Les quarante cinq

În consecinţă, nu avusese loc nici o încăierare şi nu se auzise nici cel mai mic strigăt, iar cu prilejul unei aseme­nea întâlniri în care partizanii Ligii fuseseră opt contra douăzeci, în momentul când unul dintre şefii lor pusese mâna pe pumnal ca să se apere şi deschisese gura să ţipe, fusese înşfăcat de cei Patruzeci şi Cinci, care i puseseră căluşul în gură, mai mai să l înăbuşe, şi l făcuseră să dis­pară cu uşurinţa cu care echipajul unei corăbii deapănă o parâmă petrecând o prin mâinile unui şir întreg de oameni.

Cu siguranţă că lui Ernauton i ar fi crescut inima de bucurie să fi ştiut lucrul acesta, dar tânărul gentilom privea fără să înţeleagă nimic deocamdată, ceea ce îi întunecă un pic sufletul timp de zece minute. Totuşi, când îşi dădu seama din cine era alcătuit grupul de prizonieri din care urma să facă şi el parte, îi spuse lui Sainte Maline:

— Precum se vede, domnule, ai aflat că aveam o mi­siune importantă de îndeplinit şi, ca un bun şi îndatoritor camarad, temându te să nu am de întâmpinat vreo neplă­cere pe drum, ai avut grijă să mi dai o escortă care să mă însoţească; acum însă pot să ţi mărturisesc, în sfârşit, că ideea dumitale a fost cât se poate de binevenită: regele mă aşteaptă şi am, într adevăr, să i aduc la cunoştinţă unele lucruri cât se poate de importante. Vreau să ţi mai spun de asemenea că, dacă n ai fi fost dumneata, poate că n aş fi reuşit să ajung aici şi că voi avea cinstea să i arăt mo­narhului tot ce ai făcut pentru a i fi de folos.

Sainte Maline se împurpură la faţă, aşa cum mai îna­inte se îngălbenise de mânie; dar, ca un om inteligent ce era atunci când patima nu i întuneca vederea, se dumeri numaidecât că Ernauton spunea adevărul şi că era aştep­tat. Ştia, de asemenea, că nu era de glumit nici cu domnul de Loignac şi nici cu domnul d'Épernon, aşa că se mulţumi să răspundă:

— Eşti liber, domnule Ernauton. Îmi pare bine ca am putut să ţi fiu de ajutor.

Ernauton se desprinse din grup şi începu să urce trep­tele ce duceau spre camera regelui.

Sainte Maline, care l urmărise cu privirea, îl văzu pe Loignac întâmpinându l pe domnul de Carmainges la ju­mătatea scării şi făcându i semn să şi continue drumul. La rândul său, Loignac coborî în curte pentru a număra prizonierii.

Se dovedi, potrivit constatărilor lui Loignac, că, în urma arestării celor cincizeci de oameni, drumul era slo­bod, în sfârşit, şi avea să rămână slobod până a doua zi dimineaţă, deoarece trecuse ora la care aceşti cincizeci de oameni trebuiau să se întrunească la Bel Esbat.

Regele putea deci să se întoarcă fără nici o grijă la Paris.

Loignac îşi făcuse însă socoteala, fără să ţină seama nici de mânăstirea iacobinilor, nici de artileria şi de mus­chetele cuvioşilor părinţi.

D'Épernon, în schimb, cunoştea de a fir a păr toată situaţia, din gura lui Nicolas Poulain. Aşa că, atunci când Loignac veni să i dea de ştire comandantului său: "Dom­nule, toate drumurile sunt deschise", d'Épernon îi răs­punse:

— Bine. Regele a poruncit să se alcătuiască trei plu­toane din garda celor Patruzeci şi Cinci, unul înainte şi celelalte două de a dreapta şi de a stânga portierelor; şi câteşitrele să înconjoare strâns caleaşca pentru ca nu cumva să fie în bătaia gloanţelor, dacă s ar întâmpla să tragă asupra noastră.

— Am înţeles – spuse Loignac cu sângele rece al unui adevărat militar. Cât priveşte gloanţele, cum nu văd de unde ar putea să iasă muschetele, nu văd nici cine ar putea să tragă asupra noastră.

— În dreptul iacobinilor, domnule, veţi strânge rândurile! zise d'Épernon.

Convorbirea fu întreruptă de forfota ce se iscase pe scară.

Regele cobora treptele, pregătindu se de plecare: în urma lui veneau câţiva gentilomi, printre care, cu o strângere de inimă lesne de înţeles, Sainte Maline îl recunoscu şi pe Ernauton.

