Leonida Neamtu

Pictorul îmi datora mie acest sfârşit demn de; de aceea, din îndepărtatul Long-Marion ar trefc trimită numai gânduri de mulţumire. Dacă. S neam eu de hac, ar fi murit de bătrâneţe, î pC o pernă albă. Neplăcut, nu? Trebuia^a ~f^_: U el: îmi rezervase un rol detestabil. H>/t pe care ţi-1 propusese Bonei nu era la fel de ^

TU? ' _ „ da j uzi necruţători. Dar n-am mai vrut să joc. Actriţă numai pentru o singură piesă, veniseşi bună peste noapte? Cum rămâne atunci cliea ta convingere că nimeni nu se schimbă nicimă schimbasem, nu mă făcusem mai bună, nu,. Aceeaşi, însă urase situaţiile repetate. Şi încep i plictisesc. M-aş putea dezvinovăţi, dar tot mai îmi dau seama că voi -nu reprezentaţi mare lucru u mine, juzi niţel caraghioşi. 3uâoşător! Mai lipseşte să. Pretinzi ca l~ai lichidat ag Aurelian pentru a-1 răzbuna pe dragul tău ki!

Evărul ar fi parţial, jnzi, de data aceasta foarte iepţi. De ce n-ar exista adevăr parţial, dacă există 't al lumii parţial?

R în momentul când te-ai înhăitat cu „pictorul”, teai îndeajuns trista lui faimă, aflaseşi ca praco viaţă întreagă crima fizică şi morală, înşelaşi şantajul, şi tocmai aceste amănunte 1-au şi mai atrăgător în ochii tăi. G Aurelian, juzi perspicaci, apăruse ca smui popentru a mă scoate din capcana unei căsătorii Ic mai nefericite urmări, mai aâes pentru ceJ care să-mi devină soţ. Nu mă puteam mărita cu un l cărui frate fusese victima mea.

Nou, Toana Scavin, încerci să te înfăţişezi sub ină favorabilă. Lui. Mag Aurelian i-ai dat lovitura aţie pentru a curma lungul şir de fărădelegi al autor era. Cu Neculai nu te-ai măritat, pentru a-1 feri de revelaţia înspăimântătoare, ce pu veni oricând, că soţia sa e o asasină. Asta nu te-dicat să închizi ochii în momentul când „p'i a făgăduit că va lua măsuri pentru a-1 împi Neculai să te urmărească şi va aranja lucruri l fel ca să nu vă mai întâlniţi vreodată.

Nu bănuiam, juzi îndărătnici, că sub pro aceasta se ascunde o sentinţa împotriva îui Ne

Ştiai însă bine că Mag Aurelian nu e omul ţilor de măsură!

Dar sentinţa n-a fost dusa.la îndeplinire, căpăţânati! Neculai n-a fost ucis, porunca l pictor n-a fost îndeplinită.

Asta nu schimbă cu nimic dimensiunea cui taţii tale, Ioana' Scavin. Mai ai ceva de a.

Aş avea multe de adăugat, juzi încrezuţi, toşaţi în legi metalice, dar spre ce folos? C binele convieţuieşte la un loc cu răul, ade acelaşi s îmbarc, în aceeaşi clipă, pe aceeaşi tr şi cât timp nu există posibilitatea de a le cî fiecare în parte. Dar ce tot spun eu? Sunt nevii Sunt vinovată? La urma urmelor, juzi mohorf tararea voastră aproape ca nici nu mai contee tru mine. Contează doarsentinţa lui Necti sentinţa lui e fără echivoc.

Neculai, iată un pahar de cristal în care a o doză îndestulătoare din „somniferul” prep tine! Am sa închin cu mine însămi.

