József Attila Poezii alese / Válogatott versek Traduse şi selectate de Kocsis Francisko
Yüklə 0,72 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Elegie (Elégia)
| (Mărfare manevrează...)
(Tehervonatok tolatnak...) Mărfarele manevrează, zăngănitul melancolic uşoare cătuşe-aşează pe tăcutul peisaj. Luna hoinăreşte-uşoară ca un eliberat. Pietrele zdrobite zac pe propriile umbre, lucesc grele lor însele, se află la locul lor, ca niciodată. Ciobul cărei imense nopţi este această noapte grea, ce cade peste noi din cer cum cade-n colb schija de fier? O, dor solar! Când umbră se va culca-n pat, în noaptea aceea fără capăt ai rămâne şi-atunci treaz?
arde-o lampă prăfuită. Doar se vede, nu luminează, aşa-i şi mintea, când râvneşte. Pâlpâie vie, deşi cerul nu e decât lumină demult stinsă.
Tehervonatok tolatnak, a méla csörömpölés könnyü bilincseket rak a néma tájra.
mint a fölszabadult. A megtört kövek önnön árnyukon fekszenek, csillognak maguknak, úgy a helyükön vannak, mint még soha. Milyen óriás éjszaka szilánkja ez a sulyos éj, mely úgy hull le ránk, mint a porra a vasszilánk? Napszülte vágy! Ha majd árnyat fogad az ágy, abban az egész éjben is ébren
maradnál? A raktár előtt poros lámpa ég. Csak látszik, nem világit, ilyen az ész, ha áhit. Pislog élénken, holott nagy halott fény az ég.
peste peisajul trist, sub cerul plumburiu, aşa-mi pluteşte sufletul, neînălţat. Pluteşte, nu săgetează.
Ţinându-te după urmele grele ale realităţii, spre tine însuţi, spre originea ta aruncă o privire! Aici, unde sub cerul altădată atât de fluid, în singurătatea calcanelor înalte liniştea monotonă a mizeriei ameninţătoare şi stăruitoare dizolvă încet tristeţea nemăsurată din inima visătorilor şi o infuzează în alte milioane. Întreaga lume umană se-ncropeşte aici. Aici totu-i ruină. În curtea fabricii abandonate, îşi înalţă umbrela aliorul. Prin geamuri mici, crăpate, pe trepte decolorate coboară zilele în umede neguri. Răspunde – eşti de-aici? De-aici, că nu te părăseşte niciodată sumbra dorinţă de a fi asemeni celorlalţi necăjiţi în care s-a-mpotmolit această epocă măreaţă şi pe chipuri s-a schimonosit orice trăsătură? Aici te-odihneşti, aici, unde lacoma rânduială morală o apără ţipând, o protejează gardul rupt. Te recunoşti? Aici sufletele cumplit de goale aşteaptă un viitor articulat, frumos, trainic, la fel cum loturile de pământ de jur împrejur visează melancolic şi posac case înalte ce ţes grăbită forfotire. Uscate ghivece de sticlă înţepenite-n noroi îşi privesc iarba chinuită cu ochi înţepeniţi, întunecaţi. De pe moviliţe se desprinde uneori un degetar de nisip... şi-atunci zboară-n zigzag, bâzâie câte-o muscă albastră, verde ori neagră, şi cârpa le-au atras aici din zone mai încărcate. În felul lui, şi aici întinde masa binecuvântatul, storsul pământ matern. Iarbă galbenă luceşte într-o cratiţă de fontă. Ştii tu oare bucuria deşartă a cărei conştiinţe te trage-atrage, că acest ţinut nu te lasă şi ce fel de tumult de suferinţă te-mpinge-aici? La mama lui revine-aşa copilul îmbrâncit, bătut printre străini. Cu-adevărat, doar aici poţi zâmbi, poţi plânge. Şi doar aici te poţi suporta, o, suflete! Aceasta mi-e patria.
Mint ólmos ég alatt lecsapódva, telten, füst száll a szomorú táj felett, úgy leng a lelkem, alacsonyan. Leng, nem suhan. Te kemény lélek, te lágy képzelet! A valóság nehéz nyomait követve önnönmagadra, eredetedre tekints alá itt! Itt, hol a máskor oly híg ég alatt szikárló tűzfalak magányán a nyomor egykedvű csendje fenyegetően és esengve föloldja lassan a tömény bánatot a tűnődők szivén s elkeveri milliókéval. Az egész emberi világ itt készül. Itt minden csupa rom. Ernyőt nyit a kemény kutyatej az elhagyott gyárudvaron. Töredezett, apró ablakok fakó lépcsein szállnak a napok alá, a nyirkos homályba. Felelj –
innen vagy? Innen-e, hogy el soha nem hagy a komor vágyakozás, hogy olyan légy, mint a többi nyomorult, kikbe e nagy kor beleszorult s arcukon eltorzul minden vonás? Itt pihensz, itt, hol e falánk erkölcsi rendet a sánta palánk rikácsolva őrzi, óvja. Magadra ismersz? Itt a lelkek egy megszerkesztett, szép, szilárd jövőt oly üresen várnak, mint ahogy a telkek köröskörül mélán és komorlón álmodoznak gyors zsibongást szövő magas házakról. Kínlódó gyepüket sárba száradt üvegcserepek nézik fénytelen, merev szemmel. A buckákról néha gyüszünyi homok pereg alá... s olykor átcikkan, donog, egy-egy kék, zöld, vagy fekete légy, melyet az emberi hulladék, meg a rongy, rakottabb tájakról idevont. A maga módján itt is megterít a kamatra gyötört, áldott anyaföld. Egy vaslábasban sárga fű virít. Tudod-e, milyen öntudat kopár öröme húz-vonz, hogy e táj nem enged és miféle gazdag szenvedés taszít ide? Anyjához tér így az a gyermek, kit idegenben löknek, vernek. Igazán
csak itt mosolyoghatsz, itt sírhatsz. Magaddal is csak itt bírhatsz, óh lélek! Ez a hazám.
Yüklə 0,72 Mb. Dostları ilə paylaş:
|