Lucrare de disertaţIE
II.2.1. Primele şcoli româneşti de gimnastică şi implicaţiile acestora
Yüklə 257,63 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- III.3. Duelul ca practică şi modă în societatea românească
- CAPITOLUL III Masculinitatea între hegemonie şi contestare III.1. Antiteza stereotipurilor şi legitimarea statului naţional
- III.2. Contestarea masculinităţii sau masculinităţi contestate III.2.1. Sexualitatea între „normal” şi „deviant”
- III.2.1.1. Onanismul sau păcatul împotriva naţiunii
- III.2.1.2. Homosexualitatea între medicină şi legislaţie
- III.3. Criza masculinităţii-premise III.3.1. Degenerarea- spaima fin de siécle
- III.3.2. „Efeminarea naţiunii” şi prezenţa femeilor în spaţiul public
- BIBLIOGRAFIE Lucrări
- Corespondenţă şi memorialistică
II.2.1. Primele şcoli româneşti de gimnastică şi implicaţiile acestora Despre practicarea sportului într-un cadru organizat se poate vorbi în spaţiul românesc începând cu jumătatea secolului al XIX-lea. Astfel, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza se înfiinţează prima asociaţie cu caracter sportiv, Societatea de dare la semn. Membrii acestei societăţi, înfiinţate în 1862, practicau tirul, interesul pentru arme numărându-se printre ceea ce trebuiau să fie preocupările unui bărbat. Pentru a nu oferi decât câteva exemple, nepotul domnitorului Mihail Sturdza, Dimitrie Mavrocordat deţinea „40 de focuri, puşti şi pistoale” iar Alexandru I. Cuza „obişnuia ca în fiecare dimineaţă să tragă în cerdacul locuinţei sale”43. Urmează în 1876 înfiinţarea de către profesorii Gheorghe Moceanu şi Constantin Constantiniu a Societăţii Centrale Române de Arme, Gimnastică şi Dare la Semn. Observăm prezenţa în numele asociaţiei a termenului „gimnastică”, acesta fiind în concordanţă cu amploarea pe care începuse să o cunoască sportul de acest tip în întreaga Europă. Spre exemplu, în 1873 se înfiinţaseră în Franţa, în mare parte sub impactul înfrângerii suferite în râzboiul cu Prusia, 9 noi societăţi de gimnastică, numărul lor ajungând la 809 până în 1899. De altfel scopul declarat al Uniunii Societăţilor de Gimnastică din Franţa era „creşterea forţelor defensive ale ţării, favorizând dezvoltarea forţelor fizice şi morale, prin utilizarea raţională a gimnasticii, studierea tirului, nataţie....”44. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea numărul asociaţiilor sportive va cunoaşte o creştere semnificativă atât în Vechiul Regat cât şi dincolo de Carpaţi, ceea ce ne oferă măsura interesului acordat acestor activităţi. Astfel, în 1876 ia naştere Societatea de Gimnastică de la Galaţi, fiind urmată un an mai târziu de infiinţarea la Iaşi a Societâţii Internaţionale de tir şi gimnastică. Anul 1883 marchează debutul Societăţii Olimpice Române, la Bucureşti. În ceea ce priveşte preocuparea pentru viitorul naţiunii ce stătea la baza acestor iniţiative este suficient să ne referim la numele a două societăţi infiinţate la Bucureşti în primii ani ai secolului al XX-lea: Societatea Viitorul (1901) şi Societatea Înainte (1905). Creşterea importanţei practicării activităţilor sportive poate fi înţeleasă şi în contextul temerilor legate de degenerarea şi aşa–zisa „efeminare” a bărbaţilor, temeri prezente cu precădere spre sfârşitul secolului al XIX–lea. Se prefigura astfel viitoarea „criză a masculinităţii”, manifestată în perioada care a urmat primului război mondial. „Gimnaştii noştrii–se scria în Le Gymnaste în 1888– au dovedit că Franţa nu este naţiunea efeminată de care au vorbit unii pesimişti şi că ea are fii vânjoşi, gata s–o apere când va sosi ceasul”45. Nevoia de afirmare şi consolidare a atributelor masculinităţii reiese şi din faptul că în secolul al XIX–lea sportul este practicat aproape în exclusivitate de către bărbaţi, fiind, de altfel, o nouă modalitate de reprezentare a stereotipului masculin .Era totodată o sursă importantă pentru acesta deoarece „arăta cum trebuia să fie bărbatul ideal din perspectiva burgheziei: viguros, hotărât, competitiv, stilat, capabil să se controleze pe sine şi să–i controleze şi pe ceilalţi, în sânul familiei, la locul de muncă şi în societate în general”46. Femeia, considerată a fi prin însăşi natura sa fragilă, stăpânită de emoţii pe care era incapabilă să le controleze, nu ar fi rezistat la efortul şi disciplina solicitate de practicarea sportului. În acest sens „medicina epocii victoriene a eliberat corpul masculin, dar l-a încorsetat pe cel al femeilor....”47 III.3. Duelul ca practică şi modă în societatea românească Abilităţile pe care exerciţiul fizic le vor dezvolta vor fi folosite pe tot parcursul secolului al XIX–lea la o practică devenită modă–duelul. Introdus de ofiţerii ruşi în Principatele Române dar şi de tinerii români întorşi de la studii din Occident, duelul va fi interzis în timpul domniei lui Mihail Sturdza şi încurajat în mod neoficial în timpul celei a lui Al. I. Cuza. Deşi în Codul Penal din 1865 se prevedea „delictul de duel”, pasiunea pentru arme şi practica devenită deja obicei îşi vor spune cuvântul iar duelurile vor continua şi în aceste condiţii. Această schimbare