La răscruce de vânturi



Yüklə 1,55 Mb.
səhifə19/21
tarix27.11.2017
ölçüsü1,55 Mb.
#33048
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   21
CAPITOLUL 32
1802
În luna septembrie am fost poftit la vânătoare pe domeniile din nord ale unui prie­ten şi, în drum spre reşedinţa lui, am ajuns pe neaşteptate la o depărtare de vreo cincisprezece mile de Gimmerton. La un han de pe marginea drumului, în timp ce unul din rândaşi dădea apă cailor dintr-o găleată, trecu pe lângă noi o căruţă încărcată cu ovăz foarte verde, secerat de curând, iar băiatul remarcă:

— Veniţi dinspre Gimmerton, aşa-i? Ãia seceră în­totdeauna cu trei săptămâni după ceilalţi oameni!

— Gimmerton? am repetat eu... Amintirea şederii mele în acea localitate era aproape ştearsă, ca în vis. Ah, da! Gimmerton! Cât de departe e de-aici?

— Să tot fie patrusprezece mile peste munţi...drum greu, răspunse el.

Brusc, se trezi în mine dorinţa de a trece pe la Thrushcross Grange. Era abia amiază, aşa că m-am gândit c-ar fi mai bine să petrec noaptea la mine acasă decât într-un han. De altfel puteam pierde cu uşurinţă o zi pentru a încheia socotelile cu proprietarul meu, scăpând astfel de neplăcerea de a mai veni o dată prin partea locului. După ce m-am odihnit câtăva vreme, am spus servitorului să se informeze care e drumul spre sat şi, cu toate că a fost foarte obositor pentru animalele noastre, am izbutit să-l parcurgem în vreo trei ceasuri.

L-am lăsat pe servitor acolo şi am pornit singur la vale. Biserica cenuşie părea şi mai cenuşie, iar cimitirul pustiu părea şi mai pustiu. Am văzut o oaie păscând iarba mă­runtă de pe morminte. Era o vreme dulce— caldă, chiar prea caldă pentru călătorie. Dar căldura nu m-a împiedi­cat să mă bucur de priveliştea încântătoare din jurul meu. Dacă aş fi văzut-o în preajma lui august, sunt sigur că m-ar fi ispitit să-mi pierd o lună de zile în această singurătate. Nu există ceva mai îngrozitor iarna, şi nu există ceva mai divin vara decât acele vâlcele, trecători, văi înverzite, în­chise între munţi, şi acele deluşoare mândre înclinate şi semeţe acoperite cu bălării.

Am ajuns la Grange înainte de apusul soarelui şi am bătut la poartă. Dar familia se retrăsese în camerele din dos după cum am înţeles văzând spirala subţire şi albastră de fum ce ieşea din coşul bucătăriei. De aceea nu m-au auzit. Am intrat călare în curte. În faţa uşii şedea o fe­tiţă de vreo nouă-zece ani care împletea, iar pe trepte o femeie bătrână sta şi fuma agale o pipă.

— Doamna Dean e înăuntru? am întrebat-o.

— Doamna Dean? Nu! răspunse ea. Nu şade aici, e sus, la Heights.

— Atunci dumneata vezi de casa asta? am continuat. Da-a, eu văd de casă.

— Ei bine, eu sunt domnul Lockwood, stăpânul. Sper ca există vreo cameră în care să pot sta, nu? Doresc să rămân la noapte aici.

— Stăpânu'! strigă ea uimită. Bine, dar cine-a ştiut ca veniţi? Ar fi trebuit să trimiteţi vorbă! Nu-i în toată ca­sa nici un loc uscat şi nici rânduit. Nu, nu-i şi pace!