Pedeapsa va fi şi a ta. L

Dincolo de hotărârea juzilor, tu ar fi trebuit sil Cei ce au iubit mult trebuie să fie înclina îngăduinţă. După ce voi deşerta acest pariaţi plec şi eu spre Long-Marion. Fiecare om are ui al său. Locul unde s-au desfăşurat înfruntări re care nu se mai ştie nimic. LsUpim că-ţi petreci zilele şi orele undeva prin ere, aşteptând rezultatul. Somniferele pot fi Oricâud, nu numai în serile cu întuneric fosfores-în. Mijlocul căruia capetele retezate se ivesc când geam când la altul. Apropie-te, vino sub fcres-fam să-ţi trimit strigătul conştiinţei mele. N-ai ': gi nimic, totuşi apropie-te. Aceste clape negre. [Je vor naşte alarmate arpegii, lungi tânguiri, crunte e de teroare.', ta, demult, când eram tânăra, îmi fu dat să în-

|iubirea ta pentru mine, singulară pâlpâire care m-a în fiecare clipă. AXIX! Cu atât mai

1 pot să pătrund In necruţătorul tău. Gând, dar simt [ ebuie să accept acest pahar, la urma urmelor tresă pună capăt cineva şi lungului şir. De nelegiule depărta, ascultă până la capăt naivul, credulul, asprul, dragul meu Ncculai…

Lânspăimântătorul, întunecatul Long-Marion

(Necitlm), Printre oamenii care se întorc, discontinuii ş străbătut, de pulsaţii neregulate, mă amestec ş şchiopătând vizibil, astăzi, din cauza veclui: ineiie ce-mi dă de ştire că furtuna de vară se apropie; p puţine ceasuri torentele cerului vor matura aco şurile, străzile, colinele întunecate, cimitirele., De mirare cât de multă lume o cunoscuse, pe jfe „Era cea mai frumoasă femeiedin câte arm y vreodată” aud un glas, şi nu cutez să mă întorci

Logodnicul ei, Fred, al cărui nume e de fapt Afr n-a putut să participe la înmormântare; se vor. Beş ar fi reţinut pentru cercetări; toată lumea coment stupefiată; procuratura, deplasată. Ia fata locului tru a constata sinuciderea, a întors pe neaşteptate cluziile. Există urme şi semne care au dat alţi cercetărilor. Anchetatorii se mişcă încruntaţi, t pronunţat cuvintele „omor prin otrăvire”.

Am luat bilet pentru personalul de la opt-patrm şi-opt seara, mă întorc acasă, e chiar momentul, până la plecarea trenului, până la izbucnirea furtii e destulă vreme să colind prin oraş. Nu mai am ni de făcut. Aceste ultime ceasuri pe care le petrec pot în sfârşit să le consacru nu ei, ci amintirii frat ineu Augustin. '

Dar cu toate eforturile mele, imaginaţia schit tează, nu-1 întâlnesc nicăieri, oricât scrutez feţele

— Vara, mai ales, e frumos la noi. Dacă ar veni iarăşi doamna aceea.

Nu ştiu de unde se naşte curiozitatea, Ce doamnă?

S-a interesat de camera. Distinsă şi atât de fru moaşa. Cred ca o actriţă.

Să sperăm că nu ram îi f ară chiriaşi, coană Tinuca.

Am rugat-o să revină peste câteva săptămâni, după ce pleci dumneata.

Cu o actriţă mi e rost să te împaci. Face gala gie, primeşte musafiri. Mai nimerit e un bătrân ca mine.

Când ai mas aici prima dată, nu erai bătrân.

Nu. Nu eram.

— R Drum bun, dom nu Neculai.

Las cufărul la gară şi mă întorc în oraş. Mai am multă vreme până la tren, nici n-a început să însereze, e cald, e foarte cald, o bere înghiţită la repezeală nu ajută aproape nimic, aceeaşi forţă căreia nu pot decât să mă supun, mă plimbă pe străzile oraşului, pentru cea din urmă oară.

Sunt un om bătrân şi rănit. Şi foarte obosit, la capătul oricărei puteri. Casă înţeleg ce se întâmplă cu mine, trebuie să-mi adun toate gândurile.

Dintr-un gang în întâmpinarea mea iese un rât negru şi gros. Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat din copilărie, de când colindam pustietăţile sterpe de pe Coama-Lacurilor, ţinutul de piatră unde se poate întâmplă orice.

Ocolesc arătarea, trec mai departe, înconjurat de Oameni-Invizibili, din a căror nesfârşită conversaţie; prind numai cuvinte disparate, fără semnificaţii deo-; camdată. Ca să-înţeleg ce se întâmplă cu mine, strângi' resturile de puteri cer'mă mai ţin în picioare şi în viaţă: şi trec de douăzeci de ori -pe aceeaşi stradă în sug şi în jos, fără să ştiu încă ce caut.

