Lucrare de disertaţIE


I.3. Cazul societăţii româneşti de secol XIX-limite şi provocări bibliografice



Yüklə 257,63 Kb.
səhifə2/4
tarix09.12.2017
ölçüsü257,63 Kb.
#34241
1   2   3   4

I.3. Cazul societăţii româneşti de secol XIX-limite şi provocări bibliografice
România modernă va adopta acest model al diviziunii sociale bazate pe gen aşa cum va prelua şi alte modele sociale, culturale, economice şi politice ale Europei Occidentale. În mare măsură modalităţile prin care stereotipurile masculin şi feminin vor ajunge în spaţiul românesc sunt aceleaşi ca şi în cazul, spre exemplu, al modei vestice sau al ideilor Revoluţiei Franceze. Astfel, putem vorbi despre o primă etapă, în timpul căreia Principatele Române iau contact cu ideile Parisului şi Vienei prin intermediul ofiţerilor ruşi şi austrieci. Într-o a doua etapă acest contact este unul direct, tinerii aflaţi la studii în străinătate întorcându-se ca adevărate imagini vii ale noilor ideologii şi concepte ale Europei.

Dacă acest lucru este destul de uşor de observat în ceea ce priveşte elita românească formată din foşti bursieri în diverse oraşe europene, dificultăţile apar când dorim să identificăm modul de transmitere, asimilare şi reprezentare a noilor concepte. Şi aceasta nu pentru că sursele nu ar exista ci pentru că ne lovim de absenţa unei bibliografii deja sistematizate. Studiile de gen, cu o tradiţie de câteva decenii în ţări precum Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi Germania, îşi aşteaptă încă cercetătorii în România.

Multitudinea de informaţii şi diversitatea surselor, fără avantajul unor linii orientatoare, se dovedesc greu de gestionat şi interpretat. Acesta este şi motivul pentru care lucrarea de faţă nu se poate constitui în primul rând decât într-un început şi o încercare de identificare şi sistematizare a surselor, pas necesar în orice domeniu nou de cercetare.

Cu toate acestea, în ultimii ani se poate constata apariţia, încă în număr destul de redus pe piaţa de carte din România, a unor studii şi lucrări, care tratează, în marea lor majoritate, temele propuse din perspectiva studiilor de gen, oferind în acest sens informaţii valoroase cu privire la anumite surse.

Merită menţionată lucrarea Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea a profesorului Alin Ciupală sau volumul de studii Despre femei şi istoria lor în România, apărută la editura Universităţii din Bucureşti, avându-l ca editor tot pe profesorul Alin Ciupală.

Mai există desigur cărţi precum cea a Elenei Olariu, Mentalităţi şi moravuri la nivelul elitei din Muntenia şi Moldova. Secolul al XIX-lea, care deşi nu prezintă o interpretare specifică studiilor de gen, cuprinde capitole referitoare la aspecte ale vieţii private, tratând chiar subiecte cum ar fi viaţa de cuplu sau identitatea masculină. Viaţa privată este şi tema volumului Ioanei Pârvulescu intitulat În intimitatea secolului 19, lucrare informativă dar şi plină de savoare, datorită folosirii în realizarea descrierilor a unor mijloace şi tehnici literare.

Limitele bibliografice se dovedesc însă şi o provocare. Literatura, presa, arta, medicina şi legislaţia, memoriile, corespondenţa şi relatările de călătorie, toate cuprind informaţii importante pe care un cercetător al relaţiilor de gen le descoperă, uneori întâmplător, şi care îl ajută să înţeleagă mai bine epocile sau procesele cercetate.

În capitolele care urmează vom analiza temele şi conceptele propuse din perspectiva genului, un termen inventat de secolul al XX-lea dar o realitate trăită de secolul al XIX-lea.



CAPITOLUL II

Discurs şi reprezentare a masculinităţii


II.1. „Stereotipul masculin”. Construirea conceptului modern de masculinitate
De ce o istorie a masculinităţii? Istoria a încetat de mult timp să fie analizată şi descifrată exclusiv prin prisma evenimentelor care au marcat-o pentru a fi în schimb interpretată din perspectiva conceptelor, ideilor şi teoriilor ce şi-au adus contribuţia la conturarea realităţilor epocilor studiate. Totodată „Recognition of the importance of gender as an historical category has begun to transform the writing of European history”13. Astfel, cercetarea istorică din ultimele decenii a demonstrat că genul şi relaţiile de gen, mult timp ignorate de istoriografie, nu doar au fost influenţate de politic, social, cultural şi economic ci, ceea ce este mai important, au influenţat, uneori în mod decisiv, direcţiile luate de istoria modernă a statelor europene şi nu numai.