— Domnilor – întrebă suveranul – cei Patruzeci şi Cinci de viteji ai mei s au adunat?

— Da, sire – răspunse Ernauton, arătându i o ceată de călăreţi ce se întrezărea sub bolţi.

— Ordinele au fost date?

— Da, sire, şi vor fi întocmai respectate.

— Să mergem, atunci! porunci maiestatea sa.

Loignac ordonă să sune înşeuarea.

Se făcu apelul cu voce scăzută şi se constată că cei Pa­truzeci şi Cinci erau toţi în păr: nici unul nu fusese dat lipsă.

Oamenii lui Mayneville şi ai ducesei fură lăsaţi în seama ostaşilor din cavaleria uşoară, care trebuiau să i încarcereze; nimeni însă nu avea voie, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, să schimbe un singur cuvânt cu ei. În sfârşit, regele se urcă în trăsură, având grijă să pună lângă el spada scoasă din teacă.

Domnul d'Épernon bombăni "Comedia dracului!" şi încercă, la rândul său, curtenitor spada, să vadă dacă poate fi trasă cu uşurinţă din teacă.

Ornicul donjonului bătu orele nouă: alaiul porni.

Trecuse un ceas de la plecarea lui Ernauton şi domnul de Mayneville încă mai şedea la fereastra de la care, pre­cum ştim, se străduise în zadar să l urmărească pe tânărul gentilom ce se mistuise în noapte; atâta doar că era mult mai puţin liniştit acum, după un ceas de aşteptare, şi, mai cu seamă, ceva mai mult îndemnat a şi pune nădejdea în ajutorul Celui de Sus, căci începuse să creadă că nu se mai poate bizui pe ajutorul oamenilor.

Nici picior de soldat nu se arătase până în momentul acela; doar uneori, în răstimpuri îndepărtate, drumul tăcut şi învăluit în zăbranicul nopţii răsuna de ropotul unor cai mânaţi în goana mare spre Vincennes.

Auzind zgomot, domnul de Mayneville şi ducesa cău­tau să şi afunde privirea în beznă, cu speranţa că vor re­cunoaşte pe oamenii lor, că vor desluşi cumva ce se pe­trece sau că vor afla pentru ce întârziaseră.

Îndată însă ce zgomotul se stingea, tăcerea se aşternea din nou peste tot cuprinsul.

Toată această necurmată frământare, sortită să se irosească în van, ajunsese să l neliniştească pe Mayneville în asemenea măsură, încât poruncise unuia dintre sluji­torii ducesei să încalece pe cal şi să se ducă să afle ce se întâmplă de la primul pâlc de călăreţi ce i va ieşi în cale.

Ştafeta însă nu se mai înapoiase.

Ducesa, care stătea ca pe ghimpi, trimisese atunci o a doua ştafetă, care, de asemenea, nu se mai întorsese acasă.

— Probabil că ofiţerul nostru – îşi dădu cu părerea ducesa, care obişnuia să vadă totul în roz – probabil că ofiţerul nostru s o fi temut că n are destui ostaşi şi a păstrat de rezervă oamenii pe care i am trimis; e un lucru înţelept, dar cam neliniştitor pentru noi.

— Neliniştitor, într adevăr, cât se poate de nelinişti­tor – răspunse Mayneville cu privirea aţintită în adâncul zărilor întunecoase.

— Oare ce s o fi întâmplat, Mayneville?

— Am să dau chiar eu o raită călare şi, până la urmă, trebuie să aflăm, doamnă.

Şi Mayneville se pregăti să plece.

— Nu ţi dau voie! strigă ducesa, oprindu l. Cine rămâne atunci cu mine, Mayneville? De unde vrei să i cunosc eu pe toţi ofiţerii şi prietenii noştri, când va sosi momentul? Nu se poate, Mayneville! Stai aici! E firesc să ţi se năzare tot felul de gânduri când e vorba de o taină atât de înfricoşătoare; în tot cazul însă, planul era prea admirabil întocmit ca să nu reuşească, cu atât mai mult cu cât ştii bine că secretul a fost păstrat cu cea mai mare străşnicie.

— Ora nouă – murmură Mayneville, ca şi când ar fi răspuns mai curând inimii sale stăpânite de îngrijorare decât cuvintelor ducesei. Ah, uite că iacobinii au început să iasă din mânăstire şi să se înşiruie pe lângă ziduri; poate că vor fi primit ei vreo înştiinţare.

— Ia taci! strigă ducesa, întinzând mâna ca şi cum i ar fi arătat ceva în zare.

— Ce e?

— Taci! N auzi nimic?

În depărtare începuse să se audă un bubuit ca de tunet.

— Vin călăreţii! izbucni ducesa. Ni l aduc plocon, ni l aduc aici!

Şi, cu firea ei pătimaşă, trecând cu înlesnire de la teamă la cea mai zănatică bucurie, începu să bată din palme strigând:

— E în mâna mea acum! E în mâna mea!

Mayneville trase din nou cu urechea.

— Da – spuse el – într adevăr, se aude duruind o caretă şi nişte cai alergând. Şi porunci, răcnind din fundul plămânilor: Afară, sfinţiile voastre, afară din mânăstire!

Îndată poarta cea mare din zăbrele de fier a chinoviei se deschise, lăsând să iasă afară, într o ordine desăvârşită, cei o sută de călugări înarmaţi în frunte cu Borromée.

Monahii ocupară drumul, aşezându se în curmezi­şul lui.

În momentul acela se auzi glasul lui Gorenflot, care striga:

— Staţi puţin! Aşteptaţi mă şi pe mine! Trebuie să fiu în fruntea soborului, să primim cum se cuvine pe maiestatea sa.

— În balcon, preacuvioase, în balcon! strigă Borromée. Ştiţi doar că trebuie să fiţi mai presus decât noi. Nu spune oare Sfânta Scriptură: "Te vei ridica mai pre­sus decât ei, precum cedrul se ridică deasupra isopului"?

— Aşa e – încuviinţă Gorenflot – ai dreptate! Uita­sem că mi am ales singur locul; noroc că te am pe dumneata, frate Borromée, ca să mi aduci aminte, mare noroc!

Borromée dădu un ordin în şoaptă şi patru fraţi se grăbiră să se urce în balcon, aşezându se de a dreapta şi de a stânga cucernicului stareţ, chipurile, spre a i spori cinstea şi slava.

Puţin mai apoi, drumul care făcea o cotitură la oare­care distanţă de mânăstire fu luminat de o mulţime de facle, în bătaia cărora ducesa şi Mayneville văzură scânteind nişte platoşe şi sclipind tăişurile unor spade.

— Du te repede, Mayneville – porunci ducesa, neputându se stăpâni – şi adu mi l aici legat fedeleş, între străji!

— Bine, bine, doamnă – spuse gentilomul cu gândul aiurea. Totuşi e ceva care mă nelinişteşte.

— Ce anume?

— N am auzit semnalul, aşa cum ne am înţeles.

— Ce rost mai are semnalul, când a încăput în mâinile noastre?

— Dar după câte ştiu trebuia să fie arestat aici, în dreptul mânăstirii.

— Vor fi găsit o ocazie mai prielnică poate ceva mai încolo.

— Nu văd unde e ofiţerul nostru.

— Las' că l am văzut eu.

— Unde i?

— Uite, panaşul acela roşu!

— Păcatele mele, doamnă!

— Ce e?

— Panaşul roşu...

— Zi odată!

— E domnul d'Épernon, domnul d'Épernon cu spada în mână.

— Cum, i au lăsat spada?

— Să mă bată Dumnezeu! Văd că dă ordine.

— Cui, oamenilor noştri? Nu cumva ne au trădat?

— Vai, doamnă, nu sunt oamenii noştri.

— Ţi ai pierdut minţile, Mayneville.

În momentul acela, Loignac, care avea comanda primu­lui pluton din garda celor Patruzeci şi Cinci, învârtind prin aer vajnica i spadă, strigă:

— Trăiască regele!

— Trăiască regele! repetară cu puternicul lor accent gascon, făcând să clocotească văzduhul, cei Patruzeci şi Cinci, plini de înflăcărare.

Ducesa păli, prăbuşindu se peste marginea ferestrei, gata gata să şi piardă cunoştinţa.

Întunecat la faţă şi cu un aer hotărât, Mayneville apucă spada. Nu putea şti dacă, în trecere, oamenii aceştia nu aveau cumva de gând să năvălească în casă.

Alaiul înainta mereu ca un vârtej năprasnic de zgomot şi de lumină. Ajunsese în dreptul conacului Bel Esbat şi peste puţin avea să ajungă în dreptul mânăstirii.

Borromée făcu trei paşi înainte. Loignac îşi mână calul drept spre călugărul care, aşa îmbrăcat cum era cu rasa lui de şiac, părea c ar fi vrut să l provoace la luptă. Bor­romée însă, care era un om cu capul pe umeri, îşi dădu seama că totul este pierdut şi hotărî numaidecât ce să facă.

— La o parte! La o parte! strigă cu străşnicie Loignac. Faceţi loc regelui!

Borromée, care apucase să tragă sabia pe sub rasa călugărească, o vârî înapoi în teacă.

Însufleţit de urale şi de zăngănitul armelor şi orbit de pâlpâirea strălucitoare a faclelor, Gorenflot ridică dreapta lui viguroasă şi, cu degetul arătător şi cel mijlociu întinse, îl binecuvântă pe rege de sus, din balcon.

Henric, care se uita pe ferestruica portierei, îl văzu şi l salută surâzând.

Zâmbetul monarhului, care era cea mai netăgăduită dovadă că preacucernicul stareţ al iacobinilor era privit cu ochi buni la curte, făcu să se încingă deodată inima lui Gorenflot, care strigă la rândul său "Trăiască regele!" cu un glas atât de puternic, încât ar fi fost în stare să spargă bolţile unei catedrale.

Ceilalţi călugări însă rămaseră cu gurile încleştate. În­tr adevăr, se aşteptau la cu totul alt deznodământ după două luni de exerciţii militare şi după răscoala armată care urmase.

Borromée însă, ca un adevărat mercenar ce era, soco­tise dintr o aruncătură de ochi numărul apărătorilor monarhului şi văzuse că aveau într adevăr o ţinută război­nică. Lipsa partizanilor ducesei mărturisea faptul că lovi­tura dăduse greş: a pregeta să se supună în aceste împrejurări, ar fi însemnat să şi taie craca de sub picioare.

Nu mai stătu deci la îndoială şi, în clipa când calul lui Loignac era gata să l ia în piept, strigă "Trăiască regele!" cu o voce aproape tot atât de răsunătoare ca şi a lui Gorenflot.

Toată mânăstirea răcni atunci într un glas "Trăiască regele! ", fluturând armele.

— Mulţumesc, sfinţiile voastre, mulţumesc! strigă cu o voce pătrunzătoare Henric al III lea.

Şi trecu prin faţa mânăstirii, între zidurile căreia ar fi trebuit să se încheie călătoria sa, ca un vârtej de foc, de vuiet şi de slavă, lăsând în urmă Bel Esbat cufundat în noapte.

De sus, din balconul casei, ascunsă de stema de fier poleit îndărătul căreia căzuse în genunchi, ducesa privea, iscodea, sorbea din ochi fiecare chip scăldat în lumina în­văpăiată a faclelor.

— Ah! dădu ea un ţipăt la un moment dat, arătând cu mâna spre unul dintre călăreţii ce escortau caleaşca. Ia uite, ia uite, Mayneville!

— Tânărul de adineauri, mesagerul domnului duce de Mayenne, e omul regelui! exclamă gentilomul.

— Suntem pierduţi! murmură ducesa.

— Trebuie să fugim şi cât mai repede, doamnă – îşi dădu cu părerea Mayneville – căci mâine Valois va căuta să profite de biruinţa pe care a câştigat o azi.

— Am fost trădaţi! se tângui ducesa. Băiatul ăsta ne a trădat! Ştia tot!

Regele însă era departe; se făcuse nevăzut, mistuindu se împreună cu toată suita lui sub bolta porţii Saint Antoine, care se deschise în faţa sa, pentru a se închide la loc în urma caleştii.

—                  

1 Cuvintele apostolului Petru, adresate lui Isus: "Etiamsi omnes, ego non", adică: "Chiar dacă toţi se vor lepăda de tine, eu îţi voi rămâne credincios".

2 Politicii constituiau un partid tolerant care condamna deo­potrivă excesele catolicilor şi ale protestanţilor şi căuta să ridice spiritul naţional în Franţa, înlăturând atât influenţa englezilor cât şi a spaniolilor.

3 Amadis de Gaula – personaj imaginar, cavaler rătăcitor în romanele cavalereşti spaniole şi franceze medievale. Eroul lui Cervantes, Don Quijote, şi l luase drept, model.

4 Împărat roman (126 193), omorât de pretori, care s au ară­tat nemulţumiţi de reformele sale înţelepte.

5 Şi nu a tremurat inima mea

6 Localităţi unde ducele de Anjou (ulterior Henric al III lea) a repurtat victorii: la Jarnac (1569) asupra protestanţilor conduşi de Condé, la Moncontour (1569) asupra amiralului Coligny

7 Vinul bun înveseleşte inima omului.

8 Caută şi născoceşte

9 Expresie latinească însemnând "în patru". Se spune despre cărţile a căror coală de hârtie este îndoită de două ori, alcătuind patru toi sau opt pagini.

10 Luptă atât cu vorba cât şi cu spada.

11 Vei birui pe Satana (în limba latină în text).

12 Joc de cuvinte: Mèneligue – sufletul Ligii