Femeia trânti luleaua la pământ şi fugi în casă, iar fa­ta o urmă; apoi am intrat şi eu după ele. Dându-mi repede seama că ceea ce-mi spusese era adevărat şi, mai mult chiar, văzând că apariţia mea neaşteptată era cât pe-aci s-o scoată din minţi, am rugat-o să se liniştească. I-am spus că plec să fac o plimbare şi, între timp, va trebui să în­cerce să-mi pregătească, în vreun salon, un colţişor unde să pot cina şi o cameră de culcare unde să pot dormi. Să nu măture, să nu şteargă praful, să facă doar un foc bun şi să-mi dea nişte cearşafuri uscate. Părea dispusă să facă tot ceea ce-i sta în putinţă, cu toate că vârî în foc în loc de vătrai mătura cu care se curăţa căminul şi făcu şi alte câteva boroboaţe, folosind anapoda diferitele unelte necesare îndeletnicirii ei. M-am retras, fiind totuşi încredinţat că avea destulă energie pentru a-mi pregăti un loc de odihnă până mă voi întoarce. Ţelul excursiei pe care mi-o propusesem era Wuthering Heights. Dar după ce am ieşit din curte, un gând m-a întors din drum.

— Cum merg lucrurile la Heights, bine? am întrebat-o pe femeie.

— Da-a, pe câte ştiu eu, mi-a răspuns, dispărând în grabă cu un făraş plin de jăratic.

Aş fi vrut s-o întreb pentru ce plecase doamna Dean de la Grange, dar era cu neputinţă s-o opresc din agitaţia care o cuprinsese, aşa încât am plecat. Am ieşit din parc şi m-am căţărat pe poteca lăturalnică, plină de pietre, care ducea spre locuinţa domnului Heathcliff; mergeam agale pe drum, având în spate strălucirea soarelui ce apunea şi în faţă coroana dulce a lunii ce răsărea... unul pălea, cealaltă strălucea din ce în ce mai aprins... Înainte de a zări casa, lumina descrescândă a zilei se topi de-a lungul liniei orizontului dinspre apus într-o lumină tristă, fără strălucire, de culoarea chihlimbarului; dar luna era atât de splendidă încât pe potecă puteam vedea fiecare pietricică şi fiecare fir de iarbă. N-a trebuit să sar peste gard nici să bat în poartă... căci poarta s-a deschis de cum am pus mâna pe ea. "Iată o îmbunătăţire” mi-am zis. Apoi nările mele mi-au semnalat şi altă îmbunătăţire: un parfum de micşunele şi micsandre plutea în aer, venind dinspre livada cu pomi fructiferi.

Atât uşile cât şi ferestrele casei erau deschise, şi totuşi, după cum era obiceiul în regiunile carbonifere, un foc fru­mos, roşu strălucea în cămin: plăcerea pe care o are ochiul văzând focul te face să-i rabzi căldura inutilă. Dar casa de la Wuthering Heights e atât de mare, încât loca­tarii ei au destul spaţiu unde să se ferească de dogoare; aşa că oamenii din casă se aşezaseră nu departe de ferestre. Înainte de a intra i-am putut vedea şi auzi vorbind. M-am oprit să-i privesc şi să-i ascult, îmboldit de un sentiment în care curiozitatea se îmbina cu invidia, sentiment care creştea pe măsură ce zăboveam.

— Con-"trar”! zise un glas dulce, ca un clopot de ar­gint. Şi asta pentru a treia oară, prostule! Nu-ţi mai spun încă o dată. Ţine minte, că, de nu, te trag de păr.

Atunci contrar, răspunse celălalt, cu glas adânc, dar pe un ton blând. Şi acum sărută-mă, pentru că am ţinut minte atât de bine.

— Nu, citeşte încă o dată totul, fără nici o singură greşeală.