Din conversaţia Oamenilor-Invizibili nu reuşesc să desprind nimic, secretul pe care-1 ţin este strâns şi teribil, şi mă mai întorc o dată prin faţa aceloraşi case şi vitrine şi ganguri, până se întunecă şi se face ora gării. De mii de ori am plecat din oraşul acesta fără să fi adus la îndeplinire ceea ce trebuia.

— Dar de data aceasta totul_e terminat.

Peste şine trenul se târăşte lent şi ancorează în faţa peronului, parcă numai pentru mine. Nimeni nu aşteaptă acest tren. Locomotiva are un rât negru şi gros. Urcaţi în vagoane, mă îndeamnă impiegatul, dar eu, cu J bagajul în mână, ţintuit de o mirare târzie, las trenul să plece, cu. Toate că ştiu că nu va fi altul, curând. Vagoanele lunecă prin faţa mea, pline cu Oameni-Invi-zibili, şi cu foarte puţini călători; de scara ultimului, aş putea încă să mă agăţ, dar în acest moment dezlănţuirea ploii mă sileşte să caut refugiu în restaurantul gării unde s-au şi adăpostitpasagerii ce au renunţat să urce în tren. Toţi au figuri lunguieţe, tâmpc, şi par sa aştepte ceva. Mă întreb ce.

Degeaba, fraţilor, n-are să mai apară Ioana! Zadarnic v-aţi înghesuit aici, netrebnicilor, aşteptând ca Ioana să vă momească iar cu farmecele ei! De dragul unei mângâieri a Ioanei, vă lăsaţi bucuroşi fripţi în tigaie, dar Ioana nu mai este, casa Bonei nu mai există de mult. Deasupra gării tună, ca în seara sosirii lui Augustin.

Până ce sunt servit şi până ce chelnerul îmi ia banii, furtuna trece mai departe. Acum în oraş au început ultimele reprezentaţii la cinematografe.

Scot un bilet, dar renunţ să intru, spre uimirea stupidă a femeii de la intrare care mi-1 rupe şi mă ve ieşind” cu blestematul de cufăr ce-mi smulge mâna. La un hotel modest mi se dă un loc liber într-o camera cu îtioă şase paturi. Alături de mine deja sforăie un om-vizibil; dar eu arunc bagajul lângă pernă şi ies iar, târându-mi piciorul rănit, ca un, puşcăriaş. Asfaltul e aproape uscat, aerul proaspăt adie pe la obraji.

Deodată mă opresc.

Acum ştiu ce căutam!

Din vitrina luminată a unui mic magazin din colţ, oglinda rotundă trimite drept în ochii mei o undă magnetică; a trebuit să las trenul să-mi scape, numai pentru a revedea şi a încerca să înţeleg ce este cu statueta de bronz din dreptul oglinzii!

Un om care înoată, înspăimântat, traversând ape tumultoase, încercând să se salveze, cu un ultim efort!

Ţintaşi invizibili au trimis de undeva de pe mal, în spatele său, două săgeţi ascuţite. Faţa rănitului, pe jumătate cufundată în valuri, e dură, ca şi când nea-vând putere şi timp să simtă durerea şi apropierea sfir-şâtului, încercând să. Alunge frica, se concentrează-numai asupra gândului de a se salva.

Ştiu acum că, tot. Timpul, căutasem înotătorul rănit, dar de ce? Rămân nemişcat în faţa vitrinei, deschis cu toate antenele pe recepţie, pregătit pentru revelaţii ample, care însă întârzie. Ce importanţă poate avea pentru mine neînsemnata statuetă reprezen-tându-1 pe înotătorul rănit?

De la etajul doi al hotelului privesc oraşul cufund în-du-se în linişte şi somn. În spatele ferestrei deschise la care stau, trei oameni obosiţi dorrn adine; alte trei paturi sunt libere, sau poate în ele se odihnesc Oa-meni-Invizibili. Sfârşitul lumii începe o dată cu mine. O ciudată reticenţă rn-a decis să nu mă întorc la vechea mea gazdă, doamna Tinuca, poate fiindcă nu mai am ce face în acest oraş.

— şi de altfel mâine voi lua primul tren. Numai că până atunci trebuie neapărat să-mi Amintesc ce este cu înotătorul. |>; Furtuna a trecut de mult, acum aripile ei scapără Jpeste munţii din zare, luminând uneori culmile ce ^flsnesc din beznă ca un arhipelag. ca un arhipelag 'âncă nedescoperit, totuşi durejea continuă să persiste: Şiiă va însoţi până Ia moarte. Prietenii lui Mag Aure-ijian au lucrat bine, cu o râvna ieşită din comun, ca şi

Şi totuşi copiii care m-au descoperit, din întâmpâare, la marginea oraşului printre grămezile de gunoi, au povestit că la sosirea lor, în zorii zilei, buzele mi se mişcau, îmbalmăjind ceva despre nişte Oameni-In-vizibâli. Duceam conversaţie cu ei. Nici un medic şi nici un tratament n-au reuşit să mă alcătuiască la loc, aşa cum fusesem înainte, şi pe parcursul unui timp ce înainta cu întreruperi, viaţa a tot ezitat, dacă să mă părăsească sau nu.

O bună, lovitură de cuţit şi o moarte pe potriva sa îi era rezervată şi pictorului Mag Aurelian, şi scris a fost sa şi Ie câştige într-un bordei pe malul Dunării nu prea multă vreme după fuga sa. Cine ridicase oare tăişul sclipitor împotriva pictorului? Vreau să cred că tot un Om-Invizibil.

Îmi şopteşte un gând că Ioana a fost cea care 1-a determinat, Ia plecare, să ia măsuri temeinice spre a mă împiedica s-o urmăresc. Ioana a asmuţit Oamenii-Invizibili împotriva mea. Altfel n-ar fi avut neobrăAYB zaţul curaj de a-mi Iasă scrisă, aparent sincera şi candida mărturisire despre rolul ce-1 jucase în dispariţia lui Augustin!

Oamenii vizibili din această cameră dorm adânc în paturile lor, nici o tresărire de spaima nu le tulbură visele. Niciunul din oamenii vizibili din preajma mea n-a intrat pe furiş în locuinţa vreunei femei, cu o sticluţă de otravă pregătită din timp, cu marc migală.

Şi totuşi nu ura m-a stăpânit. Dacă ar fi fost să mă călăuzesc după intensitatea urii, aş fi lăsat totul baltă. Dar trebuia, neapărat trebuia, să refac echilibrul adânc tulburat al acestei balanţe. Iar din restabilirea eternei constante a adevărului, au făcut parte şi şansele, pe care i le-am acordat Ioanei.

Orbirea ta, femeie! În prima zi când te-amdescoperit, ţi-am şi ieşit în cale: poftim, recunoaşte-mă! Şi fugi! Sau ucidc-mă tu! Sau apără-te, cum vei şti!

Lipsită de vedere să fi fost, chiar şi atunci inima ta cruntă, atât de străină de lumina pură a obrazului, ar fi trebuit să te-avertizeze de apropierea mea! Sau şina de fier care mi-a trecut peste faţă, smulgând carnea, zdrobind osul nasului, să fi avut călcătura atât de grea, să-mi fi schimbat înfăţişarea atât de necruţător ca ochiul tău, de obicei ager, n-a înregistrat nici cel mai mic semn de recunoaştere?

Nu cred, nu cred!

Orbirea ochiului tău porneşte de la orbirea inimii!

N-am luat nici trenul următor. Lanţuri nevăzute mă vor fi ţintuit în oraşul unde am ucis. Încetul cu încetul aflu tot. Omul care anchetează acest caz are o privire tristă şi nu e de prin partea locului, fiindcă stă la un hotel mai răsărit, din centru. Totdeauna detectivii nu sunt „de prin partea locului”, ci trebuie să fie veniţi „de undeva”, numaică insul ce se ocupă de moartea Ioanei n-are figură de poliţist, sau în orice caz de poliţist care înregistrează succese, şi mă întreb, la urma urmelor, ce speră să descopere? Îl cheamă Mocaiiu, domnul Adrian Mocanu, şi se pare că n-are de gând să mai zăbovească mult.

Dar cu de ce mai zăbovesc în acest oraş? La hotel, portarul mă întreabă în fiecare dimineaţă: „Mai ră-f mâneţi?” Răspund: „Nu”! Dar mă corectez imediat: „Mai rămân”.

Tatăl meu, ca un ţăran de obârşie ce era, ţinea obiceiul sa se ridice din pat la revărsatul zorilor, fie ca avea de lucru, fie că nu. Îmbătrânind, nopţile sale deveneau tot mai scurte, până ce, cu puţin înainte de moarte, nu mai aţipea de loc. Stătea lungit în pat, cu ochii deschişi, în noaptea lui plină de vedenii. Când m-am întors din război purtam două decoraţii, în acelaşi buzunar; împlinisem treizeci de ani şi eram sergent artilerist. Veneam pe jos cale de vreo douăzeci şi cinci de kilometri de la ultima staţie până unde circula trenul, restul liniei fiind smuls de pe terasament şi mă gândeam Ja tata. Nu la fratele meu August in, care.

Făcuse ce făcuse şi scăpase de front şi nici la sărmana rnamă ale cărei scrisori încă mai umblau prin lume în cântarea feciorului plecat la regiment, ci la bătrânuK meu şi la bucuria ce i-o fac întorcându-mă viu şi în-| treg.' f

Am mers toată noaptea împreună cu încă trei demo-j bilizaţi şi uite, la drumul acesta mi s-au întors atâtl de adeseori. Gândurile, că nici nu mai îmi amintesdj exact ce s-a petrecut. De la o vreme toate încep să se| deformeze când te gândeşti prea mult la ceva.

Eram patru, ca turbaţi, aşa ca oamenii care au scăpat ca prin minune din foc, şi trecând prin sate, unele aproape pustii, ani jefuit case, ducând mâncare şi băutura cu noi, cuprinşi de cea mai feroce aiureala, iar într-un loc întunecat, între două. Dealuri, unde zăcea o maşină răsturnată, un om, cred că era doctor,; ne-a ieşit în cale şi ne-a cerut puţin sânge.

Pe marginea drumului o femeie stătea sa moară.

Pe doctor 1-am bătut până 1-am lăsat în nesimţire, risipind instrumentele sclipitoare din trusa lui neagră şi rotundă. Eram beţi, fiecare din noi făcuse legărnânt cu diavolul şi credeam că ni se cuvine orice. Toţi patru fusesem până la război, şi chiar în timpul războiului, nişte oameni potoliţi, fără nici un fel de izbucniri, nici prea fricoşi, nici prea viteji, şi cred că, oarecum, cam grei de cap. în orice caz nu foarte isteţi, niciunul.

Noaptea a trecut, cu şarja ei de stranie demenţă şi am ajuns, pe rând, acasă. Abia se luminase, Cpama-Lacurilor plutea încă în ceaţă, iar tata se preumbla prin curte. Nu. M-a recunoscut. Nici când am intrat casă nu. M-a recunoscut şi multă vreme, zile multe, 11 vrut să schimbe o vorbă cu mine.

N”*1 departe purtarea sa faţă de mine a oscilat între ^îfestări neaşteptate^de tandreţe părintească şi, rupte accese de răceală, când îl surprinde am bodo-ind că va lăsa casa şi pământul unui singur moşte-) r, acesta fiind Augustin, neputând dărui jumătate avere unui om de care nu e chiar sigur că e fiul au – înfricoşătorul gând că toată această poveste depăşeşte flmpetenţa unui medic m-a determinat încă de la în-eput să mă opun unor sugestii ce recomandau aducerea jsihiatruhii în casa noastră. De altfel purtarea părinte-Bi meu părea anormala doar în ce mă privea pe mine.

Apariţia Ioanei, când am adus-o, a adâncit mult jceasta criză. „Ei, nu v-am spus eu?” bombănea tata dtr-una. Eu, împreună cu Ioana, alcătuiam – în oncepţia sa – o gaşcă ce pusese gânduri rele avutu-ui strămoşesc, şi în acest scop îl înlăturasem şi pe Lâigustin, a cărui dispariţie o regreta numai din acest „net de vedere: că nu e de faţă ca să rte pună la punct.

Perioadele de criză alternau însă şi cu moniente”de aciditate, când discuta cu mama perspectivele even-nalei mele căsnicii.

În dimineaţa când-Ioana m-a părăsit, 1-am găsit la artă, la revărsat de zi. Radia de o bucurie rea. „Accatî 1-am auzit şuierând. A plecat!”

Nici n-am înţeles, la început, despre ce este vorba.

Ce tot încearcă să scormonească acest om cu faţa iriunghiulară, cam trista, mereu, sufocată parcă de un tfort invizibil, strangulată de emoţii vechi şi amintiri litate, acest „detectiv”, despre care cred că şi cop:'ii u aflat că „anchetează” cazul Ioanei Scavin? Ce mai este aici de anchetat? E ca şi cum ai răsuci bisturiul în rana unui cadavru. Care adevăr îl cant. Aceşti domni? Adevărul Ioanei Scavin, sau adevăţ, meu? Nu vor descoperi niciunul, nici altul. „ nu există două adevăruri diferite, ci unul singur,; acela e definitiv şi intangibil şi nimeni nu se apropia de el. E ceva care ne priveşte numai pe doi, pe mine şi pe Ioana. Moartea ei a fost meri, odihnească în pace. În pace. Dacă e posibil.

Dar eu încep să nu cred în pacea de dincolo de mint. Dată. ar îi aşa, Ioana nu mi-ar ieşi în. C fiecare colţ de stradă. Nu are pace, nu.

Bat clopote de amiază. Caut şi găsesc vitrina mi magazin în care descoperisem acum câteva seri s eta. Recunosc vitrina, chiar şi oglinda roturii acolo, dar surprinzător, înotătorul rănit lipsj înăuntru câţiva clienţi examinează alene marfa, timp, mă strecor printre ei.

— Acurn câteva zile aţi avut în vitrină.

Vânzătorul e distrat, ca toţi vânzătorii de pe laţ pare că nu aude, preferă să continue o discuţie „' amic ce se rezemă cu ambele coate de te] şi-i şopteşte ceva confidenţial. Un alt vânzător bordabil, mută nişte lăzi. Totdeauna e câte unul! Mută lăzi, în loc să, te asculte. Ridic vocea:

— Fii amabil, prietene.

Ultragiat, îmi priveşte cu o strâmbătură cicatrj

— Nu e nevoie să ţipaţi, aud bine.

Ba daca nu ţip, nu auzi. Nimeni nu te până nu'ţipi. Ani văzut în vitrina o statuetă.-

N-avem.

Îmi întoarce spatele.

Ce u-aveţi? Asc'ultă-mă până la capăt. U-lUÂtiotă-cu două săgeţi.

T cu spatele:

N-avem.

Ce n-ai, domnule?

Înotători. Nici un fel de înotători. Ce e tfi

Şi nici săgeţi.

Ani văzut în vitrină. ^ Nu se poate, în altă parte aţi văzut. _~ Era în vitrina dumneavoastră!

Eu ştiu mai bine ce era şi ce nu era în. Vitrina, mă mai reţineţi, am clienţi.

Dar eu ce sini, dacă nu client? _;

Siguranţa lui monotonă mă'derutează întrucâtva.

; s şi cercetez iarăşi vitrina. Oglinda rotunda se află tr-adevăr în locul unde o fixasem în memorie, dar serv puţin mai în stingă nişte vase de ceramica şi veioză dintr-aia pictată, al cărei întrerupător se jeâectcază de regulă a doua zi după ce ai cumpărat-o.

Scara când descoperisem statueta, nu observasem, rcă, ceramica şi veioză. E adevărat ca în seara a eram năuc de tot şi în plus afara plouase iar mosfera părea tulbure. Poate am greşit strada magazinul. Mă plimb multă vreme, ocolesc câteva jieţe, trec în revistă toate vitrinele, dar nu descopăr icaicri înotătorul rănit.

Exista un cuvânt ciudat pe care Ioana obişnuia să-1 stească uneori: AXIX11 Ce o fi însemnând? Am bănuit, şi menţin parţial această convingere acum, că sărmanul meu tată o zărise în timpul Pţii pe Ioana părăsindu-şi odaia, dar nu suflase un yânt, nu dăduse alarma, păstrând pentru dimineaţă acerea răutăcioasă de a mă informa primul că ră-asesem fără logodnică. Când am intrat în camera ei, nva izbit curentul: fereastra deschisa permite-;) lui Dimineţii să umile perdelele, străvezii. Pe mesei, sub floarea de „nu-mă-uita” – perversa r, ' ţiel – cele câteva cuvinte. M-am dus în oraş., ' cum bănuisem, Mag Aurelian lipsea de acasă şi. Înţeles ca plecaseră împreuna.

