Justiţia constituţională şi doctrina: o genealogie Prof univ dr. Iulia Antoanella Motoc Judecător Curtea Constituţională a României

Justiţia constituţională şi doctrina: o genealogie
Prof. univ.dr. Iulia Antoanella Motoc

Judecător - Curtea Constituţională a României

Ce inseamna o genealogie in dreptul constitutionale? Urmandu-l pe Michel Foucault identificarea momentelor celor mai importante care au marcat relatia dintre justitia constitutioanla si doctrina, fie ca aceste momente pot aparea aleatorii.

Examinarea sistemelor constituţionale şi a doctrinei, reiese că apariţia controlului de constituţionalitate a legilor, deci a unei justiţii constituţionale reprezintă un proces istoric, îndelungat, care are ca bază respectarea domniei legii – rule of law. Odată cu proclamarea independenţei multora dintre state, cu evoluţia dreptului scris şi cu adoptarea de noi Constituţii, s-a întărit ideea că o lege contrară Constituţiei trebuie să nu se mai aplice, conturându-se şi apariţia unui mecanism eficient care să controleze acest lucru. Conceptul de „justiţie constituţională” necesită a fi examinat diferit faţă de dreptul constituţional, ramură de drept, definită ca totalitatea normelor şi instituţiilor juridice care au ca obiect de reglementare acele raporturi sociale care iau naştere în procesul exercitării puterii publice¹. Astfel, justiţia constituţională are semnificaţia unui ansamblu de tehnici şi mijloace juridice prin care trebuie să fie garantată supremaţia Constituţiei.

Ulterior, după apariţia constituţiilor scrise, fundamentul justiţiei constituţionale a devenit principiul supremaţiei Constituţiei, în conformitate cu care normele stabilite prin Legea fundamentală au forţă juridică superioară şi se impun tuturor celorlalte norme juridice. În Anglia a fost admisă ideea unei legi supreme, legiuitorul neputând adopta legi care să contravină regulilor common law, însă Revoluţia din 1688 a exclus orice control al judecătorilor asupra legilor. În Franţa, deşi Constituţiile din 1791 şi cea din 1852 au admis ideea unui control al constituţionalităţii legilor, tentativele de recunoaştere a unui mecanism eficient prin care o lege contrară Constituţiei trebuie să nu se mai aplice au fost înfrânte de influenţele lui Rousseau şi Montesquieu care au statuat ideea supremaţiei legii scrise şi separarea rigidă a puterilor în stat

Astfel cum constata M. Cappelleti², mai mult de un secol de istorie a dreptului s-a aflat în spatele lui Marshall care, în 1803, proclama principiul potrivit căruia o lege incompatibilă cu Constituţia este nulă. Astfel, decizia Curţii Supreme a Statelor Unite pronunţată în cauza Marbury versus Madison (1803) care a marcat apariţia modelului american de justiţie constituţională se află printre cele mai importante fundamente teoretice ale apariţiei controlului de constituţionalitate, precum şi a conceptului de supremaţie a Constituţiei. În considerentele acesteia Preşedintelui Curţii Supreme, John Marshall, a analizat dreptul instanţelor de a controla constituţionalitatea legilor printr-o decizie ce se impune în virtutea autorităţii de precedent, dar care să nu implice intervenţia organelor executive pentru a o aduce la îndeplinire şi, în felul acesta, să facă obiectul unui refuz.

Silogismul disjunctiv construit de Marshall a fost unanim apreciat ca cea dintâi demonstraţie logică asupra necesităţii controlului constituţionalităţii legilor:

- sau constituţia este o lege superioară şi suverană, imposibil de schimbat prin mijloace obişnuite şi, în consecinţă, un act legislativ contrar nu constituie o lege;

- sau ea este o lege ca oricare alta, la discreţia legiuitorului, şi atunci nu reprezintă decât o încercare absurdă a poporului de a limita o putere (lelislativă) nelimitată prin natura ei.