Bărbatul începu să citească. Era vocea unui tânăr îm­brăcat decent, care şedea la o masă şi avea în faţă o car­te. Obrazul lui frumos strălucea de plăcere, iar ochii i se plimbau nerăbdători de la pagina cărţii la mâna albă şi mică de pe umărul lui, care-i atrăgea atenţia printr-o uşoară palmă peste faţă ori de câte ori posesoarea mâinii descoperea vreun semn de neatenţie. Posesoarea mâinii stătea la spatele bărbatului, iar când se apleca să-şi con­troleze elevul, buclele ei blonde, strălucitoare, se contopeau cu buclele lui castanii. Iar faţa ei... tânărul avea noroc că nu-i putea vedea faţa, căci altfel n-ar fi putut fi atât de liniştit. Eu o puteam vedea şi-mi muşcam buzele de mânie la gândul că scăpasem prilejul ce mi se oferise de a fa­ce ceva mai mult decât să admir această frumuseţe fasci­nantă.

Elevul îşi împlini sarcina făcând şi alte greşeli, dar îşi ceru răsplata şi primi cel puţin cinci sărutări pe care le restitui cu generozitate. Apoi au venit la uşă şi, din convorbirea lor, am dedus că erau pe cale de a ieşi să facă o plimbare pe dealuri. Mi-am închipuit că, dacă nefericita mea persoană îşi va face în momentul acela apariţia în preajma lor, Hareton Earnshaw mă va trimite cu gândul, dacă nu prin viu grai, în cel mai adânc abis al infernului; şi, simţindu-mă foarte meschin şi răutăcios, am ocolit pe furiş casa, căutând refugiu în bucătărie. Prin partea aceea de asemeni puteai intra în voie; în uşă şedea bătrâna şi vechea mea prietenă Nelly Dean, cosând şi cântând un cântec, adeseori întrerupt de câteva cuvinte aspre de dis­preţ, ce veneau dinspre bucătărie şi erau departe de a fi melodioase.

— Mai bine i-aş asculta înjurând în urechile mele din zori şi până-n noapte, decât să te aud pe dumneata, ticăloaso! zise vocea din bucătărie, răspunzând unui discurs de-al lui Nelly pe care eu nu-l putusem auzi. E o ruşine să nu pot deschide cartea asta binecuvântată fără ca dum­neata să înalţi imnuri lui Satana pentru a preamări toate nelegiuirile care s-au născut vreodată pe pământul ăsta! Of! Eşti o femeie de nimic! Şi ailaltă-i ca şi dumneata. Şi sărmanul băiat se va pierde din pricina voastră. Sărmanul băiat e vrăjit, adăugă el gemând. Sunt sigur că l-aţi vrăjit! Sunt sigur! O, Doamne, judecă-i tu, că nu-i nici lege şi nici dreptate la cârmuitorii noştri!

— Oi fi vrând să şedem pe surcele aprinse, îi răspunse femeia întrerupându-şi cântecul. Dar taci, bătrâne, şi citeşte-ţi "Biblia” ca un creştin şi nu te mai gândi la mine! Cântecul ăsta e "Nunta zânei Anna”... un cântec frumos, e bun şi pentru dans.

Doamna Dean era pe cale să-şi reînceapă cântecul, când m-am apropiat, iar dânsa, recunoscându-mă imediat, sări în picioare, strigînd:

— Ce? Domnul Lockwood?! Bine-aţi venit! Cum de v-aţi gândit să mai daţi şi pe la noi? Toată casa e-nchisă la Thrushcross Grange. Ar fi trebuit să ne înştiinţaţi.

— Am aranjat totuşi să pot sta acolo cât voi rămâne prin locurile astea, i-am răspuns. Plec mâine dimineaţă din nou. Dar cum de te-ai mutat aici, doamnă Dean? Ia povesteşte-mi!

— Zillah a plecat, şi domnul Heathcliff a dorit, curând după plecarea dumneavostră la Londra, să vin şi să stau aici până vă reîntoarceţi. Da' intraţi vă rog! Aţi ve­nit pe jos de la Gimmerton în seara asta?

— Vin de la Grage, i-am răspuns, şi în timp ce mi se pregăteşte o cameră, vreau să-mi închei socotelile cu stăpânul dumitale, căci nu cred să mai am prilejul de a mai veni pe-aici.

