Manualul actiones cu privire la tehnicile de interacțiune judiciară în aplicarea Cartei ue – module generale

3. Observații generale – îndrumări cu privire la ordinea utilizării tehnicilor de interacțiune judiciară

Tehnicile de interacțiune judiciară alese de judecătorii naționali sunt determinate de existența (sau inexistența) unui conflict real între o prevedere națională și o normă supranațională. Spre exemplu, dacă judecătorul național nu se îndoiește asupra înțelesului prevederii legislației UE aplicabile, el/ea va analiza dacă prevederea națională este în mod clar compatibilă sau, în orice caz, dacă există posibilitatea unei interpretări constante. Prin urmare, Pasul 1 este interpretarea constantă cu legislația UE. În cazul în care constată că, din punctul de vedere al sistemului jurisdicțional național, interpretarea constantă nu le asigură răspunsuri concluzive, clare și nedisputabile, pot lua în calcul două opțiuni: solicitarea asistenței CJUE – ajungând astfel la Pasul 2 și inițiind o procedură de trimitere preliminară. Alternativ, pot trimite o chestiune de drept în propriile lor instanțe supreme (pasul 2A), însă această măsură este descurajată în domeniul legislației europene, în conformitate cu jurisprudența CJUE.
Dacă, totuși, se confruntă cu o situație clară în care o normă națională nu poate fi reconciliată cu legislația UE sau dacă sistemul constituțional național o prevede, cu Convenția, trebuie să treacă la pasul 3, și anume neaplicarea normei naționale – fie pe cont propriu, căutând independent un răspuns în corpul jurisprudenței, sau urmând indicația CJUE într-o hotărâre preliminară concretă emisă ca răspuns la solicitarea sa.
Acești pași structurați pe care judecătorii trebuie să-i urmeze în motivarea lor pot fi susținuți de două tehnici adiționale de interacțiune judiciară, cu caracter orizontal. Atât motivarea comparativă, cât și proporționalitatea pot asigura motive pentru hotărâri, permițând inserarea unei motivări determinate structural comparabilă cu măsuri similare luate de instanțe în alte state sau la nivel european.
Graficul de mai jos oferă o prezentare generală a instrumentarului pus la dispoziția judecătorilor naționali care indică situațiile în care fiecare instrument poate fi folosit și modul de soluționare a conflictelor cu ajutorul acestora. Dacă nu este cazul, judecătorul național poate hotărî adresarea unei întrebări preliminare la CJUE (de regulă, instanțele supreme naționale trebuie să facă trimiterea).¹⁸⁶

Indiferent de rezultatul interacțiunii judiciare verticale directe sau indirecte pentru ordinea judiciară a instanței de trimitere sau altei competențe naționale, aceste tipuri de interacțiuni duc la un schimb benefic de perspective între autoritățile judiciare: motivarea judiciară mai elaborată, punerea sub semnul întrebării a doctrinelor juridice existente sau practicilor politice sau executive naționale. În fine, aceste interacțiuni pot ajuta la depășirea unor dificultăți concrete care rezultă din implementarea practică a legislației UE.

MODULUL 3

CĂI DE ATAC EFICIENTE

Autor: Dr Federica Casarosa, echipa de cercetare ACTIONES

1. Aspect preliminar: terminologie

Dreptul la o cale de atac eficientă reprezintă obligația statului de a oferi asistență judiciară atunci când se constată încălcarea unui drept. Dreptul implică o dublă dimensiune: pe de o parte, dreptul procedural la accesul efectiv la un proces echitabil și dreptul material la o despăgubire corespunzătoare.

După cum se va descrie în detaliu mai jos, dreptul la o cale de atac eficientă a fost caracterizat ca un principiu general al legislației UE,¹⁸⁷ rezultând din tradițiile constituționale ale statelor membre, de către Curtea de Justiție a UE (denumită în continuare CJUE).¹⁸⁸ Recunoașterea ca principiu general a legislației UE implică faptul că respectivele căi de atac eficiente, protecția judiciară eficientă rectius, trebuie să fie asigurate atunci când CJUE examinează valabilitatea legislației secundare implementate de statele membre, precum și atunci când Curtea interpretează prevederile Tratatului așa cum se aplică de către organismele UE.¹⁸⁹

O primă utilizare practică a principiului a fost identificată de către CJUE în cauza von Colson și Kaman, în care i s-a solicitat Curții să evalueze dacă o cale de atac națională specifică este suficientă pentru a asigura protecția drepturilor Uniunii, în conformitate cu definiția Directivei 76/207 privind egalitatea de tratament între bărbați și femei. În acest caz, Curtea a afirmat că „aceste căi de atac naționale trebuiau să garanteze protecție jurisdicțională reală și efectivă”.¹⁹⁰ Câțiva ani mai târziu, CJUE a dezvoltat definiția protecției judiciare prin includerea dreptului la control judiciar eficient și acces la o instanță competentă în cauza de referință Johnston.¹⁹¹ Extinderea ulterioară la alte cazuri în care aplicarea principiului a avut loc în cauza Heylens, în care Curtea a afirmat că „existența unei căi de atac de natură judiciară pentru o decizie a unei autorități naționale care refuză beneficiul dreptului respectiv [accesul liber la un loc de muncă] este esențială pentru protecția efectivă individuală a dreptului său”.¹⁹² Apoi, principiul a fost aplicat și în alte cazuri în care a fost prezentă legătura directă cu libertățile Tratatului.¹⁹³

Mai târziu, legislația secundară a început să includă cerințele protecției judiciare eficiente, interpretarea acestor prevederi bazându-se pe jurisprudența CJUE.¹⁹⁴ În final, prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, principiul a dobândit un statut de legislație primară scrisă prin Articolul 47 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare CDFUE), asigurând o recunoaștere explicită a „dreptului la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil”.

Este important să se rețină faptul că principiul este de asemenea înscris în Articolele 6 și 13 ale Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (Convenția), care tratează dreptul la un proces echitabil și dreptul la căi de atac eficiente.¹⁹⁵

Legătura dintre principiul general al legislației UE, art. 6 și 13 ale Convenției și art. 47 al Cartei Drepturilor Fundamentale este clarificată în mod expres de către CJUE în cauza Alassini, în care se afirmă faptul că „trebuie să se rețină faptul că principiul protecției judiciare eficiente este un principiu general al legislației UE care rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, care a fost înscris în Articolele 6 și 13 ale Convenției și care a fost de asemenea reafirmat în Articolul 47 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene”.¹⁹⁶

Această interconectare între aceste prevederi se va discuta în secțiunile următoare.