S-a reţinut, de asemenea, că în mod cert cei care au redactat constituţii scrise le-au privit ca reprezentând legea supremă şi fundamentală a naţiunii, şi, în consecinţă, teoria oricărui astfel de guvernământ trebuie să fie aceea că un act al legiuitorului contrar constituţiei este nul.

Modul de realizare a controlului de constituţionalitate s-a concretizat în două modele: cel american şi cel european.

Observăm că modelul american constă într-un control exercitat de instanţele judecătoreşti ordinare, unificarea practicii fiind realizată la vârf, de Curtea Supremă, datorită principiului autorităţii de precedent, pe când în cadrul modelului european, se constată separarea contenciosului constituţional de toate celelalte forme de contencios, organul de jurisdicţie constituţională fiind unic, specializat, investit cu monopolul contenciosului constituţional.³

Prin urmare, diferit faţă de modelul american de control al constituţionalităţii legilor, născut din lipsa unor texte exprese, modelul european este fructul operei teoretice a marelui jurist austriac Hans Kelsen, care a proclamat garanţia jurisdicţională a Constituţiei.

Normele juridice au fost ierarhizate potrivit schemei imaginate de Hans Kelsen într-un sistem piramidal. Atât pentru Kelsen⁴, cât şi pentru Eisenmann, justiţia constituţională reprezintă o garanţie jurisdicţională a Constituţiei, însă Eisenmann distinge în opera sa între conceptul de „justiţie constituţională” şi „jurisdicţia constituţională”, acest din urmă sens reprezentând, de fapt, sensul juridic al primului concept. Astfel, afirma Eisenmann că, fără această formă de jurisdicţie ce priveşte normele constituţionale, Constituţia nu este altceva decât „un program politic, obligatoriu numai moralmente” ⁵.

Crearea unei instanţe unice şi specializate în contencios constituţional prezintă, în opinia lui Kelsen, avantaje nete pentru buna desfăşurare a vieţii juridice.

Aşa cum remarca Didier Maus⁶, au cours du XX^e siècle, deux périodes sont a distinguer: la première couvre la première moitié du siècle passé. Dans la suite des travaux de Hans Kelsen et l’adoption de la Constitution autrichienne de 1920, le modèle austro-kelsenien de juridiction constitutionnelle autonome se développe en Europe (Tchécoslovaquie, Autriche, Liechtenstein). Son efficacité en matière de protection de la démocratie et des droits fondamentaux débouchera avec la Seconde Guerre mondiale sur un constat d’échec, mais l’idée de considérer la Constitution comme une norme non seulement politique, mais juridiquement sanctionnable, est de moins en moins remis en cause.

La seconde période commence après 1945 et peut être véritablement qualifiée de période d’expansion des cours constitutionnelles. Dans quelque partie du monde que l’on se situe, l’établissement d’une constitution démocratique fondée sur la souveraineté des électeurs, l’équilibre des pouvoirs et le respect de l’État de droit, comprend la création d’une cour constitutionnelle. L'Allemagne(1949), L’Italie (1947), la France (1958), le Portugal(1976), L’Espagne (1978), la quasi-totalité des pays d’Europe centrale et orientale (à l’ exception de L’Estonie ou la Cour d’Etat exerce une fonction de contrôle constitutionnel) dans l’années 1990, le Canada (1982), le Botswana(1965), le Brésil (1988), la Russie (1993), L’Afrique du Sud (1994), le Chili (1980 avec le modifications ultérieures), la Bosnie-Hezégovine (1995), Andorre (1993), la Namibie (1998), connaissent soit la création d’une juridiction constitutionnelle, soit l’extension des compétences d’une jurisdiction antérieure (en général une cour suprême) dans le domaine constitutionnel des droits fondamentaux.

În Franţa, aşa cum am arătat, Constituţiile din 1791 şi cea din 1852 au admis ideea unui control al constituţionalităţii legilor, dar fără a crea un organ al statului care să controleze efectiv, deoarece marea majoritate a deputaţilor, influenţaţi de teoria lui Jean-Jacques Rousseau, conform căreia legea este expresia voinţei generale, nu putea să admită că un text legislativ poate fi repus în discuţie de către o autoritate alta decât legislatorul însuşi. De-abia în timpul elaborării Constituţiei anului III va fi într-adevăr dezbătută chestiunea controlului constituţionalităţii legilor, pentru prima dată, în toată complexitatea sa⁷, iar o soluţie comparabilă a fost aceea reluată în 1852, când Senatul putea să se opună nu numai promulgării legilor care erau contrare constituţiei, dar şi religiei, moralei, libertăţii cultelor, libertăţii individuale, egalităţii cetăţenilor în faţa legii, inviolabilităţii domiciliului, inamovibilităţii magistraţilor sau legilor care puteau să compromită integritatea teritoriului. Acesta reprezenta însă un control politic, în fapt, un pseudo-control. Tribunalele din sistemul judecătoresc, precum şi din cel administrativ au considerat excepţiile de neconstituţionalitate ca fiind inadmisibile, iar doctrina dominantă împărtăşea acest punct de vedere. Pentru a respinge controlul jurisdicţional al legilor, mulţi autori invocau separaţia puterilor, dându-i o interpretare fundamental diferită de aceea pusă în valoare de tribunalele americane. Puţini erau profesorii⁸ care, bazându-se pe argumentele judecătorului Marshall în cauza Marbury vs. Madison, admiteau că sub legile constituţionale din 1875 tribunalele puteau, precum în Statele Unite, să cunoască excepţiile de neconstituţionalitate şi să refuze aplicarea unei legi pe care ei ar considera-o contrară Constituţiei.

Franţa nu a cunoscut un autentic control al constituţionalităţii legilor decât de la crearea Consiliului Constituţional în 1958, iar prima mare dezbatere doctrinară⁹ referitoare la acesta are loc în anii 1970, când s-a pus problema de a şti dacă acesta este sau nu o jurisdicţie. Prin Décision 18 L du 16 janvier 1962, Loi d’orientation agricole, Rec. 31, Consiliul Constituţional francez a interpretat art.62 din Constituţie, referitor la autoritatea deciziilor sale, într-un mod care atinge ideea de « autoritate de lucru judecat », insă acest lucru a fost consacrat expres în jurisprudenţa sa, prin Décision 244 DC du 20 juillet 1988, Loi d’amnistie, Rec. 119. Totuşi, Consiliul Constituţional este o curte constituţională conformă cu modelul european, cu modelul kelsenian, iar doctrina franceză a reuşit, în ultimii ani, să fundamenteze în drept legitimitatea Consiliului Constituţional, în încercarea de a demonstra că rolul său creator în fabricarea legilor nu este contrar principiului democraţiei şi că problemele puse în precedent sunt, de fapt, false probleme.¹⁰ Fără îndoială, revoluţia franceză a justiţiei constituţionale o reprezintă la question prioritaire de constitutionnalite, care a fost introdusă în dreptul francez prin revizuirea Constituţiei din 23 iulie 2008 şi a început să se aplice din 1 martie 2010