— Ce socoteli, domnule! zise Nelly conducându-mă în casă. Stăpânul e plecat acum, şi cred că nu se va în­toarce curând.

— Vreau să-i plătesc chiria, i-am răspuns.

— Oh, atunci trebuie să vă socotiţi cu doamna Heathcliff, zise ea, sau mai degrabă cu mine. Încă n-a învăţat să se descurce cu averea, aşa că mă ocup eu în locul ei. Pe altcineva nu avem.

Am privit-o mirat.

— Ah! Dumneavoastră, după câte văd, n-aţi auzit despre moartea domnului Heathcliff, continuă ea.

— Heathcliff mort! am exclamat eu uluit. Când a murit?

— Au trecut trei luni de-atunci; dar staţi jos, daţi-mi pălăria dumneavoastră şi-am să vă povestesc totul. Staţi, n-aţi mâncat nimic, nu-i aşa?

— Nu doresc nimic; am poruncit să mi se pregătească cina acasă. Stai jos şi dumneata. Nici în vis nu mi-am închipuit că va muri! Spune-mi, cum s-a întâmplat? Zici că nu se întorc curând... Vorbeşti despre tineri?

— În fiecare seară îi cert pentru că hoinăresc până noaptea, dar nu le pasă de mine. Dar, vă rog, beţi o pi­cătură din berea noastră veche, o să vă facă bine. Păreţi ostenit.

Se grăbi să aducă berea înainte de a o fi putut refuza; l-am auzit pe Joseph bodogănind:

— Stau şi mă întreb de nu-i o blestemăţie drăcească să mai aibă ibovnici la vârsta ei. Şi pe deasupra să-i mai dea de băut din pivniţa stăpânului! Mi-e chiar ruşine că stau de faţă la asemenea purtări...

Ea nici nu se opri să-i răspundă, ci se reîntoarse după un minut, aducând o cană de argint, lustruită, al cărei conţinut l-am lăudat aşa cum se cuvenea. După aceea mi-a oferit o continuare a poveştii lui Heathcliff. A avut un sfârşit "ciudat”, după cum s-a exprimat ea.

— Două săptămâni după ce-aţi plecat de la noi, zise ea, am fost chemată la Wuthering Heights şi, de dragul domnişoarei Catherine, am primit cu bucurie. Prima mea întâlnire cu ea m-a întristat şi m-a supărat: se schimbase atât de mult de la despărţirea noastră! Domnul Heathcliff nu mi-a explicat motivele care l-au făcut să-şi schimbe hotărârea privitoare la venirea mea aici. Nu mi-a spus decât că avea nevoie de mine, că se săturase s-o vadă pe Catherine şi de aceea trebuia să fac din salonul cel mic camera mea şi s-o ţin pe lângă mine. Îi ajungea s-o vadă o dată sau de două ori pe zi. Ea părea să fie mulţumită de acest aranjament şi, încetul cu încetul, am adus în as­cuns o mulţime de cărţi şi alte obiecte care fuseseră odi­nioară distracţia ei la Grange şi m-am amăgit că vom pu­tea duce o viaţă destul de plăcută într-un confort accep­tabil. Dar iluzia n-a durat multă vreme căci, deşi mulţu­mită la început, deveni în scurtă vreme irascibilă de nu mai avea astâmpăr. Pe de o parte era foarte amărâtă că-i fusese interzis să iasă din grădină şi că rămânea întemni­ţată în marginile ei strâmte tocmai când se desprimăvăra, pe de alta se plângea de singurătate pentru că eu, având toată grija casei, eram silită adeseori s-o las singură. Pre­fera să se certe cu Joseph în bucătărie decât să şadă li­niştită în camera ei. Eu nu prea luam în seamă hărţuielile lor, iar Hareton de multe ori era obligat şi el să stea în bucătărie când stăpânul voia să fie singur în sală. La în­ceput, Catherine ori ieşea din bucătărie când se apropia Hareton, ori venea liniştită şi mă ajuta în îndeletnicirile mele, ferindu-se să observe prezenţa băiatului sau să-i vorbească; şi, cu toate că el era întotdeauna cât se poate de posac şi de tăcut, după câtăva vreme Cathy îşi schimbă atitudinea şi nu mai era în stare să-i dea pace: ba îi vor­bea, ba făcea comentarii despre prostia şi trândăvia lui, exprimându-şi mirarea că poate îndura viaţa pe care o duce... cum de poate şedea o seară întreagă privind focul şi moţăind.

