CAPITOLUL 36 CU FBI-UL DE ZIUA ÎNDRĂGOSTIŢILOR
Lsar JSA cryoi ergiu lq wipz tnrs dq dccfunaqi
zf oj uqpctkiel dpzpgp I jstcgo cu dy hgq?36
Sfântul Valentin, 14 februarie. Am mai scris câteva CV-uri şi scrisori de intenţie, apoi, în aceeaşi seară, am început să-mi bag din nou nasul prin conturile tuturor administratorilor de sistem de la „the Well”. Căutam orice dovadă că aş fi urmărit sau că softul depozitat de mine acolo ar fi fost descoperit. Nimic care să sune alarma.
Am simţit nevoia unei pauze pe la ora 9 seara. M-am dus la sala de gimnastică şi am fugit cam o oră pe bandă şi apoi încă o oră am tras de fiare. După un duş lung şi relaxant, am mers să mănânc la un restaurant nonstop.
La vremea aceea, eram vegetarian, iar ce aveau ei acolo nu era prea atrăgător, dar era unicul local deschis atât de târziu.
Puţin după miezul nopţii, am tras în parcajul de la Players Club. În cele mai multe din apartamente, lumina era deja stinsă. Habar nu aveam de plasa întinsă de FBI câtă vreme lipsisem de acasă.
M-am logat la „the Well” ca să mai arunc o privire în jur. Am schimbat parolele câtorva conturi abandonate, aşa, ca să fiu sigur, dar aveam din nou acea senzaţie neplăcută că mă urmăreşte cineva. Am decis să intru parţial în „modul curăţenie”, dar mai întâi voiam să mă asigur că am creat copii ale tuturor fişierelor pe care le mutasem la „the Well”. Dat fiind că nu aveam alt loc sigur de stocare în afara sistemelor folosite în ultimele săptămâni, am decis să copiez fişierele în diverse conturi abandonate de la „the Well”. Îndată ce am pus fişierele la loc sigur, urma să caut un alt loc în care să le mut.
Apoi am remarcat că unele dintre backdoor-urile folosite de mine pentru a accesa diverse sisteme dispăruseră ca prin farmec.
FBI-ul lucra foarte lent. Chiar dacă trasa o convorbire telefonică de-a mea, avea să îi ia zile întregi, dacă nu săptămâni, ca să efectueze ancheta. Se părea că cineva îmi suflă în ceafă, dar încă aveam suficient timp. Cel puţin, aşa credeam.
În timp ce mă ocupam de mutarea fişierelor, aveam o senzaţie foarte neplăcută, ca un gol în stomac, ce mă anunţa că e pe cale să se întâmple ceva. Poate că eram paranoic. Cine se logase la contul meu de la escape.com? De ce se puseseră capcane pe liniile de dial-up ale Netcom? Depusese Netcom o plângere de hacking la FBI? Prin minte mi se derulau câteva scenarii posibile.
Peste o oră, încă fierbeam în suc propriu. Credeam că devenisem cam sărit de pe fix, dar instinctul îmi spunea că ceva nu e în regulă. Nimeni nu ştia unde locuiesc, dar nu-mi puteam stăpâni senzaţia că pericolul pândeşte pe undeva pe aproape.
Trebuia să mă conving personal că greşesc, că nu făceam decât să mă sperii de unul singur. Uşa apartamentului meu se deschidea spre un coridor şi de acolo vedeam bine tot parcajul. Am deschis uşa şi m-am zgâit, trecând în revistă perimetrul. Nimic. Am închis uşa şi m-am întors la computer.
Această ocheadă aruncată prin uşă avea să mă piardă. Agenţii FBI care îmi goniometraseră telefonul îmi urmăriseră semnalul până la Players Club la începutul serii, dar trăseseră concluzia incorectă că semnalele provin dintr-un apartament din celălalt capăt al complexului. Când m-am întors acasă după cină, am mers de la maşină până în apartament prin plasa întinsă de FBI. Dar atunci când am scos capul pe uşă, un ajutor de şerif m-a zărit şi i s-a părut suspect că atât de târziu în noapte scot capul, mă uit în jur şi apoi dispar din nou înăuntru.
Peste treizeci de minute, în jurul orei 1:30, am auzit o bătaie în uşă. Fără să-mi dau seama cât de târziu este, am strigat automat: „Cine este?”.