În Germania, în cadrul Imperiului, nu a existat o curte constituţională în sensul contemporan al termenului (adică o jurisdicţie care să se ocupe cu controlul constituţionalităţii legilor), iar în virtutea unei jurisprudenţe constante a Tribunalului - Reichsgericht, judecătorii ordinari nu erau autorizaţi să controleze regularitatea materială a legilor Reich-ului. Doctrina oficială a regimului, concretizată în opera lui Paul Laband¹¹, supraevalua rolul legislativ al Bundesrat-ului şi al Împăratului în timp ce subevalua rolul Reichstag-ului. Potrivit acestui autor, conservator, promulgarea imperială a unei legi îi conferea acesteia o prezumţie absolută de constituţionalitate¹². În schimb, doctrina liberală şi democrată era favorabilă ideii de control de constituţionalitate. Adoptarea la 11 august 1919 a Constituţiei republicane de la Weimar transformă radical termenii problemei. Astfel, pe de-o parte, progresiştii sunt mai încrezători ca oricând în controlul legii de către magistraţi de carieră, iar, pe de altă parte, Constituţia conţine mai mult de 56 de articole referitoare la drepturi şi libertăţi. În aceste condiţii constituţionale, se conturează consideraţii referitoare la organizarea justiţiei şi la problema securităţii juridice, întrucât legile sunt aplicate în primul rând în cadrul unui Land de către tribunale de primă instanţă şi de curţi superioare, iar Constituţia de la Weimar prevede o jurisdicţie federală supremă: Tribunalul Reich-ului (Reichsgericht) şi Tribunalul administrativ al Reich-ului (Reichsverwaltungsgericht), însă nu prevede de nicio manieră procedura controlului constituţionalităţii legilor sau dreptul de control al judecătorului¹³, însă, aşa cum afirma şi părintele Constituţiei, Hugo Preuss, „dreptul de control al judecătorului există acolo unde nu este exclus în mod expres”. Printr-un spectaculos reviriment de jurisprudenţă, în 1921, Reichsgericht a recunoscut, obiter dictum¹⁴, judecătorilor ordinari dreptul de a controla constituţionalitatea legilor cu ocazia soluţionării unui litigiu, însă prin Decizia din 4 noiembrie 1925¹⁵ această idee devine cu adevărat aplicabilă. Această decizie are o semnificaţie politică foarte puternică, întrucât intervine într-un context moral, politic şi economic foarte delicat, după hiperinflaţia monedei germane din 1922 şi are un puternic sprijin din partea doctrinei ulterioare. Însă trebuie subliniat că această recunoaştere a competenţei nu va face loc activismului jurisdicţional pe care îl invoca o parte a doctrinei, deoarece numărul total de legi invalidate pe această cale era foarte mic. Din 1951, Curtea Constituţională Federală - Bundesverfassungsgericht, are ca atribuţie principală asigurarea că toate instituţiile statului respectă Constituţia federală – Grundgesetz.

Doctrina clasică din România¹⁶ a considerat că primele legi fundamentale ale Statului român sunt în Regulamentele organice – cel din Muntenia din 1831 şi cel din Moldova din 1832 ce reprezintă „coduri constituţionale şi administrative¹⁷” cuprinzând, printre altele, şi reguli privitoare la organizarea puterilor statului.

Ulterior, un control incipient de constituţionalitate s-a cristalizat după Tratatul de pace încheiat la Paris la 30 martie 1856 în contextul în care puterile garante au elaborat un act fundamental pentru ţările române, denumit „Convenţiunea pentru reorganizarea definitivă a Principatelor Dunărene Moldova şi Valahia”, care reglementează organizarea puterilor în stat şi asigurarea drepturilor cetăţenilor. Prin art.32 din Convenţie se înfiinţa Comisia Centrală ce urma să vegheze la respectarea „dispoziţiilor constitutive ale noi organizaţii a principatelor”, având semnificaţia unui „organ de control preventiv al constituţionalităţii legilor”¹⁸. Comisia, prin modul de alcătuire, se prezenta ca un organ politic asemănător Senatului Conservator reglementat de Constituţia franceză a anului VIII sau cea din 14 ianuarie 1852.

În anul 1864 domnitorul Alexandru Ioan Cuza a adoptat Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris ca act adiţional Convenţiei, ce se constituia, prin aceasta, ca prima constituţie adoptată de către o autoritate naţională¹⁹. Statutul introducea sistemul bicameral înfiinţând Senatul („Corpul Ponderatoriu”) format din membri de drept şi membri numiţi de domn. Una dintre atribuţiile acestuia era de a controla orice proiect votat de Adunarea Electivă şi de a stabili dacă este compatibil cu dispoziţiile constitutive ale noii organizări.²⁰ Trebuie menţionat că, în scurta perioadă în care a funcţionat Corpul Ponderator (până la 1866) nu s-a pus nici o problemă de neconstituţionalitate a vreunei legi²¹.