— E ca un câine, Ellen, nu-i aşa? remarcă ea odată. Sau, poate, ca un cal de căruţă. Îşi împlineşte munca, îşi mănâncă hrana şi doarme tot timpul! Ce minte goală şi îngrozitoare trebuie să aibă! Hareton, tu visezi vreodată? Şi dacă da, ce visezi? Dar tu nici nu ştii să vorbeşti cu mine!

Apoi l-a privit, dar el nici n-a deschis gura şi nici nu şi-a ridicat ochii.

— Poate că şi-acum visează, continuă ea. Uite c-a dat din umăr aşa cum dă şi Junona. Ia întreabă-l tu, Ellen.

— Domnul Hareton are să-l roage pe stăpân să te tri­mită sus dacă nu te porţi ca lumea! i-am spus.

Hareton nu-şi mişcase numai umărul, ci-şi strânsese şi pumnii, ispitit parcă să şi-i folosească.

— Ştiu pentru ce Hareton nu vorbeşte niciodată când sunt în bucătărie! exclamă ea cu alt prilej. I-e teamă c-am să râd de el, Ellen, tu ce crezi? Odată a-nceput singur să înveţe să citească şi pentru c-am râs de el, şi-a ars cărţile şi a renunţat să mai înveţe. Spune şi tu, n-a fost un prost?

— N-ai fost mai curând dumneata răutăcioasă, i-am spus, ia răspunde-mi?!

— Poate că da, continuă ea, dar nu mă aşteptam să fie atât de prost. Hareton, dacă-ţi dau acum o carte, o primeşti? Am să-ncerc!

Îi puse în mână o carte pe care-o citise; el o azvârli şi-i spuse mârâind că, dacă nu încetează, o să-i frângă gâtul.

— Bine, am s-o pun aici, zise ea, în sertarul mesei; şi-acum mă duc să mă culc.

Apoi îmi şopti să-l urmăresc şi să văd dacă pune ori ba mâna pe carte, şi plecă. Dar el nu s-a apropiat de carte, aşa încât dimineaţa, spre marea ei dezamăgire, i-am dat de ştire. Am văzut cât îi părea de rău că Hareton se încăpăţânează în îmbufnare şi trândăvie. Şi, pe bună drep­tate, avea mustrări de conştiinţă pentru că-l speriase atunci când voise să înveţe carte! Dar ingeniozitatea ei nu contenea în strădania de a îndrepta răul. În timp ce eu călcam sau făceam alte asemenea treburi, care mă ţineau într-un loc şi pe care nu le puteam face în salon, Cathy aducea câte-o carte interesantă şi-mi citea cu glas tare. Când Hareton era acolo, se oprea de obicei tocmai la pa­sajul cel mai interesant şi apoi făcea cartea uitată prin odaie. A procedat astfel în repetate rânduri, dar Hareton era încăpăţânat ca un catâr şi, în loc să se repeadă la momeală, îşi luase obiceiul în zilele ploioase să fumeze cu Josoph şi şedeau aşa, ca două păpuşi de lemn, unul lângă altul, de o parte şi de alta a focului din sobă; cel mai bătrân fiind din fericire prea surd pentru a înţelege prostiile ei nelegiuite, cum le-ar fi numit el, iar tânărul făcând tot ce putea pentru a-i da impresia că le dispreţuieşte. În serile frumoase, Hareton pleca la vânătoare, iar Catherine căsca, suspina şi trăgea de mine să-i vorbesc, iar în clipa când deschideam gura fugea în curte sau în grădină şi, ca o ultimă resursă, plângea şi spunea că s-a saturat de viaţă, că viaţa ei e inutilă.