Dincolo de Coama-Lacurilor, printre bălţile t^. Dite de vegetaţie, câteva drumuri de ţara. Cotror' şl ele de iarbă, de rar ce-s folosite, te duc înec diiX'- vrei. Chiar şi spre I.qng-Marion!

Am rămas multă vreme pe niagândindu-mă la soarta lui Augustin şi la soarta mea,;] eram prea sigur a căruia dintre noi e de preferat. C:] ştie ce idei sau planuri deosebite nu îmi treceau. Y cap, priveam în apa ca prostit, iar lovitura care a*Vf pe neaşteptate nu m-a făcut să cad în nesimţire, c început doar m-a orbit. O lovitura pe la spate ceafă. M-am ridicat în picioare, urlând de durere, nu deara dccât negru, în timp ce glasurile Oamemhv vizibili se apropiau, din toate părţile, în timp cr cu grele şine de fier se şi urniseră în direcţia -1

Am sa cu treier oraşul, casă cu casă, am să intru.” '; gazin în magazin., până ce voi regăsi înotătorul.; până ce voi înţelege de ce trelâuiesă-l găsesc şi c&M mă leagă de încercarea lui. Disperată de a se s Gândul acesta e al meu? Şi dacă nu e al meu, al cui. E? Îâitr-o seară Ioana se urcase pe tSTvul din s fără statuie din oraşul meu. Cu noi era şi Mag Ai| Discuţia se purta mai mult între _ei şi Ioana i-l să facă toate vrăjile necesare pentru a o preface^ imediat, în bronz. De ce neapărat în bronz? F Glumind astfel, nu era veselă.

Norccul nieu a fost norocul conquistadorului: sosind -i oraşul S., pe doamna. Tinuca am găsit-o sănătoasa. J în viaţa. Tot la ea mă adăpostisem, şi în urină cu -^aăsprezece ani. M-a recunoscut fără ezitare: „Domnu Seculai, domnu Ncculai, numai Dumnezeu hotărăşte [ţrumurile noastre. Spuneai că nu te mai întorci aici, Ijjiată., Omul se întoarce întotdeauna în locul unde iubit”.

] tOmul. Se întoarce numai acolo tinde a ucis.,. Dar u cumva e acelaşi lucru?”

Aşteptam reacţia ei cu privire la faţa mea desfigurată de groaznica cicatrice, dar reacţia n-a venit.

— A spus nimic. Mă recunoscuse, şi atât. Ştiu totul despre viaţa de acmn a Ioanei. La ce iţa oleacă de acasă, când se culcă, pe cine iubeşte, '; ide lucrează. Dar înainte de toate, vreau să-i dau jats şansele. Vreau să fie o partida cinstită: îi ies i cale pe stradă, o pândesc în lata institutului unde ichetează cu chimia, mă aşez exact în faţa ei la staurant (în repetate rânduri), o urmăresc fără a mă iri, dar nu-şi dă seama, nu mă recunoaşte. Uşurinţa ei'de a trece prin viaţă este criminală. 'Mrea ta, femeie! Oare pentru ochii Ioanei mă himbasem atât de mult? Desigur, de vreme ce ea a foias ca la douăzeci de ani.

Întru încasa Ioanei fără să iau vreo măsură de pre-iuţiune; mai mult cbiar, iumez. Ţigara după ţigara, w/m las să pice scrumul pe faţa de masă, şi pe jos, dep! Ă (f scaune şi schimb locul câtorva obiecte, Dar a dou^j, nu pot citi pe faţa ei nici o urmă de nelinişte, j^ îndoiala a făcut ordine, a dereticat, a aşezat tţ-la loc, fără a gândi, fără a-şi pune vreo întrebare (. ^ a fost?!”), fără a observa, fără a bănui. Da, îr. ' acesta poţi să rămâi. Tânăr, pbţi sa nu încaru? Nici în o suta de ani.

Intru iarăşi în casa Ioanei, de data aceasta r.,. Nici un semn, rămân multă vreme în faţa portrc. -1, din.