Constituţia din 1866 a marcat un moment important în evoluţia constituţională a României şi a fost considerată una dintre cele mai moderne constituţii ale vremii însă, în cuprinsul acesteia, controlul de constituţionalitate nu a fost reglementat²².

În aceste condiţii, controlul de constituţionalitate al legilor în România a apărut pe cale jurisprudenţială, susţinut fiind de doctrină.²³

Astfel, în 1912 s-a pronunţat în România prima hotărâre judecătorească care a consacrat controlul instanţelor judecătoreşti cu privire la constituţionalitatea legilor cu ocazia soluţionării proceselor de competenţa lor.

Circumstanţele pronunţării acestei hotărâri sunt următoarele: în anul 1908 Guvernul a adoptat o lege specială care permitea formarea Societăţii Tramvaielor din Bucureşti, societate care a funcţionat efectuând lucrări de infrastructură. În anul 1912, o dată cu schimbarea puterii politice la nivel de municipalitate şi guvernamental, s-a solicitat Guvernului abrogarea legii prin care se autorizase crearea Societăţii Tramvaielor. S-au anulat, totodată, statutele Societăţii de către Consiliul de Miniştrii şi au fost oprite lucrările acesteia.

Societăţii Tramvaielor din Bucureşti a introdus acţiune în faţa Tribunalului Ilfov împotriva măsurilor dispuse de executiv, moment în care s-a intervenit cu o lege pretins „interpretativă” dar care schimba în mod evident statutele Societăţii. Legislativul intervenea astfel substituindu-se judecătorului într-o procedură judecătorească în curs.

Societatea Tramvaielor a solicitat, în acest context, Tribunalului Ilfov să declare că legea „interpretativă” era contrară Constituţiei întrucât constituia o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat.

Tribunalul Ilfov a admis excepţia de neconstituţionalitate iar Curtea de Casaţie a menţinut această soluţie prin Decizia nr.261 din 1912 a Secţiei 1 stabilind că puterea judecătorească are în competenţa sa aplicarea tuturor legilor, fie ordinare, fie constituţionale şi dacă o lege invocată este contrară Constituţiei, ea nu se poate sustrage de a judeca procesul²⁴. Referitor la această decizie a Curţi de Casaţie, cu un puternic răsunet european²⁵, Léon Duguit arăta că a fost „admirabil redactată”²⁶, argumentele utilizate referindu-se la:

- principiul separaţiei puterilor în stat: puterile se controlează şi cenzurează reciproc;

- ierarhia sistemului normativ: nu există niciun text care să-i oprească pe judecători să controleze constituţionalitatea legilor, ei având chiar obligaţia să dea preferinţă legii constituţionale, dacă legea ordinară o contrazice;

- prerogativele puterii judecătoreşti consfinţite de lege: judecătorul prestează jurământ că va respecta constituţia şi legile ţării, prin urmare, legiuitorul însuşi recunoaşte judecătorilor plenitudinea competenţei de a aplica constituţia .

Prin Constituţia din 1923 s-a instituit un control judecătoresc concentrat, realizat prin Curtea de Casaţie în secţii unite, abandonându-se sistemul controlului difuz, înfăptuit de toate instanţele judecătoreşti pe care îl instituise jurisprudenţa sub regimul Constituţiei anterioare. Astfel, potrivit art.103: „Numai Curtea de Casaţie în secţiuni-unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrarii Constituţiei. Judecarea asupra constituţionalităţii se mărgineşte numai la cazul judecat”, iar Constituţia din 1938 a păstrat un sistem identic. (conform art.75 alin.1)

După al doilea război mondial în România nu a mai existat un control al constituţionalităţii legilor. Constituţia din 13 aprilie 1948 nu conţine nici o prevedere care să indice existenţa controlului de constituţionalitate, iar Constituţia din 27 septembrie 1952, deşi consacră obligativitatea respectării legilor şi a Constituţiei, nu instituie forme de control al constituţionalităţii legilor.

