Les quarante cinq

— Am înţeles, domnule.

— Celelalte instrucţiuni sunt cuprinse în aceste trei scrisori. Du te acum.

Sainte Maline salută şi dădu să plece.

— O clipă numai – îl opri Loignac. De aici şi până la Croix Faubin poţi merge cât de repede pofteşti, dar de la Croix Faubin şi până la barieră ia o la pas. Mai sunt încă două ore până să se întunece, aşa că ai timp berechet.

— Prea bine, domnule.

— Ai înţeles sau vrei cumva să ţi mai repet ordinul încă o dată?

— Nu e nevoie, domnule.

— Drum bun, domnule de Sainte Maline!

Şi, pocnind din pinteni, Loignac reintră în apartamen­tele regale.

"Paisprezece în primul detaşament, cincisprezece în cel de al doilea şi cincisprezece într al treilea; înseamnă că nu l a mai pus pe Ernauton la socoteală, e limpede ca lu­mina zilei, şi că, prin urmare, nu mai face parte din garda celor Patruzeci şi Cinci."

Umflându se în pene, Sainte Maline îşi îndeplini mi­siunea ca un om de vază, dar cât se poate de conştiincios.

O jumătate de oră după plecarea lui de la Vincennes, ţinându se întocmai de instrucţiunile primite din partea lui Loignac, apucase să treacă dincolo de bariera oraşului. Un sfert de ceas mai apoi intra în cazarma celor Patru­zeci şi Cinci.

Cei mai mulţi dintre domniile lor se desfătau adulmecând, fiecare din odăiţa lui, aburii bucatelor pentru cină ce fumegau în bucătăriile respective privegheate de gos­podinele lor.

Astfel, preacinstita Lardille de Chavantrade pregă­tise o friptură de berbec cu carote, dreasă din belşug cu fel şi fel de mirozne, după obiceiul gascon, o mâncare ne­spus de gustoasă de care Militor se îngrijea deopotrivă, în măsura puterilor sale, adică mânuind o furculiţă de fier cu ajutorul căreia încerca fie carnea, fie legumele, să vadă dacă erau destul de bine prăjite.

La rândul său, Pertinax de Montcrabeau, ajutat de acel slujitor ciudat pe care se ferea să l tutuiască, dar care, dinspre partea lui, nu pregeta să i spună pe nume, Per­tinax de Montcrabeau, zic, îşi întrebuinţa talentele cu­linare în folosul unei întregi grupe ce se gospodărea în comun. Popota înfiinţată de acest iscusit econom întrunea şase asociaţi, care îşi aduceau obolul dând câte şase golo­gani pentru fiecare masă.

Domnul de Chalabre, pe cât se părea, nu mânca nici­odată; s ar fi zis că este o fiinţă mitologică, o fiinţă care, prin firea ei, era scutită de orice trebuinţă. Faptul că era numai piele şi os te făcea totuşi să te îndoieşti de obârşia i divină.

Domnul de Chalabre se uita la camarazii săi cum îşi puneau stomacul la cale dimineaţa, la prânz şi seara, ca o pisică fudulă care, deşi este flămândă, nu vrea să se milogească mulţumindu se să şi lingă mustăţile ca să şi astâmpere foamea. Se cuvine totuşi să spunem că atunci când îl îmbia cineva – şi asta se întâmpla destul de rar – se grăbea să refuze, zicând, chipurile, că abia isprăvise de mestecat ultima îmbucătură şi, îndeobşte, aceste îm­bucături erau, nici mai mult nici mai puţin, fie de potârniche, fie de fazan, fie de prepeliţă, de ciocârlii, de pateuri de gotcan sau de cei mai aleşi peşti. Toate stropite din bel­şug cu vinuri din Spania sau din arhipelagul grecesc, din cele mai vestite podgorii, bunăoară Malaga, Cipru sau Siracuza.

Precum se vede, cinstita adunare cheltuia după bunul ei plac banii maiestăţii sale Henric al III lea.