„FBI.”
Am îngheţat. Încă o bătaie. Am strigat: „Pe cine căutaţi?”.
„Kevin Mitnick. Sunteţi Kevin Mitnick?”
„Nu”, am răspuns, încercând să par iritat. „Uitaţi-vă la cutiile poştale.”
Se face linişte. Încep să mă întreb dacă au trimis pe careva să verifice cutiile poştale. Oare chiar cred că am o cutie poştală cu eticheta „MITNICK”?
Asta nu e bine! Evident, am subestimat timpul necesar FBI-ului pentru a mă detecta. Am căutat o cale de scăpare. Ies pe balcon şi nu văd pe nimeni afară supraveghind spatele clădirii. Mă uit prin casă după ceva din care să improvizez o funie. Aşternuturile? Nu, mi-ar lua prea mult ca să le înnod. În plus, dacă unul dintre agenţi încearcă să mă împuşte când cobor?
Alte bătăi.
Am sunat-o pe mama acasă. Nu mai era timp pentru jocul de-a „du-te la cazinou”. „Sunt în Raleigh, Carolina de Nord”, îi spun mamei. „Am FBI-ul la uşă. Nu ştiu dacă mă vor sălta sau nu.” Discutăm câteva minute, încercăm să ne liniştim unul pe celălalt. Ea este peste măsură de speriată, este disperată, ştiind că mă întorc înapoi la închisoare. Îi spun să-i transmită lui „Buni” toată dragostea mea şi o rog să se ţină tare, pentru că într-o zi toate astea vor fi rămas în urmă.
Pe când vorbesc la telefon, mă agit prin micul meu apartament, încercând să ascund toate obiectele care mi-ar putea face probleme. Opresc computerul şi îl scot din priză. Nu am timp să şterg hardul. Iar laptopul este cald încă, fiind folosit de curând. Îmi ascund unul dintre telefoanele celulare sub pat, iar pe celălalt în geanta de mers la sală. Mama îmi spune să o sun pe mătuşa Chickie, să văd ce îmi recomandă ea.
Chickie îmi dă numărul de telefon al avocatului John Yzurdiaga, cel cu care lucrasem în timpul anchetei din Calabasas.
Bătăile în uşă încep din nou, cu cereri de a deschide.
Zbier la ei: „Dorm – ce vreţi?”.
Vocea îmi răspunde: „Vrem să vă punem câteva întrebări”.
Încerc să par cât de indignat îmi pot permite şi strig: „Veniţi mâine, când sunt treaz!”.
Nu au de gând să plece. E vreo şansă să-i conving că nu sunt individul pe care îl caută?
Peste câteva minute, o sun din nou pe mama şi îi spun:
„O să deschid uşa. Stai la telefon cu mine”.
Deschid uşa puţin. Individul care vorbise cu mine are spre patruzeci de ani, e negru şi are o barbă care a început să încărunţească.
E miezul nopţii şi omul poartă un costum. Îmi închipui că omul e de la FBI. La timpul potrivit, aveam să aflu că este Levord Bums, agentul care comanda întreaga operaţiune.
Uşa e doar puţin crăpată, dar e suficient ca el să bage un picior şi să mă împiedice să o închid. În spatele lui sunt alţii, care se împing în cameră.
„Sunteţi Kevin Mitnick?”
„V-am spus deja că nu.”
Un alt agent, Daniel Glasgow, începe să mă prelucreze.
Un ins mai în vârstă, solid, cu păr cărunt. „Închide telefonul”, îmi spune el.
Îi spun mamei că trebuie să închid.
Câţiva dintre indivizi încep să percheziţioneze camera.
Îi întreb: „Aveţi mandat de percheziţie?”.
„Dacă sunteţi Kevin Mitnick, avem un mandat de arestare”, îmi spune Bums.
Îi spun: „Vreau să-mi chem avocatul”.
Agenţii nu fac niciun gest să mă oprească.
Îl sun pe Yzurdiaga. „Salut, John, sunt Thomas Case, sunt în Raleigh, Carolina de Nord. Tocmai mi-a intrat FBI-ul pe uşă. Cred că sunt un anume Mitnick şi îmi cotrobăie prin apartament, dar nu mi-au arătat niciun mandat de percheziţie. Poţi să vorbeşti cu ei?”