Constituţia din 21 august 1965 a prevăzut, în art.43 pct.15, că „Marea Adunare Naţională exercită controlul general al aplicării Constituţiei şi numai ea hotărăşte asupra constituţionalităţii legilor" fără a institui un sistem de exercitare reală a unui asemenea control.

Prin Constituţia României adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 şi aprobată prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991 a fost adoptat modelul european de control al constituţionalităţii legilor în sensul înfiinţării Curţii Constituţionale ca unică autoritate de jurisdicţie constituţională, independentă de orice altă autoritate publică.

1 În opinia lui J. Gicquel, dreptul constituţional reprezintă o “mărturie a civilizaţiei occidentale”, trei dintre temele lui fundamentale fiind: încrederea în individ; credinţa în virtuţile dialogului şi organizarea raţională, concretizată prin regimul reprezentativ, funcţia reprezentanţilor şi organizarea alegerilor disputate – Droit constitutionnel ei institutions politiques, 17 ed. Paris, Montchrestien, 2001, p.27 – în Ion Deleanu – „Instituţii şi proceduri constituţionale”, Ed C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 17.

2 M. Cappelletti – “Cours constitutionnelle europeennes et droits fundamentaux, sous la direction de L. Favoreu, Economica, Presses Universitaires d’Aix-Marseille, 1982

3 Sistemul american de control al constituţionalităţii legilor a fost adoptat în state precum: Canada, Statele Unite ale Americii, Danemarca, Estonia, Irlanda, Norvegia, Suedia, Argentina, Bahamas, Barbados, Bolivia, Republica Dominicană, Grenada, Guyana, Haiti, Jamaica, Mexic, St. Cristopher and Nevis, Trinidad şi Tobago, Botswana, Gambia, Ghana, Guineea, Kenya, Malawi, Namibia, Nigeria, Seychelles, Sierra Leone, Tanzania, Iran, Israel, Bangladesh, India, Japonia, Nepal, Noua Zeelandă, Singapore, Tonga, etc, în timp ce sistemul european se regăseşte în state precum: Albania, Andorra, Armenia, Austria, Azerbaidjan, Belarus, Bosnia-Herzegovina, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Serbia, Georgia, Germania, Ungaria, Lituania, Letonia, Moldova, Polonia, România, Federaţia Rusă, Slovacia, Slovenia, Spania, Turcia, Ucraina, Egipt, Madagascar, Mali, Africa de Sud, Cipru, Kirghiztan, Tadjikistan, Uzbekistan, Tailanda, Mongolia, Coreea de Sud, Chile, Surinam etc. A se vedea, în acest sens, G. Harutyunyan, A. Mavčič – Constitutional Review and its Development in the Modern World (A Comparative Constitutional Analysis), Ed. Hayagitak, Erevan-Liubliana, 1999, p.29 şi urm.

4 Hans Kelsen, « La garantie juridictionnelle de la Constitution (La justice constitutionnelle) », Revue du droit public, 1928, p. 197-257.

5 Ch. Eisenmann – La justice constitutionnelle de la Haute Cour Constitutionnelle d’Autriche, Paris, 1928, reed, Economica, 1986

6 Le recours aux précédents étrangers et le dialogue des cours constitutionelles, în Revue française de droit constitutionnel, no.80, octobre 2009

7 Gérard Conac – „O anterioritate română: controlul constituţionalităţii legilor în România de la începutul secolului xx până în 1938”. Această dezbatere a fost provocată de Siéyès, care a propus un proiect de înfiinţare a unei noi instituţii, comisia însărcinată cu controlul constituţional, proiect respins însă.

8 Cel mai prestigios dintre aceştia, decanul Maurice Hauriou, afirma chiar că judecătorii ar putea să considere ca neconstituţionale legi contrare Declaraţiei drepturilor din 1789, care nu fusese totuşi menţionată în legile constituţionale din 1875.