De altfel, îţi puteai da lesne seama de felul de a fi al fiecăruia dintre ei văzând cum arăta chilia în care locuia. Unii iubeau florile şi creşteau într o ulcică aşezată pe fe­reastră câte un trandafir plăpând sau câte o sipică ofilită; alţii aveau, ca şi regele, mania pozelor, fără a şti să le decupeze însă cu aceeaşi îndemânare; alţii, în fine, ca nişte adevărate feţe bisericeşti, îşi aduseseră în casă câte o me­najeră sau câte o nepoţică.

Domnul d'Épernon îi şoptise lui Loignac că cei Patru­zeci şi Cinci nu locuiau în incinta palatului şi deci putea să închidă ochii asupra acestor lucruri, iar Loignac închi­dea ochii.

Totuşi, atunci când suna goarna, fiecare din ei devenea într o clipă un ostaş deprins să se supună orbeşte celei mai neînduplecate discipline, sărea pe cal şi era gata să înfrunte orice.

Iarna se culcau la orele opt, iar vara la zece, dar numai cincisprezece dintre ei dormeau cu adevărat, alţi cinci­sprezece dormeau iepureşte, iar ceilalţi nu dormeau de loc.

Cum nu era decât ora cinci şi jumătate după amiaza, Sainte Maline îi găsi pe toţi în picioare şi în cele mai gas­tronomice dispoziţii de pe faţa pământului.

Cu un singur cuvânt însă făcu să zboare în aer toate blidele.

— Pe cai, domnilor! porunci el.

Şi lăsând droaia de martiri în mijlocul harababurii pri­cinuite de această deplasare neaşteptată, se grăbi să dea desluşiri domnilor de Biran şi de Chalabre în privinţa ordinului.

Încingându se cu centironul şi încătărămându şi pla­toşa, unii dintre ei înfulecară la repezeală câteva îmbucă­turi stropite cu o duşcă bună de vin; alţii, care abia apu­caseră să se înfrupte din bucate, se înarmară suspinând resemnaţi.

Numai domnul de Chalabre, strângând cu încă o gaură cureaua de care era atârnată spada, declară ritos că cinase de mai bine de un ceas.

Se făcu apelul.

Doar patruzeci şi patru dintre ei, printre care şi Sainte Maline, erau prezenţi.

— Domnul Ernauton de Carmainges lipseşte – spuse domnul de Chalabre, căruia îi venise rândul să împlinească slujba de furier.

O bucurie nemăsurată cotropi inima lui Sainte Maline, răsfrângând o pe buzele sale, care schimonosiră un zâmbet, lucru rar pentru un om cu o fire atât de închisă şi înveni­nat de invidie.

Într adevăr, în ochii lui Sainte Maline, prin absenţa aceasta nemotivată cu prilejul unei expediţii atât de în­semnate, Ernauton îşi tăia cu desăvârşire craca de sub picioare.

În sfârşit, cei Patruzeci şi Cinci sau, mai bine, zis cei Patruzeci şi Patru plecară, fiecare pluton îndreptându se într altă direcţie, aşa cum li se pusese în vedere: adică domnul de Chalabre împreună cu treisprezece oameni spre poarta Bourdelle. Domnul de Biran cu alţi paispre­zece spre poarta Temple. Iar Sainte Maline, cu ultimii paisprezece, spre poarta Saint Antoine.

XLI

BEL ESBAT

Nu mai e nevoie să spunem, cred, că Ernauton, pe care Sainte Maline îl socotea pierdut fără scăpare, continua, dimpotrivă, să şi urmeze liniştit drumul deschis pe ne­aşteptate de soarta lui norocoasă.

În primul moment chibzuise, aşa cum ora şi firesc, că ducesa de Montpensier, pe care avea îndatorirea s o gă­sească, nu putea să fie decât la palatul Guise, de vreme ce se afla în Paris.

Ernauton se îndreptă deci din capul locului spre palatul Guise.

Când, după ce bătu la poarta cea mare a palatului, care se deschise, în fine, cu foarte multă prudenţă, solicită cinstea de a fi primit de doamna ducesă de Montpensier, portarul îi râse în nas cu sfruntare. Pe urmă, în faţa stă­ruinţelor lui, i se răspunse că ar fi trebuit să ştie de la bun început că alteţa sa locuia la Soissons şi nicidecum la Paris.