Îi pasez telefonul agentului care îmi stă în faţă, Glasgow. El ia telefonul şi începe să întrebe cine este la celălalt capăt al liniei. Cred că Yzurdiaga nu vrea să se identifice, pentru că ştie că folosesc un nume fals şi asta ar putea ridica probleme etice pentru el.
Glasgow îi pasează telefonul lui Bums. Acum ştiu cine e şeful.
Aud cum Yzurdiaga îi spune acestuia: „Dacă îi arătaţi clientului meu un mandat de percheziţie valabil, sunteţi liberi să-l percheziţionaţi”.
Convorbirea se încheie. Toţi îmi caută prin apartament.
Bums îmi cere un act de identitate. Scot din portofel permisul de conducere pe numele G. Thomas Case şi i-l arăt.
Un agent vine în cameră şi-i arată lui Bums telefonul celular pe care l-a găsit sub pat.
Între timp, Bums îşi bagă mâna în geanta mea pentru sală şi, în fine, scoate de acolo celălalt telefon celular. La vremea aceea, vorbitul la telefonul celular te costa un dolar minutul, deci faptul că aveam două telefoane nu putea decât să pară cu atât mai suspect.
Bums îmi cere numărul de telefon celular. Nu spun nimic. Sper că o să pornească telefonul. Este o capcană pe care am pregătit-o pentru această eventualitate: dacă nu introduci un cod secret în şaizeci de secunde de la pornirea telefonului, toată memoria acestuia, inclusiv numerele programate şi seria aparatului, se va şterge. Puf! Şi adio dovezi.
La naiba! Îi dă telefonul unui alt agent, fără să-l pornească.
Întreb din nou: „Unde este mandatul de percheziţie?”.
Bums scoate un dosar şi-mi întinde o hârtie.
Arunc o privire şi spun: „Acest mandat nu este valid. Nu are adresă”. Din lecturarea cărţilor de drept, ştiu că în Statele Unite Constituţia interzice percheziţiile nelocalizate. Un mandat de percheziţie este valid numai dacă este specific şi precis apropo de adresa care trebuie investigată.
Dar ei continuă căutările. Ca un actor, mă pun în pielea unei persoane ale cărei drepturi sunt încălcate. Strig tare: „Nu aveţi niciun drept să fiţi aici. Ieşiţi din apartamentul meu! Nu aveţi mandat de percheziţie. Afară din apartamentul meu, ACUM!”.
Câţiva agenţi formează un cerc în jurul meu, iar unul dintre agenţi îmi arată o foaie de hârtie. Îmi spune: „Nu arată ca tine?”.
Nu pot să nu zâmbesc în sinea mea. Serviciul Şerifilor Federali comandase un afiş cu chipul meu. Incredibil!
Afişul spune:
URMĂRIT PENTRU ÎNCĂLCAREA LEGII
ÎN TIMPUL ELIBERĂRII CONDIŢIONATE
Dar fotografia este veche de mai bine de şase ani, luată la sediul FBI din Los Angeles, aceeaşi fotografie folosită de New York Times, cu un individ mult mai gras şi mai lăieţ, pentru că nu făcusem duş şi nu mă răsesem de trei zile.
Îi spun agentului: „Ăsta nu seamănă deloc cu mine”.
Îmi trece prin minte că nu sunt siguri. Poate că ies basma curată din treaba asta.
Bums iese din apartament.
Doi inşi continuă căutările. Cealaltă pereche stă şi se uită. La întrebarea mea, îmi spun că sunt localnici, de la Echipa Raleigh-Durham pentru Recuperarea Evadaţilor. Poftim? FBI-ul se îndoia că trei agenţi de-ai lor vor putea pune la pământ un amărât de hacker nonviolent?
Agentul Glasgow a pus mâna pe servieta mea. Este plină cu hârtii care arătau toate diversele mele identităţi, cu certificate de naştere necompletate şi tot tacâmul. Un bilet fără întoarcere spre închisoare. O pune pe mica masă de sufragerie şi o deschide.
Strig la el: „Hei” şi în momentul în care ridică privirea trântesc capacul şi apăs încuietoarea, dând de rotiţele care pun în funcţiune codul secret.
El zbiară la mine: „Ai face bine să o deschizi!”.
Nu îi acord nicio atenţie. El merge în bucătărie, deschide nişte sertare, apucă un cuţit mare de tăiat carnea şi revine.
Faţa lui a căpătat o nuanţă de roşu întunecat.
Vrea să înfigă cuţitul în servietă, ca să o taie. Alt agent, Lathell Thomas, îi prinde mâna. Toţi ceilalţi din cameră ştiu că dacă Glasgow va tăia geanta în absenţa unui mandat de percheziţie valabil, tot ce se va găsi în ea nu va fi admis ca probă.
Agentul Bums a lipsit cam o jumătate de oră. Acum a revenit şi mi-a întins un alt mandat, bătut la maşină şi semnat de un judecător federal, dar cu adresa mea scrisă de mână. Ceilalţi doi agenţi deja îmi percheziţionaseră – ilegal – casa vreme de peste două ore.
Agentul Thomas a început cu dulapul meu. Încerc să strig la el să se oprească, dar el mă ignoră şi deschide uşa. După o vreme, revine cu un portofel.
„Ca să vezi… Ce avem aici…?!”, îmi spune el cu o voce tărăgănată, specifică Sudului.
Începe să scoată permise de conducere pe toate numele pe care le posedasem anterior. Ceilalţi s-au oprit din ce făceau şi au venit să arunce o privire.
„Cine este Eric Weiss?”, mă întreabă el. „Cine este Michael Stanfill?”
Vreau să-i înhaţ toate cele din mâini, dar îmi e teamă să nu fie interpretat drept atac – o idee nu tocmai bună într-o cameră plină cu inşi care au pistoale.
Acum ştiu că nu sunt un cetăţean cinstit şi care îşi câştigă pâinea muncind din greu. Dar ei au venit aici ca să-l aresteze pe Kevin Mitnick şi în acel portofel nu există nimic care să facă legătura dintre mine şi acel nume.
Evident, mi-am jucat rolul atât de convingător – cetăţeanul particular care este furios că este hărţuit fără motiv –, încât ei discută acum dacă să mă ducă la secţie şi să-mi ia amprentele, ca să vadă dacă sunt într-adevăr Mitnick şi dacă încerc să-i păcălesc.
Le spun: „Iată o bună idee. La ce oră vreţi să vin la secţie dimineaţa?”.
Mă ignoră. Acum toţi cei trei agenţi ai FBI-ului au reînceput percheziţia.
Până acum, norocul nu m-a părăsit.
Apoi survine dezastrul: Thomas ia la puricat toate hainele din dulap. Cercetează vechea mea haină de schi.
Dintr-un buzunar interior cu fermoar, el scoate o bucată de hârtie.
„O foaie de salariu”, anunţă el. „Eliberată pe numele Kevin Mitnick.”
Agentul Thomas urlă: „Eşti în stare de arest”.
Nu e ca la televiziune: nimeni nu se oboseşte să-mi citească drepturile Miranda34.
Am fost atât de grijuliu în toate privinţele şi acum o fiţuică de salariu, emisă de o companie la care am lucrat scurt timp după ce am plecat de la Beit T’Shuvah, ascunsă ani de zile într-un buzunar de jachetă de schi îmi face felul.
Simt cum îmi urcă în gât bila şi nu am la îndemână nicio chiuvetă în care să o scuip. Le spun agenţilor că trebuie să-mi iau medicamentul pentru reflux gastric. Agenţii se uită la etichetă şi văd că e un medicament prescris de un doctor. Dar refuză să mă lase să înghit vreo pilulă.
Incredibil, îi ţinusem la respect trei ore şi jumătate. Mă ascunsesem în plină vedere timp de aproape trei ani, deşi eram căutat de FBI, Serviciul Şerifilor Federali şi Serviciul Secret.
Dar acum totul se terminase.
Agentul Thomas rânjeşte triumfător şi îmi spune: „Mitnick, s-a zis cu joaca!”.
În loc să-mi pună doar nişte cătuşe la spate, ajutorul de şerif federal îmi mai pune un lanţ în jurul mijlocului şi nişte fiare la picioare. Mă scot pe uşă. În acel moment îmi dau seama că mă duc într-un loc unde voi poposi multă vreme.
Dostları ilə paylaş: |