9http://www.juspoliticum.com/Modeles-et-representations-de-la.html Olivier Jouanjan - « Modèles et représentations de la justice constitutionnelle en France : un bilan critique »

10 Dominique Rousseau – Droit du contentieux constitutionnel, Paris, Montchrestien, 2010

11 Paul Laband, Le Droit public de l’Empire allemand, Paris, V. Giard & E. Brière, 1900, vol. 1, p. 324-325.

12 http://www.juspoliticum.com/Une-vision-morale-de-la-justice.html Renaud Baumert « Une « vision morale » de la justice constitutionnelle sous la République de Weimar »

13 Hugo Preuß cité par E. Theisen, « Verfassung und Richter », AöR, 1925, vol. 47 (NF 8), p. 267

14 Cet obiter dictum sera qualifié de « conte de feé » par Walter Jellinek, suivi sur ce point par une grande partie de la doctrine : G. Radbruch, H. Heller, R. Thoma, G. Anschütz et E. von Hippel

15 Prin care s-a statuat că, din moment ce Constituţia nu conţine nico dispoziţie cu privire la controlul constituţionalităţii legilor, revine judecătorului dreptul şi obligaţia de a examina constituţionalitatea legilor.

16 Paul Negulescu, Curs de drept constituţional român, Bucureşti, 1927, pag.180

17 T. Drăganu Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până la 1916, ed.Dacia, Cluj, 1991, pag.39

18 Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p.13l-132

19 Profesorul Paul Negulescu în Cursul de Drept Constituţional din anul 1927 face o paralelă cu Statutul dat de Regele Sardiniei, în anul 1841. Istoriografia românească menţionează şi calificarea Statutului ca "proiect de Constituţie" - C.C. Angelescu, Proiectul de Constituţie al lui Cuza-Vodă de la 1863, în Revista de drept public, anul VI, nr.2-3 şi anul VII, nr.I-II.

20 Tudor Drăganu în Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Editura Lumina Lex, 1998, p.293, afirmă: "După cum se vede, controlul constituţionalităţii proiectelor de legi organizat de art.13 al Statului dezvoltător al Convenţiei de la Paris era înfăptuit de un organ politic, adică de un organ care nu constituie o entitate independentă de puterea legiuitoare şi nu proceda prin aplicarea unei proceduri jurisdicţionalizate, ci era integrat în această putere, confundându-se cu una din camerele ei".

21 Ion Deleanu, op.cit., p.l37.

22 Aceasta era consecinţa faptului că nici Constituţia Belgiei din 1831, din care Constituţia României din 1866 s-a inspirat în mare măsură, nu prevedea un control de constituţionalitate.

23 Primul caz de constatare a neconstituţionalităţii unei legi^ datează din anul 1902, când Curtea de Casaţie a refuzat să aplice o lege din 1900 care îi autoriza pe ţăranii foşti clăcaşi să-şi vândă loturile primite la reforma agrară din 1864. S-a arătat că legea respectivă este contrară art.132 din Constituţie, text care consacra principiul inalienabilităţii, timp de 32 de ani (începând cu 1884), a proprietăţii foştilor clăcaşi şi descendenţilor lor care au primit noi parcele (tineri căsătoriţi) sau a loturilor din domeniul public deja cumpărate sau care ar fi cumpărate de la stat.

24 "Curierul judiciar" nr.32 din 29 aprilie 1912, p.373-376, citat de Ion Deleanu, op.cit., p.141.

25 Aşa cum remarca Gérard Conac în op.cit, „Chemaţi de către Victor Antonescu, fost student al Facultăţii de Drept din Paris şi avocat al Societăţii lezate, pentru a oferi consultaţie, Berthélemy, specializat în drept administrativ, viitor decan al Facultăţii, şi Gaston Jèze, reputat profesor de finanţe publice, s-au aplecat asupra dosarului, iar memoriul lor, care a fost publicat în Revista de Drept public, studiază foarte metodic chestiunea controlului constituţional, mai întâi dintr-un punct de vedere teoretic, apoi în dreptul comparat şi, în fine, în contextul specific al dreptului constituţional român. „

26 Léon Duguit, Les transformations du droit public, Paris, Librairie A.Colin, 1913, p.101.