În acest sens, conceptul, construit cultural şi social, care a dominat gândirea şi acţiunile secolului al XIX-lea „and left hardly one modern ideology untouched14 a fost cel al masculinităţii. Pornind de la argumentul diferenţei, oferit de biologic, societatea modernă a pus bazele unei teorii-devenită ideologie- fundamentată pe gen, ca modalitate de autodefinire. Legătura dintre biologic şi cultural şi totodată ceea ce a oferit coerenţă acestei teorii a fost tocmai conceptul de masculinitate, construit în permanentă opoziţie cu cel de feminitate.

Dacă studiul masculinităţii este relativ recent în istoriografie „les hommes ne sont pas un objet d`études nouveau. […] Au XIXe siécle la masculinité était au fondement de la discipline de l`histoire, structurant la choix de ses thémes et de ses pratiques"15. Noutatea pe care o aduce domeniul studiilor de gen este că pune în centrul cercetării bărbaţii nu ca „sujets universals de l`histoire” ci ca „sujets particuliers”, oferind o perspectivă asupra unor aspecte puţin discutate dar care au stat de multe ori la baza deciziilor publice, fie ele de ordin economic, politic sau social.

Pe tot parcursul secolului al XIX-lea masculinitatea a constituit acel numitor comun, care a făcut legătura între obiectivele pe plan intern şi extern ale statului naţional şi cetăţenii săi, fiind în acelaşi timp fundamental în definirea societăţii moderne.

Istoricul John Beynon identifică, în lucrarea sa Masculinities and Culture, trei componente şi totodată trei faţete ale conceptului modern de masculinitate, în opinia sa „masculinitatea” fiind de fapt alcătuită din mai multe „masculinităţi”. Acestea ar fi „masculinity as experience”-modul în care trăsăturile şi comportamentele specifice ataşate conceptului de masculinitate sunt resimţite de cei cărora li se adresează; „masculinity as enacted”, se referă la modul în care masculinitatea se reflectă în organizarea societăţii, în locul pe care îl ocupă indivizii, în rolurile care le sunt atribuite; „masculinity as represented”, sau reprezentarea a ceea ce însemna a fi bărbat, aşa cum apare ea în literatură, artă, presă. Analizarea acestor forme de exprimare a masculinităţii contribuie la înţelegerea procesului de construire a unui concept cultural şi social, devenit parte integrantă a ideologiei dominante a secolului al XIX-lea, cea a statului naţional. Istoricul propune ca metodă „reading masculinity as a text”, identificând şi integrând în cadrul analizei acei factori care contribuie la conturarea conceptului cultural de masculinitate. Printre aceşti factori autorul include vârsta, înfîţişarea, orientarea sexuală, clasa, ocupaţia, educaţia, etnia dar şi religia şi statutul16.

Începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, gândirea iluministă a fost cea care a pus primele pietre de temelie diferenţei fundamentate pe gen, opunând masculinitatea cu ceea ce erau văzute drept trăsăturile sale definitorii: raţiunea, adevărul şi forţa intelectului, feminităţii, cu ceea ce era considerat propriu femeii: senzualitatea, greşeala şi emoţiile. Astfel, din antiteză lua naştere un ideal al masculinităţii, ideal pe care secolul al XIX-lea îl va transforma în ceea ce istoricul George L Mosse numeşte „stereotipul masculin”, adevărat act de identitate pentru toţi cei care doreau să se numească cetăţeni ai statului modern.

Stereotipurile, definite drept „credinţe despre caracteristici psihologice şi/sau comportamentale ale unor categorii de indivizi, grupuri sociale (de sex, vîrstă, etnice, religioase etc.); [...] fixate în imagini şablonizate, durabile, „preconcepute", în sensul că nu se bazează pe observarea directă, proaspătă a fenomenelor, ci pe moduri de gîndire apriorice, rutinizate”17, împărţeau indivizii în categorii bine definite, facilitând, cel puţin în teorie, identificarea „duşmanului” care ar fi periclitat valorile pe care se fundamenta edificiul naţional.