Ernauton, care se aştepta la o asemenea primire, nu şi pierdu câtuşi de puţin cumpătul.

— Îmi pare nespus de rău că nu i aici – se întristă el. Trebuia să i comunic alteţei sale un lucru de cea mai mare importanţă din partea domnului duce de Mayenne.

— Din partea domnului duce de Mayenne? întrebă portarul. Şi cine, mă rog, ţi a încredinţat această însărci­nare?

— Chiar domnul duce de Mayenne în persoană.

— Cine, ducele? Zici că el ţi a încredinţat o?! ex­clamă portarul, ticluindu şi cu iscusinţă o mutră cât se poate de mirată. Şi unde, mă rog, ţi a încredinţat această însărcinare? Fiindcă nici domnul duce şi nici doamna du­cesă nu sunt la Paris.

— Crezi că nu ştiu? răspunse Ernauton. Dar tot atât de bine s ar putea să nu fi fost nici eu la Paris; s ar putea să mă fi întâlnit cu domnul duce într altă parte decât la Paris, bunăoară, în drum spre Blois.

— În drum spre Blois? zise portarul, ciulind urechea.

— S ar putea să mă fi întâlnit pe drum şi să mi fi în­credinţat un mesaj pentru doamna de Montpensier.

O umbră de nelinişte flutură pe obrazul interlocutoru­lui său, care, de teamă poate ca drumeţul să nu dea buzna înăuntru, tot timpul ţinuse poarta abia întredeschisă.

— Şi ce i cu mesajul ăsta? întrebă el.

— E la mine.

— Asupra dumitale?

— Uite aici – spuse Ernauton, bătându se cu palma peste vestă.

Slujitorul, care părea să fie nespus de credincios stăpânilor săi, îl cercetă pe Ernauton cu o privire iscoditoare.

— Şi zici că ai mesajul asupra dumitale? întrebă el.

— Da, domnule.

— Şi că e vorba de ceva important?

— De cea mai mare importanţă.

— Eşti bun să mi l arăţi numai puţin?

— Cu plăcere.

Şi Ernauton scoase din sân scrisoarea domnului de Ma­yenne.

— Ia te uită! se miră portarul. Ce curioasă cerneală!

— E scrisă cu sânge – răspunse Ernauton, liniştit.

Auzind acest lucru, slujitorul se îngălbeni, cu atât mai mai mult cu cât se gândise, desigur, că s ar fi putut să fie chiar sângele domnului de Mayenne.

Pe vremea aceea era o lipsă cumplită de cerneală, în timp ce sângele curgea gârlă pe toate drumurile; în consecinţă, adeseori îndrăgostiţii scriau iubitelor lor, iar oa­menii însuraţi, celor de acasă, cu lichidul mai răspândit îndeobşte.

— Domnule – vorbi slujitorul cu însufleţire – nu ştiu dacă vei putea da de urma doamnei ducese de Montpensier în Paris sau în împrejurimile oraşului, dar, în orice caz. du te chiar acum, dacă nu te superi, în cartierul Saint Antoine, unde se află o casă care se numeşte Bel Esbat, e casa doamnei ducese: ai s o recunoşti numaidecât, fiindcă e prima pe stânga după mânăstirea iacobinilor, cum te duci spre Vincennes; cu siguranţă că ai să găseşti acolo pe vreunul din slujitorii doamnei ducese sau o persoană destul de apropiată de domnia sa ca să fie în măsură să ţi spună unde ar putea fi acum doamna ducesă.

— Prea bine, mulţumesc! zise Ernauton, înţelegând că slujitorul nu putea sau nu voia să i spună mai mult decât atât.

— În cartierul Saint Antoine – stărui slujitorul – toată lumea cunoaşte şi poate să ţi arate unde se află Bel Esbat, deşi nu prea se ştie, cred, că este conacul doamnei de Montpensier, deoarece doamna ducesă l a cumpărat abia de curând, ca să aibă un loc unde să se retragă.

Ernauton dădu din cap şi şi îndreptă paşii spre car­tierul Saint Antoine.

Nu trebui să umble prea mult pentru a găsi, chiar fără să întrebe pe cineva, conacul Bel Esbat, care se afla în imediata apropiere a mânăstirii iacobinilor.

Trase de clopoţel şi poarta se deschise.

— Intră! se auzi îmbiat de un glas.

Intră în curte şi poarta se închise după el.

Cel ce i dăduse drumul înăuntru aştepta, probabil, pe cât se părea, să l audă rostind vreo parolă; dar cum Ernau­ton se mulţumea să privească în jur fără un cuvânt, îl în­trebă ce dorea.

— Aş vrea să vorbesc cu doamna ducesă – spuse tânărul getilom.

— Şi pentru ce o căutaţi pe doamna ducesă la Bel Es­bat? întrebă valetul.

— Pentru că portarul palatului Guise m a trimis aici – răspunse Ernauton.

— Doamna ducesă nu este la Bel Esbat, aşa cum nu este nici la Paris – replică valetul.

— Atunci – spuse Ernauton – nu mi rămâne decât să aştept un moment mai prielnic pentru a mi îndeplini faţă de dânsa misiunea pe care mi a încredinţat o domnul duce de Mayenne.

— O misiune? Pentru dânsa, pentru doamna ducesă?

— Pentru doamna ducesă.

— Din partea domnului duce de Mayenne?

— Întocmai.

Feciorul rămase în cumpănă un moment.

— Domnule – spuse el în cele din urmă – eu nu sunt în măsură să vă dau un răspuns – dar e aici cineva mai mare ca mine cu care trebuie să mă sfătuiesc. Fiţi bun şi aşteptaţi o clipă.

"Rar mi a fost dat să văd asemenea slujitori, să fiu al dracului, toţi aleşi pe sprânceană. Ce ordine, ce disciplină, câtă străşnicie! Tare primejdioşi trebuie să fie oamenii ăştia, dacă simt nevoia să se păzească aşa. Aş vrea să văd cine poate intra în palatul ducilor de Guise atât de uşor cum se intră la Luvru! Zău dacă nu mi vine să cred că adevăratul rege al Franţei nu este cel pe care l slujesc."

Şi se uită roată împrejur: curtea era pustie, dar toate uşile grajdurilor stăteau larg deschise, ca şi când s ar fi aşteptat să sosească o trupă de ostaşi pentru care totul era pregătit spre a fi încartiruită.

Ernauton fu întrerupt în cercetarea sa de valetul care se întorcea însoţit de un alt valet.

— Lăsaţi calul în seama mea, domnule, şi duceţi vă cu camaradul meu – îi spuse el. Veţi sta de vorbă cu cineva care vă poate da mai multe desluşiri decât mine.

Ernauton porni în urma valetului, aşteptă puţin în­tr un fel de anticameră şi, după câteva clipe, slujitorul care se dusese să ceară instrucţiuni, îl pofti în încăperea alătu­rată, unde o femeie simplu îmbrăcată, dar cu oarecare eleganţă, lucra la gherghef.

Femeia şedea cu spatele la Ernauton.

— Doamnă – o încunoştiinţă valetul – cavalerul care a venit din partea domnului de Mayenne este aici.

În momentul în care femeia se întoarse, Ernauton scoase un strigăt de mirare.

— Dumneavoastră, doamnă! exclamă el, recunoscând totodată pe fostul său paj şi pe necunoscuta din litieră, pe care o întâlnea acum pentru a treia oară sub o nouă înfă­ţişare.

— Dumneata?! rosti la rândul său doamna, scăpând ghergheful din mână, cu ochii la Ernauton. Apoi, făcând un semn lacheului, îi porunci: Poţi pleca!

— Sunteţi din suita doamnei ducese de Montpensier, doamnă? întrebă Ernauton, uimit.

— Da – mărturisi necunoscuta. Dar dumneavoastră, domnule, cum aţi ajuns să aduceţi un mesaj din partea domnului de Mayenne?

— Datorită unor împrejurări neaşteptate la care nici cu gândul nu m aş fi gândit vreodată şi pe care mi ar fi greu să vi le împărtăşesc, fiindcă aş avea prea multe de spus – răspunse Ernauton cu cea mai mare prudenţă.

— Oh, văd că sunteţi foarte discret, domnule – adăugă ea, zâmbind.

— Da, atunci când trebuie să fiu, doamnă – încu­viinţă el.

— Totuşi nu văd de ce ar fi nevoie de atâta discreţie în cazul de faţă – se miră necunoscuta – căci, dacă într ade­văr aţi adus, cum ziceţi, un mesaj din partea persoanei pe care aţi numit o...

Ernauton făcu un gest.

— O, nu încape nici o supărare! Dacă, într adevăr, aţi adus un mesaj din partea acestei persoane, cred că este un lucru destul de important, pentru ca, în amintirea le­găturilor noastre, deşi trecătoare, să mi spuneţi şi mie despre ce anume e vorba.

Doamna căută să pună în ultimele cuvinte toată dră­gălăşenia şăgalnică, alintată şi seducătoare de care este în stare o femeie frumoasă atunci cînd are o rugăminte de făcut.

— Doamnă – răspunse Ernauton – n aş putea să vă spun ceea ce eu însumi nu ştiu.

— Cu atât mai puţin ceea ce nu vreţi să spuneţi, nu i aşa?

— Las la aprecierea dumneavoastră, doamnă – rosti Ernauton, înclinându se.

— Fiind vorba de un lucru ce trebuie comunicat prin viu grai, veţi face aşa cum credeţi, domnule.

— N am de comunicat nimic prin viu grai, doamnă! Misiunea mea este să înmânez o scrisoare alteţei sale.

— Unde i scrisoarea? întrebă necunoscuta, întinzând mâna.

— Scrisoarea? repetă Ernauton.

— Sunteţi bun să mi o daţi?

— Doamnă – răspunse Ernauton – cred că am avut cinstea să vă spun că scrisoarea este destinată doamnei ducese de Montpensier.

— Dar cum ducesa nu este aici – stărui doamna, care începuse să şi piardă răbdarea – îi ţin eu locui. Puteţi deci...

— Nu pot.

— Nu aveţi încredere în mine, domnule?

— Aşa s ar cuveni, doamnă – spuse tânărul gentilom, cu o privire a cărei expresie era destul de lămurită pentru a nu îngădui nici un fel de îndoială – dar, cu toată pur­tarea dumneavoastră misterioasă, trebuie să vă mărturi­sesc că mi aţi inspirat cu totul alte sentimente decât cele despre care vorbiţi.

— Adevărat?! se miră doamna, îmbujorându se puţin sub privirea înflăcărată a lui Ernauton.

Tânărul se înclină.

— Luaţi seama, domnule mesager – rosti ea, râzând – am impresia că îmi faceţi o declaraţie de dragoste.

— Bineînţeles, doamnă – stărui Ernauton. Nu ştiu dacă voi avea parte să vă mai văd vreodată şi prilejul acesta este, într adevăr, mult prea fericit ca să l pierd.

— Acum înţeleg, domnule.

— Aţi înţeles că vă iubesc, doamnă? De altfel nici nu era prea greu de înţeles.

— Nu înţeleg cum aţi ajuns aici.

— Mă iertaţi, doamnă – spuse Ernauton – dar de astă dată nu mai înţeleg eu.

— Da, îmi dau seama că aţi vrut să mă vedeţi şi de aceea v aţi folosit de un pretext pentru a putea pătrunde aici.

— Eu, doamnă, să mă folosesc de un pretext?! Vă rog să credeţi că mă judecaţi greşit; nu aveam de unde să ştiu că mi va fi dat să vă mai întâlnesc vreodată şi aşteptam ca norocul, care de două ori până acum m a scos în calea domniei voastre, să se îndure iarăşi de mine; dar ca să mă folosesc de un pretext, asta o dată cu capul n aş face o! Trebuie să ştiţi că am o fire sucită şi că nu gândesc îndeobşte la fel ca toată lumea.

— Cum aşa?! Un om îndrăgostit, cum ziceţi că sunteţi dumneavoastră, mai poate avea şovăieli şi mai stă să şi aleagă mijloacele când e vorba să vadă persoana pe care o iubeşte? Într adevăr, e lăudabil din partea dumnea­voastră, domnule – rosti necunoscuta cu o aroganţă puţin zeflemitoare. Ei bine, drept să vă spun, bănuiam că sunteţi un om dintr o bucată.

— Şi ce v a făcut, doamnă, să aveţi asemenea bănuieli, dacă nu vi e cu supărare? întrebă Emauton.

— Deunăzi, când m aţi întâlnit, eram în litieră, dar, cu toate că m aţi recunoscut, nu v aţi gândit să mă urmăriţi.

— Luaţi seama, doamnă – îi atrase atenţia Ernauton – înseamnă să mărturisiţi că v aţi uitat la mine.

— Grozavă mărturisire, zău! Nu ne am întâlnit oare în nişte împrejurări care, mie, cel puţin, îmi îngăduie să scot capul pe fereastra litierei dacă s ar întâmpla să mi ieşiţi în cale? Domnul însă n a găsit altceva mai bun de făcut decât să se îndepărteze în goana calului, după ce a dat un ţipăt ce m a făcut să tresar în fundul litierei.

— Eram obligat să plec, doamnă.

— Cine vă obliga: conştiinţa dumneavoastră?

— Nu, doamnă, datoria.

— Ei, bravo! spuse doamna, râzând. Văd că sunteţi un îndrăgostit cu capul pe umeri, foarte prudent şi care se teme, mai presus de ori ce, să nu se compromită cumva.

— Şi chiar dacă aş fi avut unele temeri în legătură cu dumneavoastră, doamnă, vă prinde mirarea? Spuneţi mi, vă rog, e firesc oare ca o femeie să umble îmbrăcată bărbăteşte, să intre cu forţa în oraş, deşi barierele sunt închise, şi să se ducă pe urmă în Piaţa Grève pentru a privi caznele unui biet nefericit sfârtecat în bucăţi, făcând tot felul de gesturi mai mult decât bizare? Spuneţi: am dreptate?

Doamna păli uşor, apoi căută să şi ascundă paloarea, dacă se poate spune aşa, sub un zâmbet.

— E firesc, în sfârşit, ca, după ce şi a împlinit această ciudată plăcere, onorata doamnă s o rupă la fugă ca o hoaţă, de teamă să nu fie arestată, cu toate că se află în slujba unei prinţese atât de puternice, chiar dacă nu e bine văzută la curte, ca doamna de Montpensier?

Necunoscuta zâmbi din nou, de astă dată cu o ironie şi mai vădită.

— Îmi pare rău că trebuie să vă spun, domnule – rosti ea – dar perspicacitatea dumneavoastră lasă de dorit, deşi sunteţi convins că aveţi ochiul ager; căci, cu puţină chib­zuinţă, tot ceea ce vi se pare de neînţeles s ar fi lămurit pe loc. Nu era firesc, în primul rând, ca doamna ducesă de Montpensier să se intereseze de soarta domnului de Salcède, de ceea ce ar fi putut să spună, de destăinuirile min­cinoase sau adevărate pe care ar fi putut să le facă şi care ar fi fost în măsură să compromită, după cum cred că vă daţi seama, toată casa de Lorena? Şi dacă lucrul acesta era firesc, domnule, nu era tot atât de firesc oare ca doamna ducesă să trimită o persoană de încredere, apropiată, pe care să se poată pe deplin bizui, ca să asiste la execuţie şi să constate de visu, cum se spune, la palatul de justiţie, pas cu pas, cum se desfăşoară lucrurile, fără să scape nici un amănunt? Ei bine, această persoană, domnule, eram eu, eu, fiinţa cea mai apropiată, căreia alteţa sa îi încredinţează toate tainele sale. Şi acum, spuneţi mi, vă rog, credeţi cumva că m aş fi putut duce în Piaţa Grève îmbră­cată în straie femeieşti? Credeţi cumva, în sfârşit, că pu­team să privesc nepăsătoare, acum când cunoaşteţi situaţia pe care o am în casa ducesei, chinurile osânditului, văzând că din clipă în clipă era pe cale să facă destăinuiri?

— Aveţi perfectă dreptate, doamnă – recunoscu Ernauton, înclinându se – şi vă mărturisesc cu mâna pe conştiinţă că admir inteligenţa şi felul dumneavoastră de a judeca lucrurile, aşa cum adineauri admiram frumuse­ţea dumneavoastră.

— Mulţumesc mult, domnule. Şi acum, fiindcă ne cu­noaştem şi unul, şi celălalt şi totul s a lămurit pe deplin între noi, daţi mi scrisoarea, de vreme ce scrisoarea există şi nu este un simplu pretext.

— Cu neputinţă, doamnă.

Necunoscuta se sili să se stăpânească.

— Cu neputinţă?! repetă ea.

— Da, cu neputinţă, deoarece i am jurat domnului duce de Mayenne să nu încredinţez scrisoarea decât doam­nei ducese de Montpensier în persoană.

— Spuneţi mai bine – izbucni doamna, începând să şi piardă răbdarea – spuneţi mai bine că scrisoarea nici nu există. De ce nu mărturisiţi că, în ciuda pretinselor dum­neavoastră ezitări, scrisoarea n a fost decât un pretext ca să puteţi pătrunde aici? De ce nu mărturisiţi că n aţi vrut decât să mă vedeţi şi atâta tot? Ei bine, domnule, acum cred că sunteţi mulţumit; nu numai că aţi reuşit să intraţi în casă, nu numai că aţi reuşit să mă vedeţi, dar, pe dea­supra, mi aţi şi spus că mă adoraţi.

— Ceea ce este tot atât de adevărat, doamnă, ca şi cele­lalte lucruri pe care vi le am spus.

— Fie cum ziceţi! Mă adoraţi deci, aţi vrut neapărat să mă vedeţi, v am prilejuit această plăcere în schimbul serviciului pe care mi l aţi făcut. Prin urmare, suntem chit, drum bun!

— Mă supun, doamnă – răspunse Ernauton – şi, de vreme ce doriţi să plec, nu mi rămâne decât să vă împlinesc dorinţa.

De astă dată doamna se supără cu tot dinadinsul.

— Adevărat? se încruntă ea. Dar dacă dumneavoastră mă cunoaşteţi, eu, în schimb, nu ştiu cine sunteţi. Nu vi se pare că sunteţi mult mai avantajat decât mine? Ah, nu cumva vă închipuiţi că e de ajuns să intraţi, sub un pre­text oarecare, în casa unei prinţese, fiindcă vă aflaţi în casa doamnei de Montpensier. domnule şi să spuneţi: "Mi a reuşit vicleşugul, acum pot să plec"? Cinstit vor­bind, domnule, o asemenea purtare nu poate fi a unui om manierat.

— Mi se pare, doamnă, că judecaţi cu prea mare as­prime – ripostă Ernauton – ceea ce ar putea fi, în cel mai rău caz, şiretlicul unui îndrăgostit dacă, aşa cum am avut cinstea să vă spun, n ar fi la mijloc un lucru de cea mai mare importanţă şi cât se poate de adevărat. Nu voi lua în seamă vorbele grele pe care le aţi rostit, doamnă, şi, de vreme ce nu găsesc nici o îndurare în ochii domniei voastre, voi căuta să uit cu desăvârşire toate cuvintele calde şi duioase pe care mi am îngăduit să vi le spun. Dar nu vreau să plec de aici împovărat de învinuirile jig­nitoare cu care m aţi copleşit. Am într adevăr asupra mea o scrisoarea din partea domnului de Mayenne, pe care trebuie s o înmânez doamnei de Montpensier, şi ca să vă convingeţi, iată, e scrisă chiar de mâna domniei sale, după cum se poate vedea după adresă.

Ernauton îi întinse doamnei scrisoarea, fără s o lase din mână. Necunoscuta îşi aruncă ochii asupra ei şi dădu un ţipăt:

— Sânge! E scrisul lui!

Ernauton vârî la loc scrisoarea în buzunar, fără să spună nimic, se înclină din nou, ceremonios ca întotdea­una, şi, palid la faţă şi cu moartea în suflet, se îndreptă spre uşă. De astă dată tânărul auzi nişte paşi alergând după el şi se pomeni prins de mantie, ca Iosif în vechime.

— Ce doriţi, doamnă? întrebă el.