Les quarante cinq

— Vă rog să mă iertaţi, domnule – căută să l îndu­plece doamna – vă rog din suflet! Ce este cu ducele, i s a întâmplat ceva?

— Iertarea mea, doamnă – răspunse Emaulon – nu schimbă cu nimic lucrurile. Cât priveşte scrisoarea, de vreme ce nu v aţi îndurat să mi cereţi iertare decât ca s o puteţi citi şi cum nimeni altcineva afară de doamna de Montpensier n o va citi...

— Dar bine, smintitule – strigă mânioasă ducesa, înfruntându l – nu mă recunoşti, sărmane, sau, mai bine zis, nu ţi dai seama că eu sunt stăpâna care porunceşte aici şi ţi închipui cumva că privirile acestea scânteietoare pot fi ale unei slujnice? Eu sunt ducesa de Montpensier! Fă bine şi dă mi scrisoarea!

— Dumneavoastră, ducesa? exclamă Ernauton, dându se înapoi înspăimântat.

— Bineînţeles. Hai, hai, dă mi o ! Nu vezi că sânt nerăbdătoare să aflu ce s a întâmplat cu fratele meu?

În loc să se execute însă, aşa cum îşi închipuia ducesa, tânărul gentilom, care în primul moment se pierduse cu firea, dezmeticindu se, în sfârşit, îşi încrucişă braţele pe piept.

— Cum vreţi să mă bizui pe cuvintele domniei voastre – răspunse el – când buzele ce le au rostit m au minţit de două ori până acum?

În ochii a căror privire ducesa o invocase puţin mai înainte în sprijinul spuselor sale scăpărară două fulgere ucigătoare. Ernauton însă întâmpină fără să clipească să­geţile lor de foc.

— Cum, te mai îndoieşti încă? Mai e nevoie de alte dovezi când ai mărturia mea? exclamă cu trufie femeia, destrămându şi cu unghiile, mânioasă, manşetele de dan­telă.

— Da, doamnă – răspunse netulburat Ernauton.

Necunoscuta de repezi la un clopoţel de pe masă, pe care îl lovi cu atâta înverşunare, încât puţin lipsi să nu l spargă.

Sunetul pătrunzător al clopoţelului se răspândi în toate încăperile şi, înainte chiar de a fi apucat să se stingă, un valet se şi ivi în uşă.

— Ce doreşte doamna? întrebă valetul.

Necunoscuta bătu din picior furioasă.

— Mayneville – porunci ea – să vină Mayneville! Nu i aici?

— Ba da, doamnă.

— Ce mai aştepţi? Să vină odată!

Slujitorul o zbughi pe uşă şi, după câteva clipe, May­neville intră grăbit în cameră.

— Poruncă, doamnă! rosti Mayneville.

— Doamnă?! De când se obişnuieşte oare să mi se spună aici în casă doamnă, domnule de Mayneville? îl luă la rost ducesa, exasperată.

— Poruncă, alteţa voastră! repetă, îndoit din şale, Mayneville, căruia nu i venea să şi creadă urechilor.

— Foarte bine! spuse Ernauton. Căci am de a face cu un gentilom şi, dacă a încercat cumva să mă înşele, cerul mi e martor, voi şti cel puţin cui să cer socoteală.

— Acum te ai convins, în sfârşit? întrebă ducesa.

— Da, doamnă, m am convins şi, ca dovadă, poftiţi scrisoarea!

Şi, făcând o plecăciune, tânărul încredinţă doamnei de Montpensier scrisoarea ce prilejuise o atât de îndelungată discuţie.

XLII

SCRISOAREA DOMNULUI DE MAYENNE
Ducesa îi smulse scrisoarea din mână, o deschise şi o citi cu nesaţ, fără a căuta măcar să ascundă impresiile ce se perindau pe chipul ei, ca norii pe fundalul unui cer învolburat de furtună.

După ce o citi până la capăt, îi întinse lui Mayneville, care părea tot atât de neliniştit ca şi dânsa, misiva adusă de Emauton şi care era ticluită în chipul următor:

"Surioară, am vrut să îndeplinesc cu mâna mea un lucru pe care s ar fi cuvenit să l facă mai curând un căpi­tan sau un maestru de scrimă şi am fost pedepsit.

Am primit o lovitură straşnică de spadă din partea secăturii pe care o ştii şi cu care am mai de mult o răfu­ială. Cea mai mare nenorocire este însă c a răpus cinci dintre oamenii mei, printre care Boularon şi Desnoises, adică doi dintre cei mai de ispravă; pe urmă a dat bir cu fugiţii.

Trebuie să spun că a fost foarte mult ajutat să câştige această biruinţă de către aducătorul scrisorii de faţă, un tânăr încântător, după cum vei putea să ţi dai singură seama: ţi l recomand, este discreţia întruchipată.

Meritul său, pe care cred că l vei preţui cum se cu­vine, scumpa mea surioară, este de a l fi împiedicat pe învingătorul meu să mi reteze capul, lucru pe care sus numitul învingător l ar fi înfăptuit cu draga inimă, dat fiind că mi a smuls masca de pe obraz în timp ce zăceam fără cunoştinţă şi şi a dat seama cu cine are de a face.

Ţi aş fi îndatorat, surioară, dacă ai căuta să afli care este numele acestui cavaler atât de discret şi cu ce se în­deletniceşte; deşi mi e simpatic, trebuie să recunosc to­tuşi că mi dă de bănuit. Am încercat să i fiu cumva de folos, dar la toate îmbierile mele s a mulţumit să mi răs­pundă că stăpânul pe care l slujeşte are grijă să nu ducă lipsă de nimic.

N aş putea să ţi spun mai mult decât atât despre el, deoarece ţi am împărtăşit tot ce ştiu; chipurile, zice că nu mă cunoaşte. Vezi dacă i adevărat.

Mi e foarte rău, dar nu cred că viaţa mea poate fi în primejdie. Trimite mi cât mai repede felcerul meu; zac pe un aşternut de paie ca un cal. Aducătorul îţi va spune unde anume.

Fratele dumitale care te iubeşte,

MAYENNE
Isprăvind de citit, scrisoarea, ducesa şi Mayneville se uitară unul la altul, la fel de miraţi. Ducesa se grăbi să rupă tăcerea, pe care Ernauton ar fi putut până la urmă s o înţeleagă greşit.

— Vreţi să ne spuneţi, domnule – întrebă ducesa – cui datorăm binele nepreţuit pe care aţi avut bunătatea să ni l faceţi?

— Unui om care, ori de câte ori are prilejul, doamnă, caută să vină în ajutorul celui mai slab împotriva celui mai tare.

— Sunteţi bun să mi daţi câteva desluşiri, domnule? stărui doamna de Montpensier.

Ernauton povesti tot ce ştia şi arătă unde se afla adă­postul ducelui. Doamna de Montpensier şi Mayneville îl ascultară cu un interes cât se poate de firesc.

Pe urmă, când sfârşi tot ce avea de spus, ducesa îl în­trebă:

— Aş putea nădăjdui, domnule, că veţi împlini mai departe lucrul pe care l aţi început atât de frumos şi că veţi rămâne credincios casei noastre?

Cuvintele acestea, rostite cu dulceaţa pe care ducesa se pricepea atât de bine s o pună în glas, aveau un înţeles cât se poate de măgulitor, după mărturisirea pe care Ernauton o făcuse doamnei de onoare a ducesei; lăsând însă amorul propriu deoparte, tânărul gentilom îşi dădu seama că erau pornite dintr o simplă curiozitate. De altfel, ştia prea bine că, destăinuindu şi numele şi rosturile sale, ar fi însemnat să deschidă ochii ducesei asupra urmărilor pe care le ar fi putut avea această întâmplare; de aseme­nea bănuia că, atunci când îi pusese condiţia de a i dezvă­lui unde se afla reşedinţa ducesei, regele avusese în ve­dere cu totul altceva decât să culeagă o simplă informaţie.

Două năzuinţe deosebite se înfruntau, aşadar, în su­fletul său: ca îndrăgostit, ar fi putut jertfi una din ele; ca om de onoare, nu se îndura să renunţe la cealaltă. Ispita era cu atât mai puternică, cu cât, descoperindu i situaţia pe care o avea în preajma regelui, s ar fi ridicat paste măsură de mult în ochii ducesei, şi pentru un tânăr abia sosit din fundul Gasooniei nu era chiar o bagatelă faptul de a câştiga oarecare prestigiu în faţa unei ducese de Montpensier.

Sainte Maline n ar fi stat nici o clipă în cumpănă.

Toate aceste gânduri ce se învolburau în mintea lui Carmainges nu reuşiră decât să i sporească mândria, adică să l facă şi mai dârz ca înainte.

Era lucru mare să ştie că înseamnă ceva în momentul acela, un lucru cu atât mai măgulitor pentru ei, cu cât până atunci fusese, de bună seamă, privit ca un om de nimic.

Ducesa aştepta deci un răspuns la întrebarea pe care i o pusese: "N aţi vrea cumva să rămâneţi credincios ca­sei noastre?"

— Doamnă – îi mărturisi Ernauton – am avut mai înainte cinstea să i spun domnului de Mayenne că stăpânul meu este atât de bun şi se poartă în aşa fel cu mine, încât îmi scuteşte osteneala de a căuta un altul mai bun decât dânsul.

— După cum îmi arată fratele meu în scrisoare, dom­nule, s ar părea că nu l aţi recunoscut. Cum se face atunci că, deşi acolo nu l aţi recunoscut, v aţi folosit de numele său pentru a pătrunde până la mine?

— Mi s a părut că domnul de Mayenne dorea să ră­mână necunoscut, doamnă, aşa că m am socotit dator să nu arăt că ştiu cine este şi, pe bună dreptate, deoarece n ar fi fost înţelept ca ţăranii care l au adăpostit acolo să afle ce nume strălucit poartă rănitul pe care l găzduiesc. Aici însă nu mai exista acest neajuns; dimpotrivă, numele demnului de Mayenne era în măsură să mi deschidă uşile ca să ajung până la dumneavoastră, aşa că n am mai pregetat să l fo­losesc. Şi într un caz, şi în celălalt, cred că m am purtat ca un om binecrescut.

Mayneville îi aruncă o privire ducesei ca şi cum ar fi vrut să i spună: ,,E un băiat dezgheţat, doamnă".

Ducesa îi ghici gândul.

— Nimeni n ar fi ştiut să răspundă cu atâta iscusinţă la o întrebare neplăcută – zise ea, privindu l surâzătoare pe Ernauton – şi trebuie să recunosc că sunteţi un om deosebit de inteligent.

— Nu văd nici un fel de inteligenţă în cuvintele pe care am avut cinstea să vi le spun, doamnă – răspunse Ernauton.

— În sfârşit, domnule – replică ducesa, puţin impa­cientată – tot ce am putut înţelege mai lămurit deocam­dată este că nu vreţi să spuneţi nimic. Poate că nu vă daţi seama îndeajuns ce grea povară este recunoştinţa pentru cineva care poartă un nume ca al meu: nu vă gândiţi că sunt o femeie, că de două ori până acum mi aţi fost de folos şi că, dacă aş vrea cu tot dinadinsul să aflu numele dumneavoastră sau, mai curând, cine sunteţi...

— Prea bine, doamnă, sunt convins că veţi putea afla cu uşurinţă toate astea, dar veţi afla de la altcineva şi nu de la mine; aşa ştiu cel puţin că eu nu v am spus nimic.

"Totdeauna are dreptate!" constată ducesa, învăluindu l pe Ernauton cu o privire care, dacă tânărul gentilom s ar fi priceput să desluşească tot ceea ce oglindea, ar fi trebuit să i facă mai multă plăcere decât orice altă pri­vire întâlnită până atunci.

De aceea se declară mulţumit cu atât şi, întocmai ca un om cu gusturi fine, care se ridică de la masă în mo­mentul când s a convins c a băut vinul cel mai de soi din câte s au servit la ospăţ, Ernauton se înclină şi ceru voie ducesei să se retragă, bucuros de această mărturie de bunăvoinţă.

— Va să zică, domnule, asta i tot ce aveţi să mi spu­neţi? îl întrebă ducesa.

— Mi am îndeplinit misiunea – rosti tânărul. Nu mi mai rămâne decât să aştern umilele mele omagii la picioa­rele alteţei voastre.

Ducesa îl petrecu doar cu privirea, fără să i răspundă la salut, apoi, când uşa se închise după el, porunci bătând din picior:

— Mayneville, pune pe cineva să l urmărească pe bă­iatul ăsta!

— Cu neputinţă, doamnă – răspunse Mayneville – toţi oamenii noştri sunt gata să pornească; eu însumi aştept nerăbdător clipa cea mare; nu este o zi nimerită să facem altceva decât ceea ce am pus la cale.

— Ai dreptate, Mayneville, într adevăr, mi am pierdut minţile; dar mai târziu...

— O, mai târziu, se schimbă socoteala; va fi aşa cum doriţi, doamnă.

— Da, fiindcă şi mie ca şi fratelui meu mi se pare suspect.

— Suspect sau nu – răspunse Mayneville – e un băiat de treabă şi oamenii de treabă nu se găsesc chiar pe toate drumurile. Trebuie să recunoaştem totuşi că am avut noroc; gândiţi vă numai cât bine ne a făcut, şi cine? Un străin, un necunoscut picat din cer!

— N are a face, n are a face, Mayneville; dacă suntem siliţi să l lăsăm în pace deocamdată, cel puţin mai târziu ai grijă şi nu l scăpa din ochi.

— O, doamnă, mai târziu sper că nu va mai fi nevoie să urmărim pe nimeni – spuse Mayneville.

— Hotărât lucru, astă seară nu mai îmi dau seama ce vorbesc. Ai dreptate, Mayneville, mi am pierdut capul.

— Un general ca domnia voastră, doamnă, are tot dreptul să fie frământat în preajma unei bătălii hotărâtoare. Valois se înapoiază de la Vincennes pe înnoptat.

— Într adevăr, s a întunecat afară, Mayneville, şi Valois se înapoiază de la Vincennes pe înnoptat.

— O, avem timp berechet; nu este încă ora opt, doamnă, şi, de altminteri, n au sosit nici oamenii noştri.

— Cunosc cu toţii ordinul, nu i aşa?

— Toţi până la unul.

— Sunt oameni de încredere?

— Încercaţi, doamnă.

— Şi cum vin încoace?

— Răzleţi, ca şi când s ar plimba.

— Cam câţi crezi că vor fi?

— Cincizeci în cap; mai mulţi decât avem nevoie; gândiţi vă că, afară de aceşti cincizeci de oameni, mai avem încă două sute de călugări, care, la drept vorbind, fac cel puţin cât tot atâţia soldaţi, dacă nu şi mai bine.

— De îndată ce oamenii noştri vor fi sosit, pune i pe călugării dumitale să străjuiască şoseaua.

— Le am şi trimis vorbă, doamnă! Monahii vor sta în­grămădiţi de a curmezişul drumului, ai noştri vor mâna trăsura spre ei, porţile mănăstirii vor fi larg deschise şi se vor închide numai după ce caleaşca va fi intrat în curte.

— Să mergem atunci la masă, Mayneville, ca să ne mai treacă timpul. Sunt atât de nerăbdătoare, încât îmi vine să împing acul pendulei.

— O să vină şi ceasul aşteptat, fiţi fără grijă.

— Dar oamenii noştri, ce i cu oamenii noştri?

— Vor sosi la timp: de abia a bătut de opt, n am pier­dut nici un moment.

— Mayneville, Mayneville! Fratele meu, sărmanul, îmi cere să i trimit felcerul; cel mai iscusit felcer, cel mai bun balsam pentru rana lui Mayenne ar fi o şuviţă din părul lui Valois, după ce i voi fi tuns scâfârlia, şi cel ce va pleca să i ducă ploconul acesta poate fi convins că va fi primit cu braţele deschise.

— Peste două ceasuri, doamnă, omul acesta va pleca să l caute pe scumpul nostru duce în tainiţa sa; şi după ce alteţa sa a ieşit pe furiş din Paris deunăzi ca un fugar, acum o să se înapoieze ca un învingător.

— Încă ceva, Mayneville – spuse ducesa, oprindu se în uşă.

— Ce anume, doamnă?

— Prietenii noştri au fost înştiinţaţi?

— Care prieteni?

— Partizanii noştri din Ligă.

— Ferească Sfântul, doamnă! Să încredinţezi o taină unui burghez, e ca şi când ai trage clopotul mare de la Notre Dame. Gândiţi vă că, după ce lovitura va fi reuşit, înainte ca să prindă de veste cineva, avem la îndemână cincizeci de ştafete pe care le putem trimite care încotro: în momentul acela, ostaticul va fi zăvorât în mânăstire şi vom fi în măsură să ţinem piept unei întregi oştiri. La nevoie, cum n o să mai avem a ne teme de nimic, putem da sfoară în ţară de pe acoperişul mânăstirii: "Preacinsti­tul Valois este în mâinile noastre!"

— Văd eu că eşti un om destoinic şi chibzuit, Mayneville! Pe bună dreptate Bearnezul te a poreclit Mèneligue¹². Şi eu mă gândeam să procedez cam tot aşa cum ai spus dumneata, numai că nu mi se lămuriseră încă în­deajuns lucrurile. Îţi dai seama ce răspundere apasă pe umerii mei, Mayneville, şi că niciodată, de când e lumea lume, o femeie nu s a încumetat să pună la cale şi să ducă la bun sfârşit o lovitură ca asta pe care am visat o eu?

— Cum să nu mi dau seama, doamnă! De aceea stau cu inima pierită, deşi sunt sfetnicul dumneavoastră.

— Aşadar, să recapitulăm – rosti ducesa, poruncitoare. Călugării înarmaţi sub anteriile lor?

— Sunt.

— Ostaşii înşiraţi de a lungul drumului?

— Trebuie să fie la ora asta.

— Burghezii înştiinţaţi după lovitură?

— N avem nevoie decât de trei ştafete: în zece minute Lachapelle Marteau. Brigard şi Bussy Leclerc vor afla ce s a întâmplat şi, la rândul lor, le vor da de ştire celorlalţi.

— Pune în primul rând să i omoare pe cei doi nătărăi care păzeau portierele când a trecut pe aici caleaşca: în felul acesta vom putea înfăţişa lucrurile cum vom socoti noi că ne ar prinde mai bine să arătăm că s au petrecut.

— Bieţii băieţi! De ce să i ucidem! protestă Mayne­ville. Credeţi, într adevăr, că trebuie neapărat să i ucidem, doamnă?

— Cine, Loignac? Atâta pagubă!

— Este un ostaş viteaz.

— Un neisprăvit care s a ajuns, ca şi găliganul celă­lalt care călărea în stânga trăsurii, acela oacheş la faţă şi cu ochii ca nişte cărbuni aprinşi.

— De acela nu mi e chiar aşa milă, fiindcă nici nu l cunosc; de altfel, împărtăşesc părerea dumneavoastră, doamnă: are o mutră destul de urâcioasă.

— Îl laşi va să zică pe mâna mea – spuse ducesa, râzând.

— Cu dragă inimă, doamnă.

— Într adevăr, am şi pentru ce să ţi mulţumesc.

— Ei, Doamne, vă rog să mă credeţi că nu vreau câtuşi de puţin să vă contrazic; tot ce vă spun e numai spre binele domniei voastre, având în vedere numele pe care l purtaţi şi cinstea partidului pe care l reprezentăm.

— Bine, bine, Mayneville, toată lumea ştie că eşti un om virtuos şi, dacă e nevoie, îţi putem da şi o adeverinţă. Dumneata n o să ai nici un amestec în toată povestea asta: amândoi au apărat, pasămite, casa de Valois şi au apărat o cu preţul vieţii lor. Singurul de care îţi cer să ai grijă este tânărul acesta.

— Care tânăr?

— Cel care a ieşit de aici adineauri. Vezi dacă a plecat într adevăr şi dacă nu este cumva vreo iscoadă trimisă de duşmanii noştri.

— Doamnă – rosti Mayneville – porunca dumnea­voastră va fi împlinită.