Dar ce însemna această masculinitate pe care, după cum vom vedea, statul naţional o va considera esenţială pentru afirmarea şi chiar supravieţuirea sa? În ediţia a noua a Bescherelle– Dictionnaire National, apărută spre sfârşitul secolului al XIX-lea masculinitatea era definită drept: „ce qui accompagne le penchant de l`homme a s`approprier tout ce qui annonce de la grandeur, de la force, de la supériorité” iar adjectivului „viril” îi era oferită definiţia „ce qui est digne d`un homme”18.

O astfel de definiţie îşi va atinge potenţialul maxim ca sursă pentru o nouă imagine a ceea ce însemna a fi bărbat. Iar imagine este cuvântul potrivit, deoarece: „Masculinity was regarded as of one piece from its very beginning: body and soul, outward appearance and inward virtue were supposed to form one harmonious whole....”19.

Legătura dintre aspectul fizic–exteriorul şi spirit–interiorul era una indisolubilă, Johann Kaspar Lavater (1741-1801) fiind cel care a pus bazele unei adevărate teorii asupra fizionomiei umane şi a relaţiei acesteia cu caracterul în celebra sa lucrare, Physiognomische Fragmente zur Beförderung der Menschenkenntnis und Menschenliebe (fig.1) susţinând „the ability to recognize the hidden character of a human being through his outward appearance20.


II.1.1. „Secolul 19 este unul cu barbă şi mustăţi.”

Interdependenţa trup–caracter era esenţială în construirea noului stereotip, idealul fiind transformat într–o imagine standardizată, uşor de identificat, de descifrat şi integrat în ansamblul social. Oamenii încetau să fie simpli indivizi pentru a deveni tipuri. Iar miza nu era, după cum vom vedea, nici mai mult nici mai puţin decât supravieţuirea statului naţional.

Stereotipul nu se limita însă la trăsăturile psihologice sau la comportamentele vizibile, ci includea totodată şi aspectul fizic. Existau reguli, popularizate în ghiduri ale bunelor maniere cu privire la îmbrăcăminte şi îngrijirea corpului. Totodată, „Secolul 19 este unul cu barbă şi mustăţi. […] În 1877, an bărbătesc, întrucât războinic, cuvântul mustaţă e folosit uneori ca sinonim pentru bărbat [...] Aici [în România, n.n], în a doua jumătate a secolului, metaforele poeţilor se întind între mustăcioara nici prea subţire, nici prea deasă a lui Vasile Alecsandri, şi cea alungită, întoarsă în buclă obraznică a lui Macedonski; politica reformatoare poartă la 1866 favoriţi şi mustaţă, ca tânărul principe Carol de Hohenzollern, dar va creşte curând în barba lui deasă, zilnic rotunjită de bărbierul regal şi periodic confruntată cu barba romantică a lui Ion C. Brătianu, proza se naşte cu mustaţa neagră a lui Costache Negruzzi, trece prin barba blondă a institutorului Creangă şi ajunge la alba mustaţă a lui Slavici sau la mustaţa triumfătoare de pe chipul lui Duiliu Zamfirescu. Medicina are la temelie favoriţii bălai ai lui Carol Davila, iar critica barba multă vreme neagră a lui Titu Maiorescu”21 (fig.2).

De unde importanţa acordată acestor „podoabe” ale chipului bărbătesc, ce îl fac pe Mihail Kogălniceanu să recurgă la următoarea comparaţie: „O adunare fără femei este ca o grădină fără flori, ca un bărbat fără barbă şi musteţi [s.n], ca o zi fără soare, ca o gazetă fără abonaţi, ca un şes fără verdeaţă, ca un teatru fără public, ca versuri fără poezie, ca o viaţă fără iluzii, ca un judecător fără proţesuri, ca un tânăr fără amor şi, în sfârşit, ca toate comparaţiile din lume”22.

Secolul al XIX-lea a fost un secol al admiraţiei faţă de domeniul militar şi tot ce se putea asocia cu acesta: armele, uniformele şi....mustaţa sau barba. În Anglia primelor decenii ale secolului doar cei care activau în cadrul armatei aveau dreptul de a purta cu mândrie aceste veritabile simboluri ale curajului, forţei, rezistenţei fizice şi morale, într-un cuvânt am putea spune ale conceptului modern de masculinitate. În armata britanică mustăţile erau un simbol al rangului iar promovarea aducea cu sine şi dreptul creşterii unei mustăţi mai mari.