de optică marca de fapt o schimbare de mentalitate. Noul concept de masculinitate care avea nevoie să fie văzută şi demonstrată îşi făcea simţită prezenţa şi în orientul Europei. Astfel, din scrierile lui Vasile Alecsandri aflăm că duelul devenise o practică obişnuită aproape de jumătatea secolului, fiind văzut drept un mijloc de a demonstra ceea ce se număra printre valorile fundamentale ale noii masculinităţi-onoarea. În privinţa motivelor pentru care se poartă dueluri, în opinia aceluiaşi Alecsandri, tinerii români reveniţi de la Paris sau Berlin „se băteau şîn duelţ pentru motivuri de nimic”. Fie politice, ca în cazul duelului dintre Dimitrie Bolintineanu şi Vasile Mălinescu din 1850 sau sentimentale, cum a fost cel din 1855 dintre vornicul Constantin Balş şi contele austriac Stolberg, încheiat cu uciderea celui dintâi, motivele, uneori cât se poate de triviale, demonstrau prestigiul de care ajunsese să se bucure în ochii contemporanilor „spălarea onoarei” cu arma. De altfel, duelul era cunoscut şi sub numele de „sportul onoarei”. Elena Olariu în lucrarea sa, Mentalităţi şi moravuri la nivelul elitei din Muntenia şi Moldova ne înfăţişează ritualul unui duel, accentuând totodată şi implicaţiile acestuia „Provocarea se făcea într-un cerc de cunoscuţi, cu sau fără aruncarea mănuşii. După stabilirea locului de întâlnire, urma alegerea armelor de către cel provocat, stabilirea martorilor sau secunzilor care intermediau întâlnirea definitivă se continua cu lupta propriu-zisă, care era mai mult sau mai puţin formală şi în final era exprimată satisfacţia învingătorului, care avea «dreptatea» de partea sa. Refuzul provocării era considerat un gest de laşitate, stigmat greu de suportat în mentalitatea masculină.”48 (Fig. 9) Blamul aruncat asupra celor care refuză să-şi demonstreze apartenenţa la „casta” oamenilor onorabili este mai mult decât evident în Scrisoarea a V-a a lui Costache Negruzzi, intitulată sugestiv Iepurărie (Laşitate). Pus în faţa unui cunoscut care a refuzat o provocare la duel, Costache Negruzzi scrie „Ştiu că duelul este un prejudeţ rămas din timpurile barbare. […] Sunt însă cazuri fatale când un om ce are cel mai mic sentiment de onor nu poate face altfel şi trebui să se facă ucigaş sau jertfă, dacă nu voieşte a lăsa o pată numelui său şi o ruşine familiei sale.”49 Drept urmare gestul „onorabil” al autorului faţă de cel care „nu voia să se bată” a fost „l-am luat de spate şi l-am dat pe uşă afară”50. Reacţia lui Costache Negruzzi trebuie înţeleasă tocmai ca o dovadă a măsurii în care imaginea despre ceea ce trebuia să fie adevărata masculinitate fusese internalizată de societatea secolului al XIX-lea. Aproape jumătate de secol mai târziu mentalitatea rămăsese aceeaşi, astfel încât Anatole France putea să afirme în 1886 că sabia fusese „the first tool of civilization”. CAPITOLUL III Masculinitatea între hegemonie şi contestare III.1. Antiteza stereotipurilor şi legitimarea statului naţional Secolul Iluminismului, cel care a marcat începutul constituirii „stereotipului masculin”, a fost totodată cel care a stabilit criteriile absolut necesare pentru a fi considerat cetăţean al statului. Importanţa conceptului de cetăţenie a fost majoră, în condiţiile în care de acesta depindea acordarea drepturilor politice şi civile, precum şi locul şi rolul atribuit în cadrul construcţiei naţionale. În acest sens, legătura dintre masculinitate şi cetăţenie va fi realizată prin intermediul ideii de raţiune, considerată pe de o parte cea mai înaltă valoare umană iar pe de altă parte o trăsătură prin excelenţă a bărbaţilor. „Thus the „man of reason” became the central focus for discussion of political rights and of citizenship”51. De aici decurge faptul că, femeile, aflate, în opinia epocii, la bunul plac al emoţiilor lor, nu puteau fi recunoscute drept candidate acceptabile pentru dreptul la cetăţenie. De altfel, Codul Civil românesc adoptat în 1864 stabilea cât se poate de clar rolul fiecăruia dintre soţi în interiorul căsătoriei. Articolele referitoare la drepturile şi obligaţiile soţilor fuseseră preluate ca atare din Codul Napoleon din 1804. Astfel articolul 213 din codul napoleonic devenea articolul 195 din cel românesc şi prevedea: „Bărbatul este dator protecţiune femeii, femeia ascultare bărbatului.”52 Naţionalismul-creator al naţiunii, era rezultatul condiţiilor politice, economice şi sociale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea. Urmând aceleaşi coordonate, conceptul modern de masculinitate se năştea din aceeaşi ideologie, devenind o modalitate expresivă de legitimare a acesteia. Nu întâmplător, purtătoarea noii ideologii-burghezia-va fi totodată şi cea care va face din conceptul modern de masculinitate un stereotip menit să îi ofere elementele necesare construirii unei identităţi proprii. În cadrul acestei identităţi diferenţa dintre atributele feminităţii şi cele ale masculinităţii era una esenţială Astfel, după cuvintele fizicianului Friedrich Pockels (1865-1913) „The more female the woman and the more male the man, the healthier society and the state”53. În societatea