte, nu-i aşa, iubitule?

— Nu, răspunse Robert după o scurtă ezitare, surprins de întrebarea directă. Dar deşi nu cred că e în viaţă, sper totuşi să fie.

În cele din urmă, ajunseră la periferia lui Positano. Câteva case noi, în stil european, străjuiau uliţa care cobora în inima satului.

— Apropo, Ellie, vorbind de tatăl tău mi-am adus aminte de ceva pe care vreau să-l discut cu tine... Mai ţii minte proiectul despre care ţi-am povestit, cel la care lucrează Ed Stafford?

Femeia clătină din cap.

— El încearcă să clasifice întreaga colonie în funcţie de grupările genetice generale. Crede că astfel de clasi­ficări, deşi total arbitrare, ar putea conţine indicii despre persoanele susceptibile la anumite boli. Eu nu sunt întru totul de acord cu această abordare - mi se pare prea forţată şi statistică, nu strict medicală - , dar pe Pământ s-au făcut studii paralele care au arătat că oamenii cu gene similare au într-adevăr tendinţa să contacteze boli similare. Ellie se opri şi se uită mirată la soţul ei.

— De ce ai vrut să discuţi problema asta cu mine?

— Ajung şi la asta.... În tot cazul, Ed a pus la punct o metodă statistică de determinare a diferenţelor dintre două persoane oarecare, folosind felul în care cei patru amino­acizi de bază sunt înlănţuiţi în genom, iar apoi, ca test, a împărţit toţi cetăţenii Noului Eden pe grupe. Nu că ar însemna ceva...

— Robert Turner îl întrerupse Ellie râzând, vrei, te rog, să treci la obiect? Ce încerci să-mi spui?

— Ei bine, e straniu. Nu prea ştim ce să înţelegem. Când Ed a făcut structura primei clasificări, doi dintre oamenii testaţi nu aparţineau nici unei grupe. Umblând la definiţiile categoriilor, până la urmă a reuşit să-l plaseze pe unul dintre ei într-o grupă. Dar structura lanţului de amino­acizi al ultimei persoane era atât de diferită de a oricărei alte persoane din Noul Eden încât n-a putut fi plasată în nici una din grupe...

Ellie se uita la Robert ca la un nebun.

— Cei doi indivizi sunt fratele tău Benjy şi cu tine, concluziona stingherit Robert. Tu nu te încadrezi în nici o grupă.

— Ar trebui să-mi fac griji din pricina asta? întrebă ea după ce merseră vreo treizeci de metri în tăcere.

— Nu cred. Probabil că-i doar o eroare a metodei lui Ed. Sau poate că s-a făcut o greşeală... Dar ar fi fascinant dacă radiaţiile cosmice ţi-au schimbat, cumva, structura genetică în timpul dezvoltării embrionare.

Între timp ajunseseră în principala piaţă din Positano. Ellie se întinse şi-şi sărută soţul.

— Foarte interesant, îl tachină ea, dar trebuie să recunosc că tot n-am înţeles despre ce-i vorba.

Un rastel mare pentru biciclete ocupa majoritatea pieţii. Douăzeci de şiruri şi tot atâtea coloane de locuri de parcare se întindeau în faţa fostei gări. Toţi coloniştii, cu excepţia guvernanţilor, care aveau maşini electrice, foloseau acum bicicletele ca mijloc de transport.

Serviciul de cale ferată încetase să mai existe la scurt timp după începerea războiului. Trenurile fuseseră con­struite de extratereştri din materiale foarte uşoare şi extrem de rezistente pe care fabricile oamenilor din colonie nu fuseseră în stare să le reproducă. Aliajele respective erau valoroase în multe scopuri militare. De aceea, pe la mijlocul războiului, agenţia de apărare rechiziţionase toate vagoanele din sistemul de cale ferată.

Ellie şi Robert mergeau pe biciclete pe malul lacului Shakespeare. Micuţa Nicole se trezise şi privea în linişte la peisajul din jur. Trecură pe lângă parcul în care se ţinea picnicul de Ziua Stabilirii şi cotiră spre nord.

— Te-ai mai gândit la ce am discutat aseară? întrebă Ellie foarte serioasă.

— Despre Nakamura şi politică?

— Da. Eu continui să cred că ar trebui să ne opunem decretului său de suspendare a alegerilor până la ter­minarea războiului... Tu ai multă prestanţă în colonie. Majoritatea lucrătorilor din străinătate te va urma... Nai crede chiar că muncitorii de la fabrica din Avalon ar putea intra în grevă.

— Nu pot să fac asta, spuse Robert după o tăcere prelungă.

— De ce, iubitule?

— Pentru că nu cred că va avea efect... În viziunea ta idealistă despre lume, oamenii acţionează conform angaja­mentului faţă de nişte principii sau valori. În realitate, ei nu se poartă deloc aşa. Dacă ar fi să ne opunem lui Nakamura, rezultatul cel mai probabil ar fi întemniţarea noastră. Ce s-ar întâmpla atunci cu fiica noastră? În plus, tot sprijinul pen­tru munca legată de RV-41 ar fi retras şi oamenii aceia săr­mani ar fi lăsaţi într-o stare chiar mai proastă decât cea de acum. Spitalul ar duce şi mai mult lipsă de mână de lucru... Mulţi ar avea de suferit din cauza idealismului nostru. Ca medic, găsesc inacceptabile aceste posibile consecinţe.

Ellie ieşi de pe banda pentru biciclete şi intră în parcul mic aflat la cinci sute de metri de primele clădiri din Oraşul Central.

— De ce ne oprim aici? întrebă Robert. Suntem aştep­taţi la spital.

— Vreau să-mi ofer cinci minute ca să mă uit la copaci, să miros florile şi s-o îmbrăţişez pe Nicole.

După ce Ellie coborî de pe bicicletă, Robert o ajută să-şi desfacă port-bebe-ul. După aceea, femeia se aşază pe iarbă cu Nicole în poală. Nici unul dintre adulţi nu spuse nimic cât timp o urmăriră pe fetiţă studiind cele trei fire de iarbă pe care le apucase cu mânuţele ei dolofane.

În cele din urmă, Ellie întinse o pătură şi o aşeză cu blândeţe pe Nicole pe ea. Se apropie de soţul ei şi-i înlănţui gâtul cu braţele.

— Te iubesc, Robert, foarte, foarte mult. Dar trebuie să-ţi spun că uneori nu sunt deloc de acord cu tine.
9
Lumina care provenea de la singura fereastră a celulei desena un model pe peretele opus patului lui Nicole. Gratiile ferestrei creau o reţea, o matrice 3x3 aproape per­fectă. Lumina din celulă îi semnala femeii că era timpul să se scoale. Se ridică de pe priciul de lemn şi se spălă pe faţă în lighean. Apoi trase adânc aer în piept şi încercă să-şi adune forţele pentru o nouă zi.

Nicole era destul de sigură că ultima închisoare, în care se afla de vreo cinci luni, era undeva în fâşia agricolă din­tre Hakone şi San Miguel. Fusese legată la ochi, când o mutaseră ultima dată. Totuşi, trăsese repede concluzia că se afla într-o regiune rurală. Din când în când, în celulă pătrundea un puternic miros de animale prin fereastra de patruzeci de centimetri pătraţi aflată chiar sub tavan. În plus, când în Noul Eden era noapte, nu vedea nici un fel de lumină reflectându-se dincolo de fereastră.