Astfel, în romanul lui William Makepeace Thackarey, Vanity Fair, unul dintre personajele feminine principale, Miss Amelia „looking at Mr George Osborne`s pale interesting countenance , and those beutiful, black curling, shining whiskers [...] thought in her little heart that in His Majesty`s army , or in the wide world, there never was such a face or such a hero”23. Aşa ne explicăm de ce un alt personaj al romanului, civilul Jos Sedly, pregătindu-se să fugă, în ajunul luptei de la Waterloo, privindu-şi mustăţile impresionante în oglindă îşi spune: „They WILL [s.a.] mistake me for a military man....”24.

Treptat mustaţa şi barba vor deveni accesoriile tuturor bărbaţilor epocii moderne, fiind asimilate ideii de respectabilitate, conferind totodată autoritate. Nu de puţine ori, marii monarhi ai Europei au fost cei care au iniţiat moda anumitor tipuri de mustaţă. Este cazul lui Napoleon III şi al mustăţii stil „imperial” sau al lui Franz Joseph şi al mustăţii cu acelaşi nume.(Fig.3)

Măsura în care aceste accesorii faciale fuseseră integrate conceptului de masculinitate ne este dată, printre altele, de titlul unui cântec la modă în anii care au urmat primul război mondial şi anxietăţii provocate de prezenţa tot mai activă a femeilor în spaţiul public: „We men must grow a mustache. That`s one thing that the girls can`t do!” (Fig.4).


II.1.2. Copilăria ca început al construirii masculinităţii

În cadrul familiei burgheze se făceau primii paşii spre integrarea stereotipului în identitatea noilor generaţii. În acest sens vor exercita o influenţă durabilă ideile cuprinse în ceea ce Jean-Jacques Rousseau va numi cea mai bună şi mai importantă dintre scrierile sale, lucrarea Emile ou de l`education, publicată în 1762.

Sursă de inspiraţie pentru noul sistem de învăţământ introdus în Franţa în timpul Revoluţiei Franceze dar şi pentru alte sisteme de învăţământ din Europa, opera susţinea necesitatea educării în mod diferit a fetelor şi a băieţilor, educaţia fiind menită să-i pregătească pentru rolurile ce le erau atribuite în funcţie de gen. Astfel, Emile „would learn to endure hardship, to explore the natural world, to develop physical strength and control, to exercise his own judgement and independence....” în timp ce Sophie „was to be confined-even tied to a chair and forced to play with dolls. Where he was to develop intellectual independence, she was to be taught to submit her judgement to others and to follow the dictates of the world around her”25. Scopul acestei educaţii era pregătirea lui Emile pentru viitorul său ca cetăţean, soţ şi tată de familie, iar a lui Sophie pentru rolul de soţie şi mamă devotată. Ilustrativ pentru viziunea lui Rousseau este frontispiciul ediţiei princeps a lucrării, care ne înfăţişează pe de o parte o femeie alăptând un copil, schimbând în acelaşi timp un altul, în timp ce o fetiţă o priveşte curioasă, contemplându-şi de fapt viitorul iar pe de altă parte scene din educaţia lui Emile, luând lecţii sau bucurându-se în mijlocul naturii (Fig. 5).

Acest model de educaţie era un element important în cadrul concepţiei mai largi a lui Rousseau cu privire la societate, deoarece „Şcoala reprezintă unul dintre spaţiile culturale prin care o comunitate încearcă să-şi promoveze propriul model social”26. În aceste condiţii, importanţa instituţiilor de învăţământ în transmiterea şi fixarea conceptelor şi a valorilor unei societăţi la un moment dat nu trebuie subestimată. Iar această afirmaţie este valabilă atât pentru spaţiul Europei Occidentale cât şi pentru cel românesc. Spre exemplu, într-un raport realizat la jumătatea secolului al XIX-lea de către Petrache Poenaru, Simeon Marcovici şi Constantin N. Brăiloiu se preciza că scopul învăţământului este cel de a „de a forma mai întâiu dregători şi slujbaşi publici, înzestraţi cu şciinţe potrivite misiunei lor, şi îndeobşte de a moralisa pe toţi tinerii, prin învăţături religioase, dându-le şi gustul ocupaţiilor serioase , care statornicesc mintea şi sunt mai temeinic element de odihnă şi linişte a duhurilor”. 27

Cu toată atenţia de care începuse să se bucure ideea de educare a fetelor, fraza este relevantă pentru mentalitatea perioadei. Astfel, se făcea referire în primul rând la tinerii de sex masculin, viitorii „dregători şi slujbaşi publici”. De altfel, chiar spre sfârşitul secolului al XIX-lea numărul fetelor care frecventau şcolile primare va rămâne mult mai redus decât cel al băieţilor: în mediul rural, în 1878 fetele reprezentau 13,65% din populaţia şcolară, iar în mediul urban, în acelaşi an ele reprezentau 31,42%28.

O a doua observaţie se referă la importanţa componentei morale a educaţiei. Aceasta este o diferenţă notabilă între modul în care era concepută educaţia în vestul Europei şi educaţia în şcolile româneşti. O explicaţie putem găsi în ponderea deţinută de religie în cadrul conceptului modern de naţiune, pe baza căruia a fost creată România modernă. Ca membru al unei comisii însărcinate cu evaluarea progresului şcolar, Costache Negruzzi îl sfătuia pe profesorul C. Paulini: „să ai de prăviţi aceste două înalte principii a oricăreia educaţii, relighia şi morala. Când vei izbuti a face pre elevii Dumitale să înţeleagă dupre sferă şi putinţă sfinţenia relighii, când prin moraliceşti sfaturi şi poveţi vei pute înlătura de la dânşii viţiurile ce atât de lesne se vâră în înimi june, atunce vei ajunge scopul la care eşti chemat şi pre care Guvernul îl cere de la Dumneata, acela adică de a forma cetăţeni buni şi folositori ţerei.....”29.

Formarea trăsăturilor asociate cu conceptele de masculinitate şi feminitate se făcea chiar înainte de contactul copiilor cu mediul şcolar. Într–un secol „divizat după sex”, jucăriile erau, aşa cum vor rămâne de altfel pentru mult timp, o sursă importantă de construcţie identitară. Astfel, în România mijlocului de secol XIX, „micii bărbaţi” îşi petreceau copilăria înconjuraţi de „jucării bărbăteşti” (fig. 6): „coif de hârtie, care stă moţ în creştet şi vaporul de hârtie care pluteşte în lighean, sabia uşoară şi boantă, care va deveni cândva grea şi ascuţită, uniforma de maior de roşiori, calul de lemn cu capul pe băţ [...] toba şi trâmbiţa, cuburile şi înainte de orice escadroane, batalioane, armate întregi de soldaţi de plumb, infanterişti şi cavalerişti....”. Pe de altă parte, „pentru micile domnişoare, păpuşi de cârpă, de lemn sau cu cap de porţelan, cărucioare, săniuţe şi chiar maşini de cusut”30. Jucăriile erau astfel înzestrate cu rolul de simboluri miniaturale ale unui viitor decis de sexul copilului.

Pentru o mărturie contemporană putem face referire la schiţa lui I.L Caragiale, Vizita, în care autorul face portretul sugestiv al unui băieţel răsfăţat:„Îmbrăcat ca maior de roşiori”, acesta nu ducea lipsă de jucării: „Dintre toate, maiorul alege o trâmbiţă şi o tobă. Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânăt rotat, pune trâmbiţa la gură şi, legănându–se călare, începe să bată toba cu o mână şi sa sufle–n trâmbiţă31 (fig. 7).

Pentru o viitoare ocupaţie reală băieţii schimbă, de la vârsta cea mai fragedă, jucăriile cu arme cât se poate de reale. Spre exemplu, Radu Rosetti menţionează în amintirile sale faptul că la 7 ani a ţinut pentru prima dată o armă în mână iar de la 13 ani a început să participe la partide de vânătoare.
II.2. Sportul şi noua imagine a corpului masculin
În contextul acaparării de către „stereotipul masculin” a tot mai multe aspecte din viaţa cotidiană a secolului al XIX-lea, se încadrează şi accentul pus pe dezvoltarea rezistenţei fizice şi armonia trupului prin practicarea unei palete largi de activităţi sportive.

Potrivit teoriei lui Lavater privind fizionomia umană, frumuseţii şi armoniei trupului le corespundeau valorile şi puritatea spiritului. În acest sens, sfârşitul secolului al XVIII-lea aduce apariţia şi afirmarea gimnasticii moderne, văzută iniţial ca „that part of medicine which teaches maintenance or restoration of health by means of exercise32, după cuvintele medicului elveţian André David Tissot (1728-1797). Primul pas fusese făcut şi gimnastica îşi va găsi susţinători perseverenţi şi în alte personalităţi precum profesorul german J.F.C.Guts Muth (1759-1839), care va publica în 1793 lucrarea Gymnastik fur die Jugend (Gimanstica pentru tineret) (Fig. 8) sau profesorul de gimnastica Friederich L. Jahn (1778-1852), cu a sa Deutsche Turnkunst (Gimnastica germană) din 1816.

Nu va trece mult până când gimnastica va intra în uzul curent, fiind menţionată în dicţionare, enciclopedii, cărţi de medicină şi igienă. Acest interes se explică pe de o parte prin componenta militară prezentă în gimnastica germană, cu ale sale „exerciţii atent gradate, care trebuiau executate cu precizie” şi care excludeau „iniţiativa şi competiţia” dar şi prin o nouă imagine asupra corpului masculin. În acest sens, modelul grecesc va fi favorizat datorită accentului pus pe armonia raportului „între înălţime, greutate, masă musculară şi mobilitate” şi pe echilibrul dintre „diferitele elemente ale anatomiei şi eul interior, între corp şi minte, sintetizat în dictonul Mens sana in corpore sano33.

După cum era de aşteptat, gimnastica şi idealul corpului masculin atletic, bine proporţionat şi disciplinat au fost adoptate şi introduse în scurt timp şi în şcolile, armata şi chiar viaţa cotidiană a cetăţenilor Prusiei, Austriei, Italiei şi Franţei. Obiectivul era unul cât se poate de clar definit. Astfel, potrivit lui Rudolf Obermann, fondatorul primei Societăţi de Gimnastică a Italiei, „gymnastics prevents effeminacy and creates manly men, disciplined, industrious, modest and persevering34. La rândul său filozoful şi sociologul britanic Herbert Spencer declara: „Prima condiţie a prosperităţii naţionale este să ai o naţiune formată din animale robuste”35.

Legătura dintre ideologia naţională şi imperialism era făcută tot prin intermediul sportului. Spre exemplu, în Anglia „Revistele şcolare erau pline de istorioare care lăudau sportul de echipă, cea mai bună pregătire pentru o viaţă de acţiune şi de cuceriri în numele Imperiului. Sportul îl făcea pe tânăr în stare să locuiască în Africa sau în Asia, să colaboreze cu ceilalţi şi să-i comande.”36 Practicarea sportului, mai ales a celui de echipă, prezenta similitudini numeroase cu viaţa cetăţeanului în cadrul naţiunii. Aşa cum naţiunea era mai importantă decât individul, acesta fiind doar o rotiţă în marele angrenaj al statului naţional, aşa şi „echipa era mai importantă decât individul”37, acţiunile sale fiind subordonate atingerii unui obiectiv comun, soarta echipei fiind responsabilitatea fiecărui membru al său.

Influenţa modelului promovat de şcolile de gimnastică pătrunde şi în spaţiul românesc, într–o primă etapă la nivelul elitei ce luase contact cu ideile Occidentului european. Grigore Sturdza, al doilea fiu al domnitorului Mihail Sturdza, „celebru în epocă pentru puterea lui fizică [...] se autoeducase în tinereţe după modelul atleţilor greci”, iar „pasiunea pentru sport o dobândise în perioada studiilor, în spaţiul german”38. Nu este surprinzător să aflăm că de atunci făcea o oră de gimnastică în fiecare dimineaţă.

Când îi face portretul lui Iorgu Dăscălescu, un tânăr foarte la modă în România anilor 1860, Nicolae Gane menţionează printre calităţile cele mai importante ale acestuia faptul că „era bun înotător, bun călăreţ, făcea gimnastică ca un acrobat şi ştia să lupte cu spada....”39

Şi pentru a demonstra că acestea erau departe de a fi cazuri izolate este de ajuns să menţionăm deschiderea în 1866, la Bucureşti a unei „şcoli de arme” de către A. Paret, „ex–maestru de arme în gardă la Paris şi profesor de scrimă la şcoala militară din Bucureşti40. De asemenea, la începutul deceniului şase fusese înfiinţată şi Şcoala normală de scrimă, gimnastică şi tregeri la ţintă iar din 1875 unităţile militare dispuneau de propriile şcoli de scrimă.

Gimnastica nu era însă singura formă de activitate fizică practicată. Călăria, scrima, vănătoarea, toate au cunoscut o amploare deosebită, fiind înzestrate cu noi semnificaţii şi implicaţii. „Încetând să mai fie doar un exerciţiu de plăcere, sportul a răspuns unor obiective morale, sociale şi ideologice41. După cum se afirma la deschiderea primei Societăţi de gimnastică franceză, în ianuarie 1860 scopul era „dezvoltarea forţei corpului, modelarea sufletului şi creşterea pentru patrie a unor copii care să fie demni de ea42.


Yüklə 257,63 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin