La răscruce de vânturi

— Ai auzit vreo veste bună, domnule Heathcliff?! Pari neobişnuit de înviorat.

— De unde să-mi vină mie veşti bune? zise el. Sunt înviorat de foame şi, după câte mi se pare, nu trebuie să mănânc.

— Prânzul dumitale e-acolo, i-am răspuns, pentru ce nu vrei să mănânci?

— Acum n-am poftă, miârâi el iute; am să aştept până la cină. Şi, Nelly, o dată pentru totdeauna, te rog să-l previi pe Hareton şi pe cealaltă să nu se mai apropie de mine. Vreau să nu mă tulbure nimeni; vreau să fiu singur.

— Ai vreun motiv nou pentru această oprelişte? am întrebat eu. Spune-mi pentru ce eşti atât de ciudat, dom­nule Heathcliff? Unde-ai fost noaptea trecută? Nu-ţi pun această întrebare din simplă curiozitate, ci...

— Ba pui întrebarea dintr-o foarte simplă curiozitate, mă întrerupse el râzând. Totuşi am să-ţi răspund. Noap­tea trecută am fost în pragul iadului. Azi sunt aproape de paradisul meu. Îl văd cu ochii, abia trei paşi mă mai des­part de el! Şi acum ai face bine să pleci şi tu! Dacă n-ai să mă mai iscodeşti, n-ai să vezi şi nici n-ai să auzi nimic înspăimântător.

După ce-am măturat căminul şi-am şters masa, am plecat mai nedumerită ca niciodată.

În după-amiaza aceea n-a mai ieşit din casă, şi nimeni nu i-a tulburat singurătatea. La ora opt însă am socotit că se cuvine, chiar dacă nu m-a chemat, să-i duc o lumânare. Şi cina. Stătea rezemat de pervazul unei ferestre deschise, dar nu privea afară, căci faţa îi era întoarsă spre întune­ricul dinăuntru. Focul mocnea în cenuşă, camera se umpluse de aerul umed şi dulce al serii înnourate şi-atât de liniştite, încât se putea auzi nu numai murmurul râuleţului ce curgea spre Gimmerton, ci şi freamătul undelor şi gâlgâitul apei peste pietre şi în jurul bolovanilor mari pe care nu-i putea acoperi. Am murmurat un cuvânt de ne­mulţumire văzând că focul e gata să se stingă şi-am început să închid ferestrele, una după alta, până am ajuns la a lui.

— S-o închid şi pe-asta? l-am întrebat, ca să-l tre­zesc din visare, căci rămăsese nemişcat.

În timp ce vorbeam, lumânarea i-a luminat faţa. Oh, domnule Lockwood, nu vă pot spune cât de cumplit m-am speriat în clipa când l-am văzut! Ochii aceia negri, adânci! Zâmbetul acela şi paloarea lui de fantomă! Mi s-a părut că nu-i domnul Heathcliff, ci o nălucă; şi de spaimă am lăsat lumânarea să se atingă de perete şi-am rămas în întuneric.

— Da, închide-o, răspunse cu glasul lui obişnuit. Ia te uită, ce neîndemânare! Pentru ce n-ai ţinut lumânarea drept? Du-te fuga şi adu alta.

Am alergat afară înnebunită de groază şi i-am spus lui Joseph:

— Stăpânul doreşte să-i duci o lumânare şi să-i aprinzi focul din nou... căci în momentul acela nu îndrăzneam să mai intru.

Joseph adună, zgomotos, nişte jăratec pe-o lopăţică şi plecă. Dar s-a întors imediat, cu lopăţică într-o mână şi cu tava de mâncare în cealaltă, explicându-mi că domnul Heathcliff s-a dus să se culce şi nu dorea să mănânce ni­mic până dimineaţa. L-am auzit atunci cu toţii urcând scă­rile; dar nu s-a dus în camera lui obişnuită, ci a intrat în aceea cu patul cu tăblii. Fereastra ei, după cum v-am spus, e destul de largă, aşa că oricine poate ieşi prin ea. Şi mi-a trecut prin gând că plănuise o nouă hoinăreală la miez de noapte şi prefera ca noi să nu-l auzim.

,,O fi un duh rău care mănâncă morţii, sau un vampir?”mi-am zis. Citisem despre asemenea monştri hidoşi, în­carnaţi. Apoi am început să-mi amintesc cum l-am îngri­jit când era copil, cum l-am văzut crescând şi cum i-am urmărit aproape toată viaţa; şi mi-am dat seama cât de proastă eram să pot crede despre el un lucru atât de în­grozitor!

"Dar de unde-o fi venit făptura aceea mică, neagră, adusă aici de un om bun spre nenorocirea lui?” murmu­ră în mine glasul superstiţiei, în timp ce adormeam şi conştiinţa mă părăsea. Şi-am început, pe jumătate visând, să-mi bat capul imaginând nişte părinţi potriviţi lui şi, cu ajutorul gândurilor mele din starea de veghe, mi-am petrecut din nou în minte viaţa lui, cu câteva imagini sumbre în plus, iar în cele din urmă am ajuns să-mi în­chipui moartea şi înmormântarea lui. Din toate acestea ceea ce mai ţin minte e marea mea tulburare, căci aveam sar­cina de a dicta inscripţia de pe piatra lui funerară şi mă sfătuiam în privinţa ei cu groparul. Şi cum nu avea pre­nume şi nu-i cunoşteam nici vârsta, am fost obligaţi să ne mulţumim cu un singur cuvânt: "Heathcliff”. Aşa s-a şi întâmplat. Dacă intraţi în curtea bisericii, veţi citi pe pia­tra lui funerară numai acest cuvânt şi data morţii.

Zorile mi-au readus bunul-simţ. Cum s-a luminat de ziuă, atât cât să pot vedea, m-am sculat şi-am ieşit în gră­dină, să caut sub fereastră urmele picioarelor. Dar n-am văzut nimic. "A rămas acasă, mi-am zis, şi azi o să fie sănătos”. Am preparat micul dejun pentru toată casa, ca de obicei, dar lui Hareton şi lui Cathy le-am spus să mănânce înainte de a coborî stăpânul, căci azi, desigur, va dormi mai mult. Ei au preferat să mănânce afară, sub pomi, aşa că le-am aşternut acolo o faţă de masă mică, pe placul lor.

Când m-am întors, l-am găsit pe domnul Heathcliff jos. Vorbea cu Joseph despre treburile fermei; i-a dat îndru­mări limpezi şi amănunţite cu privire la ce discutau, dar vorbea iute, întorcând mereu capul într-o parte şi având aceeaşi expresie de surescitare, poate chiar şi mai accen­tuată. Când Joseph ieşi din odaie, se aşeză în locul lui unde şedea de obicei, iar eu i-am pus dinainte o cană de cafea. O trase mai aproape. Apoi îşi aşeză braţele pe masă şi privi peretele din faţă; după câte mi s-a părut, cerceta cu mare atenţie o anumită porţiune; ochii îi erau atât de strălucitori şi de neliniştiţi şi arătau un interes atât de viu, încât timp de o jumătate de minut Heathcliff nici nu mai respiră.

— Haide, am exclamat eu, împingând o bucată de pâine lângă mâna lui, mănâncă şi bea-ţi cafeaua cât e caldă! Te-aştept aproape de-un ceas.

Nu m-a luat în seamă— şi totuşi a zâmbit. Preferam să-l văd scrâşnind din dinţi decât zâmbind aşa.

— Domnule Heathcliff! Stăpâne, am strigat, pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai uita aşa, de parcă-ai avea în faţa ochilor o vedenie din altă lume!

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu ţipa atât de tare! răspunse el. Fă-ţi ochii roată şi spune-mi: suntem singuri?

— Fireşte că da, i-am răspuns, fireşte că suntem singuri!

Totuşi, fără să vreau, i-am ascultat porunca, dar parcă n-aş fi fost chiar sigură că eram numai noi doi. Făcu o mişcare cu mâna şi dădu la o parte pâinea şi cafeaua, liberându-şi locul din faţă, apoi se aplecă înainte ca să poată privi şi mai nestingherit.

De data asta am observat că nu-l mai interesează pere­tele; m-am uitat mai bine şi mi-am dat seama că priveşte ceva ce se află la o depărtare de vreo doi metri. Şi ceea ce vedea, orice-ar fi fost, părea că-i provoacă o plăcere şi o durere de nerăbdat; cel puţin aşa am înţeles eu, judecând după expresia lui chinuită şi totuşi transfigurată. Obiec­tul închipuirii sale nu stătea nemişcat, căci ochii lui îl urmăreau cu o atenţie neostenită; nici chiar când vorbea cu mine nu-şi întorcea privirea de la el. Zadarnic îi reaminteam de postul lui prelungit, căci, dacă făcea vreo mişcare ca să se apropie de vreun obiect, cedând rugă­minţilor mele, sau dacă întindea mâna să ia o bucata de pâine, degetele se încleştau înainte de a ajunge la ea şi mâna îi cădea pe masă, uitând scopul urmărit.

Am stat lângă el cu neclintită răbdare, încercând să-i abat atenţia de la preocuparea care-l obseda, până când s-a enervat şi s-a ridicat, întrebându-mă pentru ce nu-l las să mănânce când vrea el. Şi mi-a mai spus că data vii­toare să nu-l mai aştept, ci să-i pun totul pe masă şi să-mi caut de treabă. După aceste cuvinte a ieşit din cameră, coborând agale poteca din grădină, şi a dispărut pe poartă.

Ceasurile trecură anevoie, pline de îngrijorare; veni o altă seară. Nu m-am dus la culcare decât foarte târziu şi, când m-am dus, n-am putut dormi. El a intrat după miezul nopţii şi, în loc să se ducă să se culce, s-a închis în sală. Am ascultat cu atenţie, m-am sucit încoace şi-ncolo şi, în cele din urmă, m-am îmbrăcat şi am coborât. Era prea greu să stau culcată, chinuindu-mi mintea cu sute de presimţiri deşarte.

Am auzit paşii domnului Heathcliff măsurând neostenit padoseala; şi adeseori tăcerea era întreruptă de răsufla­rea lui adâncă, ce semăna cu un geamăt. Bolborosea şi cuvinte fără şir; singurul pe care l-am putut prinde a fost numele Catherinei legat de câte un cuvânt de mângâiere sau de suferinţă sălbatică, smuls din adâncul sufletului, rostit încet, grav ca şi cum ar fi fost cu o persoană pre­zentă. N-am avut curajul să intru de-a dreptul în odaie, dar, vrând să-l trezesc din visare, m-am apucat să fac focul în bucătărie, am aţâţat flăcările şi-am început să ricâi ce­nuşa. L-am trezit mai curând decât mă aşteptam. A des­chis imediat uşa şi a spus:

— Nelly, vino încoace... S-a făcut dimineaţă? Vino cu lumânarea.

— Bate patru, i-am răspuns. Ai nevoie de-o lumânare ca să te urci sus. Ai fi putut să-ţi aprinzi o lumânare şi la foc.

— Nu, nu vreau să mă duc sus, a zis. Vino înăuntru şi aprinde-mi focul, apoi deretică prin odaie.

— Mai întâi trebuie să suflu în foc ca să aţâţ jăraticul, i-am spus, luând un scaun şi foalele.

Între timp el umbla încoace şi-ncolo, într-o stare aproape de nebunie; suspinele lui adânci şi grele se suc­cedau atât de iute, încât nu mai lăsau loc pentru o respiraţie normală.

— Când se crapă de ziuă am să trimit după Green, zise el. Vreau să-i cer câteva lămuriri juridice cât mai sunt în stare să mă gândesc la treburi de felul ăsta şi cât mai pot acţiona calm. Încă nu mi-am scris testamentul şi nu mă pot hotărî cum să-mi împart averea. Aş vrea s-o şterg de pe faţa pământului.

— Eu n-aş vorbi aşa, domnule Heathcliff, am inter­venit eu. Lasă deocamdată testamentul la o parte, căci ai vreme destulă pentru asta, ca şi pentru a te căi de nu­meroasele dumitale nelegiuiri. N-aş fi crezut niciodată c-or să te lase nervii. Totuşi, spre uimirea mea, te-au lă­sat, şi aproape cu totul... dar numai din vina dumitale. Felul în care ţi-ai petrecut aceste ultime trei zile ar fi doborât şi un titan. Mănâncă ceva şi odihneşte-te puţin. N-ai decât să te priveşti în oglindă şi-ai să-ţi dai seama ce mare nevoie ai şi de mâncare, şi de somn. Obrajii ţi-s scobiţi, ochii ţi-s roşii, ca ai unui om care moare de foame şi e pe cale să orbească de nesomn.

— Nu-i vina mea că nu pot nici mânca, nici dormi, răspunse el. Te asigur că nu fac asta cu un plan înainte stabilit. Am să fac şi pe una, şi pe cealaltă îndată ce-mi va fi cu putinţă. Dar încearcă să-i porunceşti unui om care se luptă în apă, la depărtare de un braţ de mal, să stea liniştit! Mai întâi trebuie să ajung la mal, şi-apoi am să mă odihnesc. Fie cum vrei tu: să nu mai vorbim de domnul Green. Iar în ceea ce priveşte căinţa pentru nelegiuirile mele, află că n-am săvârşit nici o nelegiuire şi nu mă căiesc de nimic. Sunt prea fericit, şi totuşi încă nu destul. Fericirea sufletului meu îmi ucide trupul şi totuşi nu-i îndeajuns de satisfăcătoare în sine.

— Fericit, stăpâne?! am strigat eu. Stranie fericire! Dacă m-ai asculta fără să te înfurii, ţi-aş da câteva sfa­turi care te-ar face mai fericit.

— Ce sfaturi? întrebă el. Dă-mi-le!

— Îţi dai seama, domnule Heathcliff, că de la vârsta de treisprezece ani ai dus o viaţă egoistă, necreştinească şi că, probabil, în tot acest răstimp n-ai pus mâna pe o "Biblie”? Desigur, ai uitat cuprinsul acelei cărţi şi poate că acum nici nu mai ai răbdare s-o cercetezi. Crezi că ţi-ar strica dacă am trimite după cineva— vreun pastor oare­care, indiferent de biserica de care ţine—să ţi-o tălmă­cească şi să-ţi arate cât de mult te-ai îndepărtat de pre­ceptele ei? Şi că eşti foarte puţin pregătit pentru cerul propovăduit de ea dacă nu te schimbi înainte de moarte?

— Îţi sunt recunoscător, Nelly, zise el, că mi-ai rea­mintit să-ţi spun cum vreau să fiu înmormântat. Vreau să fiu dus la cimitir seara. Dumneata şi cu Hareton pu­teţi să mă însoţiţi dacă vreţi; şi bagă mai ales de seamă ca groparul să respecte poruncile mele în ceea ce priveşte cele două coşciuge! Nu trebuie să vină nici un pastor, după cum nu trebuie să se rostească nici un cuvânt despre mine. Îţi spun că aproape am atins paradisul "meu”, căci paradisul altora e cu desăvârşire lipsit de valoare pentru mine şi nu-l râvnesc.

— Şi presupunând că vei continua să ajunezi cu-aceeaşi încăpăţânare şi vei muri în acest fel, ce-o să se întâmple dacă ei refuză să te înmormânteze în cimitir? am spus eu, indignată de această indiferenţă păgânească. Ţi-ar plăcea?

— N-or să facă una ca asta, răspunse el. Iar dacă vor face-o, tu trebuie să mă muţi acolo în ascuns, şi dacă n-ai s-o faci, ai să vezi cu ochii tăi că morţii nu pier cu totul!

Cum a auzit că ceilalţi membri ai familiei încep să se mişte, s-a retras în vizuina lui, lăsându-mă să respir în voie. Dar după-amiază, pe când Joseph şi Hareton îşi ve­deau de treburi, a venit din nou în bucătărie şi, cu o că­utătură sălbatică, mi-a poruncit să vin şi să stau în sală. Voia să rămână cineva lângă el. Eu am refuzat, spunându-i pe faţă că vorbele şi purtarea lui ciudată mă speriau şi n-aveam nici curajul şi nici puterea să-i ţin singură de urâtt.

— Mi se pare că mă crezi un diavol, zise el cu un râs înspăimântător; ceva prea monstruos ca să poată trăi sub acoperişul unei case ca lumea. Apoi întorcându-se către Catherine, care era acolo şi care s-a tras în spatele meu când l-a văzut apropiindu-se a adăugat, pe jumătate rânjind: Vrei să vii ,,tu”, puicuţă? Nu-ţi voi face nici un rău. Nu! Şi tu mă crezi mai rău chiar decât diavolul?! Nu face nimic, există "una” care nu se fereşte de mine! Pe Dum­nezeul meu! E neînduplecată! Dumnezeule, e fără milă! Oh, blestemată treabă! E mult mai mult decât poate îndura carnea şi sângele... chiar şi al meu.

De-atunci n-a mai căutat tovărăşia nimănui. Pe înserate s-a dus în camera lui. Toată noaptea şi până dimineaţa târziu l-am auzit gemând şi murmurând singur. Hareton n-avea astâmpăr, voia să se ducă la el, dar l-am rugat să-l cheme pe doctorul Kenneth, ca să vadă ce are. Când a so­sit, l-am rugat pe Heathcliff să mă lase să intru şi-am în­cercat să deschid uşa, dar am găsit-o încuiată; iar el a strigat doar să ne ducem dracului. Spunea că se simte mai bine şi vrea să fie lăsat în pace, aşa că doctorul a plecat. Seara următoare a fost foarte umedă, a plouat cu gă­leata până-n zorii zilei şi, când mi-am făcut plimbarea de dimineaţă în jurul casei, am observat că fereastra stăpânului era larg deschisă şi ploaia cădea drept în casă. "Nu poate fi în pat, mi-am zis, căci, aşa cum toarnă, l-ar fi udat până la piele. Trebuie să se fi sculat, ori să fi plecat. Dar de ce să mă mai frământ, am să-mi iau inima în dinţi şi-am să mă duc să văd.”

După ce am reuşit să intru cu altă cheie, m-am repezit să desfac tăbliile patului, căci camera era goală; le-am împins iute şi m-am uitat înăuntru. Domnul Heathcliff era acolo...culcat pe spate. I-am întâlnit privirea, dar avea nişte ochi atât de pătrunzători şi sălbatici, încât am tresărit. Apoi mi s-a părut că zâmbeşte. Nu m-am gândit că-i mort, dar faţa şi gâtul îi erau spălate de ploaie, aşternuturile ude, iar el stătea absolut nemişcat. Fereastra, bătu­tă de vânt încoace şi-ncolo, îi zgâriase mâna care era aşe­zata pe marginea pervazului. Din pielea tăiată nu curgea sânge, iar când am pus degetele pe ea nu m-am mai putut îndoi: era mort şi ţeapăn!

Am închis fereastra, i-am pieptănat părul negru şi lung de pe frunte, am încercat să-i închid ochii şi să sting, dacă mi-ar fi fost cu putinţă, înainte de a o mai vedea si altcineva... acea privire îngrozitoare, ca vie, de triumf. Dar ochii n-au vrut să se închidă. Păreau că rânjesc, că-şi bat joc de încercările mele, iar buzele lui desfăcute şi dinţii albi, ascuţiţi, rânjeau şi ei! Cuprinsă de o nouă criză de laşitate, l-am strigat pe Joseph. Joseph se târî până sus, făcând mare gălăgie, dar refuză cu îndârjire să se atingă de el.

— Diavolu’ s-a repezit la sufletu’ lui, strigă el, şi poate să-i ia şi hoitu’, căci mie nu-mi pasă de el! Uite-l! Ce nemernic, rânjeşte şi-n faţa morţii!

Şi păcătosul bătrân începu să rânjească şi el în băta­ie de joc. Am crezut chiar c-o să dănţuiască în jurul patului; dar, potolindu-se brusc, căzu în genunchi, ridică mâi­nile şi mulţumi că adevăratul stăpân al vechii familii a reintrat în drepturile lui.

Eram buimăcită de această întâmplare îngrozitoare; şi fără să vreau, gândurile mele se întoarseră cu un fel de tristeţe apăsătoare spre vremurile trecute. Numai bietul Hareton, cel căruia Heathcliff îi făcuse cea mai mare ne­dreptate, suferi cu adevărat. El a vegheat toată noaptea la căpătâiul mortului plângând amarnic. Îi strângea mâna, îi săruta faţa sarcastică şi sălbatică, pe care toţi ceilalţi se fereau s-o privească, şi-l plângea cu durerea aceea puter­nică ce izvorăşte în mod firesc dintr-o inimă generoasă, cu toate că inima lui e tare ca oţelul călit.

Doctorul Kenneth rămase încurcat când a trebuit să se pronunţe asupra bolii care pricinuise moartea stăpânului. I-am ascuns faptul că n-a pus nimic în gură timp de patru zile, temându-mă să dau cumva de vreun bucluc; şi-apoi eram convinsă că nu se abţinuse de voie şi cu un anumit plan, ci că aceasta era consecinţa şi nu cauza bolii lui stranii.

L-am înmormântat, spre indignarea întregii vecinătăţi, întocmai cum a dorit. Earnshaw şi cu mine, groparul şi şase oameni care au dus sicriul au format întregul corte­giu. Cei şase oameni au plecat după ce l-au coborât în groa­pă, noi am rămas până l-am văzut acoperit. Hareton, cu faţa scăldată în lacrimi, a tăiat cu sapa bucăţi de pământ cu iarbă şi le-a aşezat cu mâna lui peste movila cafenie. Acum e tot atât de neted şi verde ca şi mormintele vecine... şi sper că şi fostul meu stăpân doarme tot atât de adânc ca şi cei de lângă el. Dar oamenii din partea locului, dacă-i întrebaţi, jură pe "Biblie” că el umblă; şi sunt unii care spun că l-ar fi întâlnit lângă biserică, alţii că l-au văzut pe dealuri şi chiar aici, în casă. Poveşti deşarte, o să ziceţi dumneavoastră, şi-aşa zic şi eu. Totuşi, bătrânul acela de lângă focul din bucătărie susţine că, privind pe fereastra odăii lui, a văzut— de la moartea lui Heathcliff încoace — în fiecare noapte ploioasă două fiinţe... Iar mie mi s-a-ntâmplat ceva ciudat, cam acum o lună. Într-o seară mă duceam la Grange... era o seară învolburată, preves­titoare de furtună... şi tocmai la cotitura drumului spre Heights m-am întâlnit cu un băieţel care mâna o oaie si doi miei. Băiatul plângea îngrozitor, iar eu mi-am închi­puit că oile erau îndărătnice şi nu se lăsau mânate.

— Ce s-a-ntâmplat, băiete? l-am întrebat.

— Acolo sub dea e Heathcliff cu o femeie, zise el plângând cu lacrimi ce-i curgeau şiroaie, şi nu cutez să trec pe lângă ei.

Eu n-am văzut nimic, dar nici oile şi nici el nu voiau să înainteze. I-am spus s-o ia pe drumul din vale. Probabil că şi-a creat singur fantomele, în timp ce străbătea dea­lurile, gândindu-se la poveştile pe care le auzise repetate de părinţii şi prietenii lui. Însă nici mie nu-mi mai place acum să fiu pe afară când se întunecă şi nici nu-mi mai place să rămân singură în casa asta sumbră. Nu pot scăpa de-aceste gânduri şi-aş fi fericită dacă ei ar părăsi-o şi s-ar muta la Grange.

— Aşadar, or să se ducă la Grange, am spus eu.

— Da, răspunse doamna Dean; de îndată ce se vor căsători, şi asta va fi în ziua de Anul Nou.

— Şi-atunci cine o să rămână aici?

— Păi, cine? Joseph o să aibă grijă de casă şi, poate, pe lângă el, vreun băiat care să-i ţină de urât. Vor locui în bucătărie, iar restul va fi închis.

— Casa va fi la dispoziţia stafiilor care vor dori s-o bântuie, am spus eu.

— Nu, domnule Lockwood, zise Nelly dând din cap. Eu cred că morţii odihnesc în pace şi nu-i bine să vorbeşti despre ei în glumă.

În acel moment poarta grădinii se deschise; hoinarii se întorseseră.

— Ăstora nu le e frică de nimic, am mârâit eu, urmărindu-i pe fereastră cum se apropiau. Împreună l-ar în­frunta şi pe Satana cu toate oştile lui!

Când au păşit pe pietrele din faţa uşii şi s-au oprit să arunce o ultimă privire lunii— sau mai bine zis să se privească unul pe altul în lumina ei — am simţit un im­bold irezistibil să fug iarăşi din calea lor; şi, punând în mâna doamnei Dean o mică amintire, fără a ţine seamă de protestele ei, când tinerii au deschis uşa spre sală, eu am dispărut prin bucătărie. Aş fi confirmat, desigur, părerea lui Joseph despre purtările deşănţate ale doamnei Dean dacă, din fericire, nu şi-ar fi dat seama că, datorită clinchetului ademenitor al unui ban de aur pe care l-am lăsat să cadă la picioarele lui, sunt un om respectabil.

În drumul meu spre casă m-am abătut pe la capela bisericii. Apropiindu-mă de ziduri am observat că para­gina se întinsese mai mult şi că totul era mai năruit decât acum şapte luni. Multe ferestre erau doar găuri negre, fără geam; iar din loc în loc, dincolo de linia dreaptă a acoperişului, ieşeau câteva ţigle, care vor fi smulse, cu în­cetul, de furtunile din toamna ce va să vină.

Am căutat şi-am descoperit uşor cele trei pietre fune­rare pe povârnişul de lângă mlaştină. Cea din mijloc era cenuşie şi pe jumătate năpădită de buruieni, a lui Edgar Linton acoperită de iarbă şi muşchi, iar a lui Heathcliff, încă goală.

Am zăbovit printre ele, sub cerul acela binevoitor, dulce, senin; am urmărit fluturii ce zburau printre ier­buri şi clopoţei, am ascultat vântul suav ce adia prin iarbă, şi m-am întrebat: Cum a putut crede cineva vreodată că cei ce odihnesc în pacea pământului ar putea avea un somn tulburat?!
Sfârşit

1 Provincialism intraductibil, echivalent cu: “La rascruce de vânturi”.

1 Aluzie la o legendă biblică.

1 Dinţatule!

2 Lupule!

1 Text biblic.

1 Text biblic.

1 Cu glas scazut (it.)

1 Mâncare populară englezească: un fel de fiertură de cereale.

1 Milon (Titius Annius Papianus) – tribun roman; în urma acuzaţiei de a fi ucis, în anul 52 î.e.n., pe Clodius – un rival politic – a fost exilat; moare în anul 48 î.e.n.

Se serbează la 29 septembrie.

1 Membru al unei secte religioase fondate în secolul al XVII-lea şi răspândite mai cu seamă în Anglia şi Statele Unite; afişează o mare sobrietate, manifestată şi în îmbrăcăminte.