burgheză a secolului al XIX-lea fiecare lucru dar şi fiecare persoană îşi avea locul predestinat şi bine stabilit iar argumentul la care se recurgea deseori era că: „Aşa e firea noastră: şi a femeii, şi a bărbatului”54. Astfel conchidea Dumitru D. Velicu, în teza sa de licenţă din 1907, referitoare la „emanciparea femeii”. Pe ce se baza legiuitorul introducând articolul de mai sus în Codul Civil sau Dumitru Velicu făcând afirmaţia menţionată? Într-un cuvânt am putea răspunde pe stereotipul masculin şi pe antiteza acestuia-stereotipul feminin. Istoricul Alain Corbin ne oferă o definiţie sintetizatoare a celor două, aşa cum au fost de fapt imaginate, într-o opoziţie absolută: „A lhomme se trouve dévolu ce qui relève de lexteriorité, linitiative, laction, la réalisation du projet durable ainsi que la fermeté, la maîtrise du soi, le contrôle des émotions. […] À la femme est naturellement attribué ce qui relève de linteriorité, ce qui ressortit de la sensibilité, ce qui reflète lemprise de la fibre et du nerf ”.55 Iar această definiţie este valabilă în egală măsură atât pentru Europa Occidentală cât şi pentru spaţiul românesc. Dar de unde nevoia imperioasă de a defini şi de a separa femininul de masculin? Răspunsul îl găsim, în mare parte, în acelaşi Cod Civil al lui Napoleon Bonaparte, care punea în centrul concepţiei sale asupra statului ideea de familie. Rolurile erau bine determinate şi împărţite în interiorul acestei familii, văzută ca nucleu al statului naţional şi bază a unei societăţi viabile şi stabile. Bărbatului îi era rezervat spaţiul public, reprezentarea exterioară a familiei, iar femeia era consemnată spaţiului privat în calitatea sa fundamentală de mamă a viitorilor cetăţeni şi prin aceasta „mamă a naţiunii”. Burghezia avea nevoie de legitimarea oferită de familie, în condiţiile în care se confrunta cu „angoasa tablei şterse: fără rădăcini, fără tradiţii”56. Totodată, familia se dovedea o instituţie utilă în promovarea valorilor care stăteau la baza ideologiei naţionale (fig. 10) Astfel, la începutul secolului al XIX-lea Friederich Ludwig Jahn scria: „patriotismul înfloreşte într-o familie fericită”57 iar sexologul suedez Seved Ribbing suţinea că „familia [incurajând orientarea sexuală considerată normală, n.n.] îndeplineşte sarcina statului cu succes, simplu şi ieftin.”58 În esenţă, ideologia burgheză era una patriarhală: aşa cum membrii unei familii se supun autorităţii capului familiei aşa şi cetăţenii trebuie să se supună statului-naţional. Iar această obedienţă nu se limita la sfera publică a vieţii cetăţeanului, ci o includea şi pe cea privată. Astfel se ajunge în secolul al XIX-lea ca cele două sfere să se apropie atât de mult încât în anumite cazuri să se şi confunde. „Naţionalismul burghez subordonează individul naţiunii”59, iar primul pas în acest sens este enumerarea acelor criterii pe care trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi considerat cetăţean al statului respectiv. Pentru ca cei care se încadrează în standardele stabilite să dobândească simţul unităţii şi al apartenenţei este nevoie mai departe de găsirea unui „duşman” în speranţa că lupta împotriva acestuia va consolida această unitate.
Procesul de marginalizare a celor care se constituiau în reversul normei sociale a fost unul complex, vizând atât înfăţişarea cât şi comportamentul. Frumuseţea şi armonia trupului erau elemente esenţiale ale conceptului masculinităţii moderne. Prin urmare urâţenia şi lipsa de armonie trebuiau să fie trăsături ale „duşmanului”, semnalând, potrivit teoriei lui Lavater, viciul, debilitatea, boala. Marea spaimă a secolului al XIX–lea rămâne însă sexualitatea, legată indisolubil de ideea naţională. Iniţial anumite particularităţi în chestiuni legate de sexualitate fuseseră menite să distingă burghezia de nobilimea văzută ca frivolă şi decadentă şi să o evidenţieze în raport cu asa-zisele excese sexuale ale „claselor inferioare”. Ulterior, după ce burghezia a devenit principala forţă politică şi economică iar ideologia sa predominantă în societate, particularităţile sexuale au devenit un instrument de legitimare şi totodată un barometru al adeziunii societăţii la valorile promovate de ea. De ce a ajuns viaţa sexuală a individului o problemă esenţială a statului nu este greu de înţeles. În primul rând, sexualitatea era „barometrul care măsura sănătatea şi vitalitatea naţiunii”61. O naţiune puternică avea nevoie de cetăţeni cât mai numeroşi şi sănătoşi. Dar acesta nu era singurul motiv. „Activitatea sexuală era un exemplu al lipsei de control şi haosului; un comportament sexual controlat părea o necesitate pentru o societate stabilă.”62 Sexualitatea, şi-au dat seama imediat conducătorii naţiunii, poate fi tocmai acel element esenţial care s-ar putea sustrage controlului şi ar putea periclita întreaga construcţie naţională. Soluţia pentru evitarea acestei situaţii a fost legarea comportamentului sexual de sănătatea naţiunii. În acest context „sexul a devenit o parte a sferei publice iar actele sexuale parte a discursului politic...”63. Pentru ca statul să poată lupta cu „duşmanii” care ameninţau sănătatea naţiunii trebuia mai întâi să ştie cine erau aceştia. Aici intervine rolul medicinei şi mai ales a noii sale ramuri-sexologia. Interesul statului face ca aceasta din urmă să studieze în primul rând comportamentul sexual considerat deviant şi nu pe cel acceptat drept „normal”. „Viciul” privat devine tot mai mult o problemă publică pe măsură ce se fundamentează ideea potrivit căreia comportamentul sexual „anormal” punea în pericol nu numai sănătatea individului ci însăşi bunăstarea statului. În acest fel era facută legătura dintre naţiune şi sexualitatea cetăţenilor săi. Astfel, în lucrarea The outline of forensic medicine din 1796, doctorul Johann Valentin Muller susţinea că „secretul care însoţeşte sexualitatea deviantă nu este altceva decât o conspiraţie împotriva statului.”64 III.2.1.1. Onanismul sau păcatul împotriva naţiunii Tot un medic, Samuel-Auguste Tissot publica în 1760 o lucrare care va cunoaşte o largă răspândire, fiind reeditată până la începutul secolului al XX-lea şi care purta titlul următor L`Onanisme. Dissertation sur les maladies produites par la masturbation. Volumul, care „inaugurează era condamnării ştiinţifice a practicilor solitare”65 se va dovedi extrem de influent în conturarea viziunii medicale negative asupra a ceea ce fusese până atunci considerat doar un păcat. Principalul argument al lui Tissot era că „sperma este uleiul esenţial, poate chiar „spiritul îndrumător”, a cărui risipire duce la slăbirea, la sleirea celorlalte umori”66. De aici impactul negativ asupra demografiei dar şi a stării de sănătate generale a cetăţenilor statului naţional. Singura formă „legitimă” de sexualitate în secolul al XIX-lea era heterosexualitatea din cadrul familiei în scopul procreării. Formele non-procreative de activitate sexuală erau considerate dovezi de egoism şi dispreţ faţă de comunitate, persoanele care le practicau fiind declarate indirect „duşmani ai naţiunii”. „Marea noutate a secolului al XIX-lea constă în aceea că argumentele medicale vin să se adauge anatemelor aruncate de preoţi împotriva oricărei forme de viaţă sexuală «dereglată».”67 Poate cel mai bun exemplu este cel al doctorului şi totodată călugărului J.C. Debreyne, care, la jumătatea secolului al XIX-lea recomanda un tratament pentru cei « atinşi » de onanism: „Mai întâi el va fi obligat să doarmă pe o parte, nicidecum pe spate; hrana şi băutura lui vor fi reci, el trebuind să mănânce chiar gheaţă. Apoi i se va aplica local o băşică umplută cu gheaţă pisată, cu zăpadă sau cu apă rece şi sărată cu sare de bucătărie”. La rândul său, un alt medic, Lallemand recomanda pentru „ cazurile rebele, cauterizarea cu nitrat de argint a porţiunii prostatice a canalului uretral”68. În spaţiul românesc, unde ortodoxismul făcea parte integrantă din conceptul modern de naţiune, Biserica, prin reprezentanţii săi, va condamna în numeroase rânduri „practicile solitare”. Astfel, în lucrarea Despre onanism, episcopul Melchisedec Ştefănescu aduna argumentele discursului medical şi ale celui religios în blamarea categorică a celui mai „îngreţăşitoriu şi mai perzătoriu viciu…”69, -„blestemata malachie”. Urmând exemplul lucrărilor de specialitate, precum cea a medicului Simon Andre Tissot, episcopul oferea şi o descriere fizică a „malachienilor”, menită pe de o parte să-i sperie pe cei căzuţi în greşeală iar pe de altă parte să ajute la identificarea „duşmanului”, prin furnizarea unei liste de simptome „…malachienii sunt ticăloşi şi vrednici de toată tânguirea pentru că a) să îngălbinesc, b) slăbeşte stomacul lor şi nu poate mistui, c) slăbeşte viderea ochilor, d) îşi pierd glasul, e) îşi pierd agerimea şi ascuţimea minţii, f) îşi pierd ţinerea de minte, g )îşi pierd somnul cu oarecare visuri îngrozitoare, h) le tremură trupul, i )îşi pierd toată bărbăţia trupului şi a sufletului şi se fac slabi ca muierile, j) le vine dambla, k )adeseori le urmează scurgere în vis, iar de multe ori şi deştepţi fiind, m) în sfârşit în grabă îmbătrânesc şi mor rău”70 (fig 11). Dincolo de acest tip de descrieri miza rămânea aceeaşi, din perspectiva stereotipului masculin şi a ideii naţionale de care nu putea fi separat. Melchisedec Ştefănescu însuşi îl sintetiza în următoarea frază „În numele patriei care aşteaptă bărbaţi vrednici de ea […] eu sfătuiesc pe toţi tinerii, mai cu seamă acei de prin şcoli a privighia cu mare băgare de seamă asuprăşi, ca să nu cadă în asemenea cursă”71. Miza socială poate fi identificată şi în fraza următoare „Onanistul […] ştie cum va fi tratat în societate dacă se va descoperi secretul lui şi pentru aceea îl păstrază”72. Dovadă că în redactarea acestei lucrări episcopul Melchisedec Ştefănescu se bazase pe „ideile doctorilor şi a altor bărbaţi cunoscuţi prin a lor învăţătură şi dorinţă de binele omenirii”, după cum menţiona autorul însuşi, este şi argumentul (pe care îl regăsim formulat în aproape aceleaşi cuvinte ca în volumul doctorului Tissot) potrivit căruia „Dintre toate sucurile aflătoare în trupul omenesc, cel mai esenţial este sămânţa, care are înrâurire asupra puterilor trupeşti...”73.
Aceeaşi anatemă era aruncată şi asupra homosexualitaţii. Termenul fusese inventat în 1869 de către doctorul Karl Maria Benkert pentru a desemna un alt tip de comportament sexual, considerat deviant. „Lupta” împotriva acestei a doua categorii de „duşmani” a fost la fel, ba chiar şi mai îndârjită decât cea împotriva masturbatorilor. Astfel, în legislaţia celei mai liberale societăţi europene a secolului al XIX-lea , cea britanică, întalnim astfel de articole care condamnau penal homosexualitatea: ”Any male person who, in public or private, commits or is party to the commission of, or procures or attempts to procure the commission by any male person of any act of gross indecency with another male person, shall be guilty of a misdemeanor, and being convicted thereof shall be liable at the discretion of the Court to be imprisoned for any term not exceeding two years, with or without hard labor.” 74 În Germania paragraful 175 din Codul Penal, adoptat în 1871 menţiona „Unnatural fornication, whether between persons of the male sex or of humans with beasts, is to be punished by imprisonment; a sentence of loss of civil rights may also be passed”75. Pe lângă adoptarea acestei legi, la începutul secolului al XX-lea, se alcătuieşte aşa-numitul „dosar roz”, care conţinea numele homosexualilor cunoscuţi. În spaţiul românesc până în deceniul 3 al secolului al XX-lea nu se poate vorbi propriu-zis despre o legislaţie anti-homosexuală, ca în cazul Marii Britanii sau al Imperiului German. Codul Penal adoptat în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în 1864 rămas în vigoare până în 1937, era inspirat din Codul Penal francez (1810) şi Codul Penal Prusian (1859) şi nu menţiona actele homosexuale în cadrul capitolului referitor la infracţiunile sexuale. Se urmărea modelul francez, mai tolerant, în sensul în care alegea să ignore homosexualitatea, atâta timp cât nu devenea vizibilă. În Transilvania însă, articolul 242 al Codului Penal prevedea următoarele „Constituie crimă de acte impudice nefireşti, care se pedepseşte cu recluziunea până la 5 ani, când asemene acte se săvârşesc între bărbaţi, prin violenţă sau ameninţări [s.n.], iar dacă crima a pricinuit moartea părţii vătămate, cu temniţă grea pe viaţă”76. Observăm că şi în cazul acesta ceea ce erau pedepsite erau doar actele homosexuale produse prin violenţă. Din 1937 , articolul 431 din noul Cod Penal adoptat de Carol al II-lea menţionează ca delicte actele homosexuale ce au rezultat în scandal public: „Actele de inversiune sexuală săvârşite între bărbaţi sau între femei, dacă provoacă scandal public, constituiesc delictul de inversiune sexuală şi se pedepsesc cu închisoare corecţională de la 6 luni la 2 ani”77. Presiunea exercitată de societate era resimţită acut mai ales de cei care erau afectaţi direct de ea. Spre exemplu, scriitorul –homosexual şi evreu- Marcel Proust, în opera sa „În căutarea timpului pierdut” susţinea că „homosexualii, asemenea evreilor, erau investiţi de către persecutorii lor cu toate caracteristicile fizice şi psihice ale unei rase”78- o rasa „blestemată” cum o numea Proust. Lipsa în România modernă a unei legislaţii care să considere şi să desemneze propriu-zis homosexualitatea drept un delict nu trebuie să ne ducă la concluzia că statul român, spre deosebire de Anglia sau Germania, se dovedea mai tolerant. Aparenta toleranţă legislativă îşi avea contraponderea în discursul medical al epocii, prezent mai ales în lucrările de igienă socială. Spre exemplu, în studiul publicat de I. Remer Anselme cu privire la eradicarea prostituţiei, autorul preciza: „Una dintre feţele cele mai întunecate ale decăderii morale este desigur „Prostituţia masculină”, acest viciu împotriva naturii şi care numără o sumă relativ importantă de adepţi mai ales în centrele mari....”. Deşi autorul se referea în acest caz la prostituţie şi nu la totalitatea actelor homosexuale, opinia sa este evidentă atât în expresia „viciu împotriva naturii” cât şi în fraza următoare „Înjositorul raport nepermis dintre bărbat şi bărbat (uranism) a existat încă în antichitate, fiind binecunoscut şi mult practicat la greci”79. Remer Anselme oferă cititorilor săi chiar şi o descriere a aşa-ziselor „prostituate masculine”: „Aceste cocote masculine se fardează, cochetează chiar, întrebuinţînd toate rafinamentele proprii concurentelor lor feminine, poartă porecle feminine, având şi localuri de întâlnire, unde sunt supuşi controlului medical pentru a fi feriţi de contaminare”. Această descriere este completată cu cea a practicantelor „tribadiei”, a homosexualităţii feminine: „Poartă porecle bărbăteşti, fumează ca bărbaţii şi le place să umble îmbrăcate bărbăteşte”80. Astfel erau puse la dispoziţie „portretele robot” ale „duşmanilor naţiunii”, cei care, în cuvintele autorului „împărtăşeau ceasuri de dragoste anormală”, făcând neclară linia de demarcaţie între cele două genuri, în condiţiile în care adoptau comportamente asociate în mod tradiţional de societate cu genul opus. III.3. Criza masculinităţii-premise III.3.1. Degenerarea- spaima fin de siécle Înţelegem această preocupare cu identificarea şi izolarea pe cât posibil a aşa-zişilor „duşmani ai naţiunii” în contextul temerilor tot mai crescute şi mai prezente în Europa în legătură cu ceea ce va fi cunoscut sub numele de „degenerarea naţiunii”. Considerată „a specifically nineteenth-century phenomenon” degenerarea era în opinia sociologului francez Gustave Le Bon „a result of nineteenth-century urban developments”81. Ceea ce ne interesează, din perspectiva temei lucrării este modalitatea prin care teama de degenerare s-a legat, contribuind într-un mod semnificativ, de conturarea premiselor crizei masculinităţii. Dacă discuţiile cu privire la modul în care comportamentul sexual al indivizilor influenţa sănătatea naţiunii de la începutul secolului al XIX-lea fuseseră purtate între membrii ai clerului, filozofi şi moralişti ultimele decenii ale secolului sunt marcaţi de o adevărată dezbatere publică fundamentată pe studiile şi opiniile medicilor şi psihologilor, dezbatere în care se va implica într-o mare măsură şi statul. Îngrijorarea era legată nu atât de eventualele probleme genetice sau ereditare ci de „efeminarea” celor care erau imaginile vii ale idealurilor şi valorilor statului naţional. Nu este surprinzător faptul că „many of the characteristics identified by Le Bon and Nordau as signs of degeneration-nervousness, neurasthenia, excessive emotion and hysteria-were regarded as feminine”82. Acesta este motivul pentru care, potrivit istoricului Robert Nye, în Franţa, în condiţiile înfrângerii militare din 1870-1871, se constată o concentrare a „medical and scientific attention as never befor on the bodies and masculine qualities of men”83. Aşa-zisa „masculinitate” a bărbaţilor devine barometrul după care se măsoară starea de sănătate şi rezistenţa naţiunii. În cartea sa din 1911, „Aufzeichnengen uber eine Familie Klopfer und das Kind” , scriitorul german Arnol Zweig descria efectele „decadenţei” asupra unei familii germane „The father is beset by phobias; one of his sons dies in infancy; the other, only nineteen, shoots himself, leaving behind letters and diaries that tell of his homosexuality; a sister lives in self-enforced isolation, unable to face life. The family tree ends here, for at the end of decandence stands extinction.”84 Mesajul era unul deosebit de clar. Pe de o parte avem de-a face cu fobiile tatălui, semne ale unei personalităţi dominate de emoţii, de homosexualitatea unui fiu, care alege sinuciderea, nemaiputând trăi cu această „boală” şi, ca urmare, cu sfârşitul unei familii ce stă sub semnul degenerării. Nu este întâmplător faptul că, descriind efectele decadenţei asupra acestei familii scriitorul se concentra asupra membrilor de sex masculin, deoarece, pe de o parte acolo erau cele mai vizibile iar pe de altă parte tot acolo putea, în opinia epocii, fi găsită soluţia ieşirii dintr-o astfel de criză. Că acest exemplu putea şi într-adevăr se urmărea a fi transpus asupra „marii familii” a naţiunii este dovedit şi de concluzia cu caracter general „...for at the end of decandece stands extinction”85. Cheia evitării unui astfel de destin stătea, potrivit celor care se vor afla în avangarda mişcării de „regenerare” a naţiunii, în sexualitatea indivizilor. „It is necessary- scria Kraft-Ebing în 1886- that the civilized human being keep his sexual drives within the limits set by the community. […] Without such normality the family and the state as the foundations of a legitimate and moral order would cease to exist”86. Destinul familiei şi al naţiunii erau aşadar legate prin elementul sexualităţii. Aceasta trebuia să se încadreze în limitele considerate a fi normale de către autorităţile din domeniu. Şi în România începutului de secol XX îngrijorarea se manifesta acut, fiind vizibilă în primul rând în aşa-zisele „studii de igienă socială” publicate de medici al căror mesaj semăna, după cum ne puteam aştepta, cu cel exprimat în Franţa, Anglia sau Germania: „Starea actuală a moravurilor în ţara noastră, ca şi în alte ţări din Europa, a ajuns într-o fază de desfrâu aşa de îngrijorătoare încât ne vedem pe marginea unei prăpăstii în care ne prăbuşim cu siguranţă dacă nu se vor lua serioase şi grabnice măsuri de îndreptare”87. Cum se manifesta această criză naţională: „naţiunea scade simţitor, prea mulţi copii ne mor sau se nasc încărcaţi de suferinţe ereditare”88. Compararea situaţiei în care se afla România cu cea a Franţei îi făcea pe autorii studiului, dr. Manicatide-Venert şi Nanu-Paşcan să concluzioneze: „Ţara noastră, călcând pe aceleaşi urme de sinucidere şi mai ales de degenerare [s.n], are nevoie de serioase măsuri de îndreptare”89. Iar soluţia în opinia autorilor era „consolidarea familiei printr-o viaţă morală”. În acest sens aceştia îl citau pe un profesor francez, Bureau, potrivit căruia: „Familia este laboratorul sfânt, unde se formează şi se întreţine toată societatea şi îndată ce acest laborator se dezorganizează sau se diformează, trebuie să ne aşteptăm la cele mai grave dezordini ale vieţii sociale. [...] Căsătoria monogamă apără sufletul şi corpul, individul şi societatea, copilul, adultul şi bătrânul, generaţia care apune, ca şi cea care răsare, prezentul, viitorul şi trecutul rasei. […]...destrăbălarea nu poate duce decât ori la boli venerice, care înveninează şi viaţa individului şi a descendenţilor, ori la istoviri nervoase care degradează omenirea”90.
„The crisis of masculinity at the fin de siécle had not chaged but stiffened the ideal of normative manhood. […] The Great War was a masculine event, in spite of the role it may have played in encouraging the greater independence of women.”91 Rămânând în sfera privată, jucându-şi rolurile de soţie şi mamă atribuite de societate, femeia era „îngerul căminului”, obiect al unui adevărat cult al admiraţiei din partea jumătăţii masculine a naţiunii. Părăsind locul ocupat ca urmare a diviziunii operate de gen, femeia devenea „one of the most serious and difficult chalenges to modern masculinity”92, precum şi o ameninţare la adresa familiei ca fundament al edificiului naţional. Mişcarea feministă, în formele sale moderate sau radicale, va deveni vizibilă, mai ales în statele occidentului Europei dar şi în Statele Unite, începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Reacţiile la revendicările pentru egalitate în faţa legii sau acordarea dreptului de vot, formulate de reprezentantele mişcării, nu vor întârzia să apară iar argumentele bazate pe stereotipurile feminin şi masculin vor fi des citate. Avocatul şi jurnalistul Dumitru D. Velicu, scriind în 1907 despre „emanciparea femeii”, o considera „o luptă fără folos” deoarece „situaţiunea de astăzi, socotită autocrată, îşi continuă calea după o lege naturală....”93 iar femeia nu poate fi decât ceea ce este prin natura sa. Pentru a-şi susţine opinia, pe lângă argumentul binecunoscut al aşa-zisei naturi feminine, autorul analizează „situaţia trecută şi actuală a femeii” concluzionând: „Starea trecută a femeii era reprobabilă, când era sub grozava domnie a barbariei, când viaţa îi atârna de bunul-plac al bărbatului. Atunci poate avea dreptul legitim de a se revolta. Dar astăzi, când e suverana vieţii şi a avutului său, când este înconjurată de respectul şi iubirea de care nu se bucură nici o fiinţă în lume-căci cine e iubită ca o mumă, iubită şi respectată ca o soţie şi alte multe privilegii pe care poate nu le au bărbaţii- nu e drept să devină revoluţionară, anarhică. […] Ce pretenţii absurde!”94. Cu alte cuvinte, ce temei aveau în realitate revendicările feministe de vreme ce în sfera care îi era atribuită, femeia se bucura de toată preţuirea şi privilegiile pe care şi le putea dori? Înţelegem o astfel de argumentaţie dacă luăm în considerare miza, exprimată clar de autor, din perspectiva legitimării statului naţional prin familie: „Chestiunea femeiască o prezintă cei interesaţi ca o luptă pentru o carieră-nobil scop- dar atunci când femeia va putea să facă orice, nu va mai fi piatra în casă”95. În ceea ce priveşte efectele asupra celor care deţin controlul şi conducerea în sfera publică, Dumitru Velicu este cât se poate de clar precizând: „acest ideal [al emanciparii femeii, n.n] al jumătăţii inferioare ar lovi în situaţiunea actuală a celeilalte jumătăţi, şi prin aceasta ar sili şi schimbarea stării lor....”. Tendinţele de ştergere a liniei clare de demarcaţie dintre cele două sfere şi dintre trăsăturile atribuite celor două stereotipuri vor declanşa reacţii şi în alte domenii, pe măsură ce perceperea „ameninţării” va deveni tot mai acută. Ilustrative în acest sens sunt versurile unui cântec popular în Statelor Unite în anii `20, care ascundea o mare anxietate în spatele frazelor amuzante: „Masculine women, Feminine men Which is the rooster, which is the hen? It's hard to tell 'em apart today! And, say! Sister is busy learning to shave, Brother just loves his permanent wave, It's hard to tell 'em apart today! Hey, hey! Girls were girls and boys were boys when I was a tot, Now we don't know who is who, or even what's what! Knickers and trousers, baggy and wide, Nobody knows who's walking inside, Those masculine women and feminine men.” (fig. 12) Pe fondul anxietăţilor de acest tip Primului Razboi Mondial a apărut iniţial drept « a test of manliness », o posibilitate de revenire la idealurile pe care se formase conceptul modern de masculinitate: camaraderie şi solidaritate pe câmpul de luptă, aventură în spaţii străine, rezistenţă fizică şi morală. Totodată, în opinia romancierului şi dramaturgului Henry de Montherland „war and sports […] were the antidote to degeneration”. De aceea, nu este să surprinzător să aflăm că izbucnirea războiului, în 1914, a fost întâmpinată în Germania cu un val de optimism medical cu privire la regenerarea unei naţiuni aflate în pericol de „efeminare”. Realitatea crudă a tranşeelor, numărul mare de morţi şi invalizi au pus sub semnul întrebării idealul masculinităţii războinice iar prezenţa activă a femeilor în viaţa economică şi intensificarea mişcării feministe nu au făcut decât să sporească temerile cu privire la erodarea conceptului masculin. Reacţia va fi, într-o primă etapă, una de exagerbare a stereotipurilor, în sensul consolidării tradiţionalelor roluri de gen. CONCLUZII Afirmarea studiilor de gen ca domeniu de cercetare în ultimele patru decenii a schimbat modul în care se scrie şi se citeşte istoria epocii moderne şi nu numai. În numeroase articole şi lucrări istorici, sociologi, politologi şi filozofi au identificat rolul fundamental al genului în procesul de creare şi legitimare a statelor naţionale dar şi în cel de definire a identităţii cetăţenilor acestora. În acest context se înscrie elaborarea antitezei feminin-masculin, cu sursă în gândirea iluministă a secolului al XVIII-lea şi totodată conectarea celor două concepte, de feminitate şi masculinitate cu ideologia naţionalismului. Identificarea şi plasarea în context a principalilor termeni care au alcătuit limbajul propriu genului, cu precădere începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se dovedesc paşi importanţi pentru o mai bună înţelegere a unui sistem de gândire coerent cu impact semnificativ asupra societăţilor Europei moderne dar şi a Statelor Unite. Argumentelor filozofilor, moraliştilor şi clericilor cu privire la ce presupunea a fi bărbat sau femeie li s-au adăugat explicaţiile şi soluţiile medicilor, transpuse ulterior în Coduri de legi. Acestea din urmă au stabilit limite clare între care exprimarea unei identităţi prestabilite de gen era posibilă. Societatea românească de secol XIX a preluat şi integrat noua concepţie asupra unei societăţi fundamentate pe diviziunea rolurilor în funcţie de gen, un rol important în acest sens jucându-l contactul indirect cu ideile Occidentului pe filieră rusească sau austriacă într-o primă etapă. Ulterior, tinerii întorşi de la studii din capitalele Europei vor acţiona ca agenţi de transmitere a valorilor şi idealurilor burgheziei occidentale. Conceptul modern de masculinitate a reprezentat, alături de antiteza sa, feminitatea, sursa unei imagini strandardizate, stereotipizate, uşor de transmis şi integrat într-o mentalitate colectivă. Construit cultural şi înzestrat cu o importantă miză socială, „stereotipul masculin”, aşa cum îl numeşte istoricul George L. Mosse, a cuprins trăsături fizice şi morale, comportamente, pasiuni şi ocupaţii. S-a referit totodată la modalitatea prin care toate elementele asociate cu masculinitatea trebuiau să se reflecte în organizarea socială, în felul societăţii de a se reprezenta şi identifica pe sine. Şcoala, spaţiul în care acest model social va fi promovat, va juca un dublu rol, în condiţiile în care va forma