Se duse apoi la fereastra balconului, o întredeschise şi scoase afară capul încercând să vadă ceva.

— O, ce noapte întunecoasă! exclamă el.

— Sfântă, binecuvântată noapte! spuse ducesa. Cu atât mai binecuvântată, cu cât este mai întunecoasă. Curaj, deci, căpitane!

— Da, numai că n o să putem vedea nimic, doamnă, şi dumneavoastră trebuie să vedeţi neapărat ce se întâmplă.

— Dumnezeu, a cărui lege o apărăm, priveghează pentru noi, Mayneville.

Mayneville, care, cel puţin aşa se părea, nu punea chiar atâta temei ca doamna de Montpensier pe amestecul Celui de Sus în tărăşeniile de felul acesta, Mayneville, zic, se aşeză din nou la fereastră şi nu se mai clinti de acolo, străduindu se pe cât putea să sfredelească bezna nopţii cu privirea.

— Se vede trecând cineva? întrebă ducesa, stingând din prudenţă luminile.

— Nu, dar se aude un tropot de cai.

— Bravo, bravo, ei sunt, Mayneville! Totul merge strună.

Şi ducesa se uită dacă mai avea la cingătoare faimoasa pereche de foarfeci sortită să joace un rol atât de impor­tant în istorie.

XLIII

CUM A AJUNS DOM MODESTE GORENFLOT SĂ L BINECUVÎNTEZE PE REGE CU PRILEJUL TRECERII SALE PRIN FAŢA MÂNĂSTIRII IACOBINILOR
Ernauton părăsi conacul cu inima copleşită de toate cele întâmplate, dar în acelaşi timp cu conştiinţa împă­cată; avusese nemaipomenita fericire de a şi mărturisi dragostea unei principese şi de a reuşi apoi, în urma dis­cuţiei foarte serioase ce avusese loc după aceea, să facă în aşa fel ca mărturisirea lui să fie uitată, dar numai atât cât trebuia pentru ca să nu i pricinuiască nici un neajuns în momentul de faţă şi să dea roade mai târziu.

Mai mult încă, avusese norocul să nu l trădeze nici pe monarh, nici pe domnul de Mayenne şi să nu se trădeze nici pe sine.

Prin urmare, putea fi mulţumit, deşi mai avea încă atâtea dorinţe pe care ar fi vrut să şi le împlinească, şi printre aceste dorinţe, şi aceea de a se întoarce cât mai repede la Vincennes spre a i împărtăşi regelui tot ce aflase.

În sfârşit, după ce l va fi încunoştiinţat pe rege, nu mai dorea decât să se culce şi să viseze.

Să viseze este suprema fericire a oamenilor de acţiune, singura odihnă pe care şi o pot îngădui.

De aceea, cum ieşi pe poarta conacului Bel Esbat, Ernauton dădu pinteni calului, pornind la galop, dar abia făcu o sută de paşi, purtat în goană de tovarăşul său cre­dincios, supus la atâtea încercări în ultimele zile, că se văzu dintr o dată silit să se oprească în loc din pricina unui obstacol pe care ochii săi orbiţi de lumina de la Bel Esbat şi încă nedeprinşi îndeajuns cu întunecimea de afară nu apucaseră să l zărească şi deci nu puteau nici să l măsoare.

Era vorba de un pâlc de călăreţi care îl învăluiseră din­tr o parte şi alta a şoselei şi i tăiaseră calea, punându i în piept o jumătate de duzină de spade şi tot atâtea pistoale şi pumnale.

Oricum, erau prea multe pentru un singur om.

— Ce i asta?! se miră Ernauton. Au început să iasă tâlharii la drumul mare doar la o leghe de Paris? Naiba s o ia de ţară! Înseamnă că prefectul regelui nu face nici două parale! L aş sfătui să pună altul în locul lui!

— Linişte, vă rog! porunci un glas care i se păru cunoscut lui Ernauton. Spada şi armele dumneavoastră şi fără multă vorbă!

Unul din oameni apucă bidiviul de dârlogi, alţi doi îl jefuiră pe Ernauton de arme.

"Ai dracului! Ce îndemânatici sunt!" şopti printre dinţi Ernauton. Pe urmă, întorcându se către cei ce se pregă­teau să l aresteze, zise:

— Domnilor, sunteţi atât de buni să mi spuneţi măcar...

— Bine, dar e domnul de Carmainges! exclamă căpe­tenia tâlharilor, ţinând încă în mână spada tânărului gen­tilom pe care o înhăţase o clipă mai înainte.

— Domnul de Pincornay! se minună Ernauton. Pfui! Urâtă meserie ţi ai găsit.

— Tăcere am spus! repetă la câţiva paşi de ei glasul poruncitor. Duceţi l la închisoare.

— Păi să vezi, domnule de Sainte Maline – spuse Perducas de Pincornay – omul pe care l am arestat...

— Ce i cu el?

— E camaradul nostru, domnul Ernauton de Carmainges.

— Cine, Ernauton? exclamă Sainte Maline, îngălbenindu se de ciudă. Ce caută aici?

— Bună seara, domnilor! îi întâmpină liniştit Carmainges. Drept să spun, nu mi aş fi închipuit c o să am parte de o societate atât de agreabilă.

Sainte Maline nu scoase un cuvânt.

— Am impresia că vreţi să mă arestaţi – continuă Ernauton – căci nu mi vine să cred că aveţi de gând să mă prădaţi.

— Ei, drăcia dracului! bombăni Sainte Maline. Numai la asta nu m aş fi aşteptat.

— Nici eu, pe legea mea! mărturisi Carmainges, râzând.

— Ce încurcătură! Ia spune, ce făceai pe şosea?

— Dacă ţi aş pune aceeaşi întrebare, domnule de Sainte Maline, ai binevoi să mi răspunzi?

— Nu.

— Atunci n ai să te superi dacă am să procedez la fel ca dumneata.

— Nu vrei să spui, aşadar, ce făceai pe şosea?

Ernauton se mulţumi să zâmbească, fără să răspundă nimic.

— Nici unde te duceai?

Aceeaşi tăcere.

— În cazul acesta, domnule – spuse Sainte Maline – de vreme ce nu vrei să mi dai nici un fel de lămuriri, mă văd silit să te tratez ca pe oricare cetăţean.

— Treaba dumitale! Ţin totuşi să ţi atrag atenţia că vei da socoteală pentru faptele dumitale.

— Cui să i dau socoteală? Domnului de Loignac?

— Cuiva mai mare.

— Domnului d'Épernon?

— Altcuiva şi mai mare.

— Fie orice o fi! Aşa am primit ordin, trebuie să te trimit la Vincennes.

— La Vincennes? Minunat! Chiar acolo mă şi du­ceam, domnule.

— Sunt încântat, domnule – spuse Sainte Maline – că această scurtă călătorie se potriveşte atât de bine cu do­rinţele dumitale.

Doi oameni cu pistolul în mână luară numaidecât în primire ostaticul, pe care l escortară o bucată de drum, până în dreptul altor doi ostaşi ce vegheau la o distanţă de cinci sute de paşi de primii. La rândul lor, ultimii doi făcură acelaşi lucru, aşa încât Ernauton avu parte să fie petrecut tot timpul până în curtea donjonului de cama­razii săi.

În curte, Carmainges zări în mijlocul unei cete de o sută cincizeci de soldaţi din cavaleria uşoară veniţi de la Nogent şi de la Brie cincizeci de călăreţi dezarmaţi, care, palizi la faţă şi cu nişte mutre plouate, îşi deplângeau soarta vitregă, convinşi că isprava începută în împrejurări atât de fericite era sortită să aibă un deznodământ destul de ticălos.

Toţi aceşti oameni fuseseră prinşi, care prin vicleşug, care cu anasâna, de către cei Patruzeci şi Cinci, care înde­pliniseră astfel prima lor misiune de când intraseră în slujbă, fie tăbărând câte zece asupra a doi trei dintre ei, fie aţinând calea în chipul cel mai politicos celor pe care i socoteau mai primejdioşi şi punându le pe nepusă masă pistolul sub nas, tocmai când adversarii erau încredinţaţi că se întâlniseră cu nişte camarazi şi că era vorba de un schimb de amabilităţi.