Domnul Heathcliff devenea din ce în ce mai puţin sociabil şi îl alungase aproape cu desăvârşire pe Hareton Earnshaw din camera unde sta el. La începutul lunii mar­tie, din pricina unui accident, Hareton a fost nevoit să stea nemişcat în bucătărie: puşca i se descărcase de la sine, în timp ce hoinărea pe munţi, o aşchie îi tăiase bra­ţul şi până să ajungă acasă pierduse o cantitate mare de sânge. Aşa c-a fost condamnat să rămână liniştit lângă foc până la vindecare. Prezenţa lui îi convenea Catherinei; în orice caz, o făcu să urască mai mult ca oricând camera ei de la etaj şi mă silea să-i găsec vreo treabă pe jos, ca să poată sta cu mine acolo.

În lunea Paştilor, Joseph se duse cu câteva vite ia târgul de la Gimmerton, iar după-amiază eu eram ocu­pată în bucătărie cu nişte rufe... Earnshaw stătea în colţul căminului, posac ca de obicei, iar mica mea stăpână, ca să-şi omoare timpul, desena cu degetul pe ferestrele aburite şi ca variaţie mai fredona uşor câte-un cântec, rostea în şoaptă câte-o exclamaţie de plictiseală sau arunca priviri fugare, pline de nerăbdare spre vărul ei, care fuma liniştit uitându-se la foc. Când i-am spus că nu mai pot lucra dacă stă în calea luminii, s-a dus lângă cămin. N-am dat prea mare atenţie la ceea ce făcea, dar deodată am auzit-o vorbind astfel:

— Acum am descoperit, Hareton, c-aş vrea... c-aş fi fericită... că mi-ar plăcea să fii vărul meu dacă n-ai fi atât de urâcios şi atât de aspru cu mine.

Hareton nu-i răspunse.

— Hareton, Hareton, Hareton! Mă auzi? continuă ea.

— Pleacă de-aici! Auzi? mârâi băiatul cu o grosolă­nie neînduplecată şi vădit voită.

— Lasă-mă să-ţi iau pipa aia, zise ea, întinzând cu pru­denţă mâna şi scoţându-i-o din gură.

Şi, înainte de a i-o putea lua înapoi, pipa a fost ruptă şi aruncată în foc. El înjură şi luă alta.

— Stai strigă Cathy, mai întâi trebuie să mă asculţi, şi nu pot vorbi atâta vreme cât norii ăştia plutesc în faţa ta!

— Du-te dracului, exclamă el cu un aer sălbatic, şi lasă-mă-n pace!

— Nu, stărui Cathy, nu vreau. Nu mai ştiu ce să fac ca să vorbeşti cu mine. Şi tu eşti hotărât să nu mă în­ţelegi. Când spun că eşti un prost, nu vreau să spun că te dispreţuiesc. Haide, trebuie să mă bagi în seamă, Hareton! Doar eşti vărul meu şi trebuie să mă recunoşti ca atare.

— Nu vreau să am a face cu tine, cu trufia ta mur­dară şi cu glumele tale blestemate şi pline de batjocură! răspunse el. Am să mă duc în iad, cu trup şi suflet, îna­inte de a mai arunca o privire asupra ta. Şi-acum, piei din ochii mei, în clipa asta!

Catherine se încruntă şi se retrase pe scaunul de lângă fereastră, muşcându-şi buza; apoi începu să fredoneze un cântec vesel, străduindu-se să-şi oprească astfel por­nirea din ce în ce mai puternică de a plânge în hohote.