atât minţile cât şi corpurile viitorilor cetăţeni. Aceasta, deoarece secolul al XIX-lea va redescoperi corpul, creându-şi o imagine proprie asupra a ceea ce el trebuia să fie, pornind de la idealul Greciei antice. Alegerea nu era întâmplătoare de vreme ce, în cuvintele pline de admiraţie ale lui Wilhelm von Humboldt „only the Greels had succeded in transforming the individual into an abstract ideal”96. La rândul său, statul naţional dorea să transforme indivizii în cetăţenii de care avea nevoie, recurgând la tipare clar definite, pe care le va idealiza. Sportul şi în special gimnastica, vor fi acele mijloace utilizate pentru modelarea noului ideal al corpului masculin dar se vor limita la acesta. Trăsăturile ce trebuiau dezvoltate prin practicarea activităţilor fizice nu erau compatibile nici cu stereotipul feminin nici cu idealul corpului femeii. Astfel, într-o lucrare din 1797, Carl Friedrich Pockels afirma: „if woman was endowed with manly strenght, manly courage and a manly spirit, all her charm would vanish...”97. Influenţa acestor idei şi idealuri asupra spaţiului românesc a fost una notabilă. Pornind de la exemplele personale ale fiilor de boieri în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi ajungând la înfiinţarea şcolilor de gimnastică în numeroase oraşe ale ţării, toate ne demonstrează interesul pe care elita şi creatorii statului român modern l-au acordat acestui aspect. Este uşor de înţeles dacă luăm în considerare faptul că „manly beauty was a sign of moral worth. [...] The male body, beauty and morals are linked once more. Together they symbolize manly courage and a manly spirit”98. Iar pentru că ideea de curaj era strâns legată de cea de onoare, secolul al XIX-lea a cunoscut răspândirea unei practici, devenită cu timpul o modă- duelul. Societatea românească nu a întârziat să adopte şi acest obicei, practicând intens „sportul onoarei”. Conceptul modern de masculinitate se constituise în opoziţie absolută cu cel de feminitate dar pentru a se defini avea nevoie de asemenea şi de o imagine „a duşmanului”, pentru ca, prin şi din comparaţia cu acesta trăsăturile sale să capete coerenţă şi vizibilitate. Naţiunea modernă va considera ameninţarea cea mai mare ca venind din interiorul propriei societăţi şi nu din exterior. Ceea ce putea submina construcţia naţională se afla chiar în rândurile cetăţenilor săi şi provoca o anxietate mult mai puternică decât duşmanii provenind din alte state. Iar pericolul major va fi interpretat ca având principala sursă în sexualitate, cei care nu se încadrau în definiţia socială a „normalităţii” devenind „duşmanii naţiunii”. Procesul de marginalizare a masculinităţilor contestate sau a celor care contestau prin sexualitatea lor stereotipul masculin va cuprinde domenii dintre cele mai diverse, legate însă prin numitorul comun al naţionalismului. Nu de puţine ori medicii şi legiuitorii epocii vor colabora îndeaproape pentru a identifica şi izola ceea ce ei percepeau drept ameninţări la adresa fundamentului societăţii-familia. Aceasta va reprezenta de altfel în cele mai multe cazuri tocmai „tratamentul” recomandat pentru vindecarea celor atinşi de forme „deviante” de sexualitate. . Înţelegem atenţia acordată studierii cauzelor homosexualităţii dacă ţinem cont de faptul că aceasta era o formă non-procreativă de sexualitate iar o naţiune puternică era o naţiune numeroasă. Starea de sănătate a cetăţenilor era la fel de importantă ca şi numărul lor. Acesta a fost principalul motiv pentru care secolul al XIX-lea a definit în numeroase studii, mai mult sau mai puţin ştiinţifice, ceea ce a devenit spaima fin de siècle, şi anume, conceptul de „degenerare”. Teama de degenerare va fi legată de sexualitate şi de masculinitate în lucrări de igienă socială sau chiar în tratate medicale. Faptul este evident şi în identificarea drept trăsături ale degenerării pe de o parte în homosexualitate iar pe de altă parte în caracteristici considerate ca fiind specifice femeilor. Aşa-zisa „efeminare” sau ştergerea barierei clare ce făcea distincţia între cele două genuri va fi de altfel unul dintre elementele care vor determina exacerbarea ideii de masculinitate. Necesitatea demonstrării acesteia, în condiţiile perceperii unei ameninţări la adresa sa, explică şi entuziasmul cu care a fost primită vestea izbucnirii Primului Război Mondial. Noul tip de război şi armamentul folosit, care nu presupunea lupta exclusivă corp la corp ci distrugea de la distanţă şi într-o mult mai mare măsură decât orice existase până atunci va submina însă chiar esenţa interpretării şi reprezentării masculinităţii. Parafrazând cuvintele lui Simone de Beauvoir am putea afirma că, în secolul al XIX-lea: „Nu te naşti ci devii bărbat”. Genul este cel care hotărăşte locul şi rolul fiecărui individ într-o societate fundamentată pe antiteza feminin-masculin iar conceptul modern de masculinitate, luând forma unui stereotip se împleteşte şi totodată contribuie la formularea ideologiei naţionale. Secolul al XIX-lea a fost o perioadă din care paradoxurile nu au lipsit şi în timpul căreia romantismului a coexistat împreună cu Realpolitik-ul. În acelaşi timp, într-un secol care a inventat termenul de „privacy”, viaţa privată a individului a cunoscut importante limitări şi nu de puţine ori pentru interesul general, interesul particular a fost sacrificat. Iar oamenii „veacului cel lung” au făcut deseori acest sacrificiu bucuroşi şi cu toată convingerea deoarece blamul societăţii era cel mai temut iar încălcarea normei sociale era aspru sancţionată. Sursă de legitimare şi de control a unei societăţi asupra ei însăşi, şi totodată fundament a celei mai influente ideologii a secolului al XIX, stereotipul masculin a rămas, de-a lungul perioadei studiate, simbolul trăit al modernităţii europene. BIBLIOGRAFIE Lucrări:
Articole on-line:
Corespondenţă şi memorialistică:
Literatură şi artă:
Yüklə 257,63 Kb. Dostları ilə paylaş:
|