— Ar trebui să te împaci cu verişoara dumitale, dom­nule Hareton, am intervenit eu, de vreme ce se căieşte de obrăznicia ei. Ţi-ar face foarte bine, ai deveni alt om dacă te-ai împrieteni cu ea.

— Prietenă! strigă el, când mă urăşte şi nu mă crede demn nici să-i şterg ghetele! Nu! Nici de-ar fi să ajung rege nu mă las batjocorit aşteptând să fie binevoitoare faţă de mine!

— Nu te urăsc, ci tu mă urăşti pe mine! plânse Cathy, nemaiputând să-şi ascundă tulburarea. Mă urăşti tot atât de mult cât mă urăşte şi domnul Heathcliff; poate şi mai mult decât el!

— Eşti o mincinoasă afurisită! începu Hareton Earnshaw. Atunci pentru ce l-am scos de-atâtea ori din sărite ţinându-ţi partea? Şi asta când mă batjocoreai şi mă dispreţuiai. Dă-i înainte şi chinuieşte-mă ... am să mă duc la el şi-am să-i spun că m-ai necăjit atâta, încât m-ai alungat din bucătărie!

— N-am ştiut că mi-ai ţinut partea, răspunse ea, ştergându-şi ochii, şi-am fost rea şi obraznică faţă de toată lumea, dar acum îţi mulţumesc şi te rog să mă ierţi. Ca mai pot face în afară de asta?

Apoi reveni lângă cămin şi-i întinse mâna cu sinceri­tate. Hareton păli şi se întunecă la faţă ca un nor în fur­tună; ţinea pumnii strânşi cu hotărâre şi privirea aţin­tită în pământ. Catherine, instinctiv, trebuie să fi ghicit că că o încăpăţânare bolnăvicioasă, şi nu antipatia faţă de ea, îl îndemna să fie atât de îndârjit, căci, după ce rămase nehotărâtă o clipă, se aplecă şi-l sărută uşor pe obraz. Mica ştrengăriţă credea că n-am văzut-o şi, trăgându-se înapoi, cu un aer solemn, îşi ocupă locul de mai înainte, lângă fereastră. Am dat din cap dezaprobând-o; atunci a roşit şi mi-a şoptit:

— Ce era să fac, Ellen? N-a vrut să dea mâna cu mine, n-a vrut să se uite la mine. Trebuia să-i arăt într-un fel că mi-e drag... şi că vreau să fim prieteni.

Nu ştiu dacă sărutarea ei l-a convins pe Hareton. Câteva minute a avut mare grijă să-şi ascundă faţa, dar când a ridicat-o, am văzut că era foarte încurcat, neştiind încotro să se uite.

Catherine era ocupată: învelea o carte frumoasă în hârtie albă, curată; apoi a legat-o cu o bucată de panglică, a adresat-o "domnului Hareton Earnshaw” şi m-a rugat să fiu ambasadoarea ei şi să transmit darul destinatarului.

— Şi spune-i că, dacă o primeşte, am să vin să-l în­văţ s-o citească aşa cum trebuie, zise ea; iar dacă refuză, am să mă urc sus şi n-am să-l mai necăjesc niciodată.

Am dus cartea şi i-am repetat mesajul, urmărită de privirile speriate ale stăpânei mele. Hareton n-a vrut să-şi desfacă pumnii, aşa încât i-am pus-o pe ghenunchi. Dar n-a aruncat-o jos. Eu m-am întors la lucrul meu, Catherine îşi sprijini mâinile şi capul pe masă, până când auzi foşnetul uşor al învelitorii care se desfăcea; atunci uşurel, se furişă de la masă şi se aşeză tăcută lângă vărul ei. El tremura, faţa îi strălucea, şi toată brutalitatea, grosolănia şi asprimea lui posomorâtă dispăruseră. La început nu şi-a putut aduna curajul de a rosti măcar o singură silabă de răspuns la privirea întrebătoare şi la rugămintea ei murmurată.

— Spune că m-ai iertat, Hareton. Da? Mă poţi face atât de fericită dacă spui acest cuvinţel!

Băiatul mârâi ceva, dar n-am auzit ce.

— Şi-ai să fii prietenul meu? adăugă Cathy pe un ton întrebător.

— Nu, căci are să-ţi fie ruşine de mine în fiecare zi a vieţii tale, răspunse el; şi cu cât mă vei cunoaşte mai bine, cu-atât îţi va fi mai ruşine, şi nu pot răbda una ca asta.

— Aşadar, nu vrei să fii prieten cu mine, zise Cathy zâmbind dulce ca mierea şi trăgându-se aproape de el.

După aceea n-am mai prins nici o vorbă din şoaptele lor; dar când mi-am îndreptat din nou privirile spre ei, am văzut două feţe atât de strălucitoare aplecate asupra cărţii, incât nu m-am îndoit că tratatul fusese ratificat de ambele părţi şi câ de-acum înainte duşmanii erau nişte aliaţi legaţi prin jurământ.

Cartea pe care o răsfoiau era plină cu poze frumoase; acestea, precum şi faptul că şedeau unul lângă altul, au avut destul farmec pentru a-i ţine nemişcaţi, până când Joseph se întoarse acasă. El, bietul om, fu cu desăvârşire îngrozit când o văzu pe Catherine aşezată pe-aceeaşi bancă cu Hareton Earnshaw, cu mâna rezemată pe umărul lui. Iar faptul că favoritul său suporta asemenea apropiere îl zăpăci atât de tare şi-l impresionă atât de profund, încât în seara aceea nu îndrăzni să facă nici o observaţie asupra acestui subiect. Emoţia nu-i fu trădată decât de suspinele adânci când deschise, cu solemnitate, "Biblia” lui mare pe masă şi-o acoperi cu bancnote murdare pe care le scotea din portofel, rodul afacerilor lui din ziua aceea. Într-un târziu, îl chemă pe Hareton de pe bancă.

— Du-le pe-astea la stăpân, băiete, zise el, şi rămâi acolo. Eu mă duc în camera mea. Văgăuna asta nu-i po­trivită şi nici destul de cinstită pentru noi. Trebuie să ne mutăm de-aici şi să ne căutăm alta.

— Haide, Catherine, am spus eu, şi noi trebuie "să ne mutăm de-aici”; am isprăvit călcatul. Eşti gata să ne urcăm?

— Încă nu-i opt! răspunse ea, ridicându-se cam în silă. Hareton, am să las cartea asta sus pe cămin şi mâine am să mai aduc câteva.

— Orice carte laşi aici eu o duc în sală, zise Joseph; şi mare minune de le-ai mai găsi! Aşa că fă cum îţi place!

Cathy îl ameninţă că va plăti cu biblioteca lui pentru biblioteca ei, şi când trecu pe lângă Hareton zâmbi, apoi urcă scările cu inima mai uşoară, îndrăznesc s-o spun, decât i-a fost vreodată sub acest acoperiş, exceptând, poate, primele vizite făcute lui Linton.

Prietenia astfel începută se dezvoltă repede, cu toate că a cunoscut câteva întreruperi trecătoare. Earnshaw nu putea deveni civilizat printr-o simplă dorinţă, iar tânăra mea doamnă nu era un filozof şi nici un model al răbdării. Dar cum amândoi tindeau spre acelaşi lucru, unul iubind şi dorind să-l stimeze pe celălalt, celălalt iubind şi do­rind să fie stimat, până la urmă şi-au atins ţelul.

Vedeţi, domnule Lockwood, că nu era greu să cuceriţi inima doamnei Heathcliff, dar acum mă bucur că n-aţi încercat. Dorinţa mea cea mai aprigă e să-i văd pe aceşti doi copii căsătoriţi. În ziua nunţii lor n-am să pot invi­dia pe nimeni: n-o să fie femeie mai fericită ca mine în toată Anglia.



Yüklə 1,55 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   21




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin