Marcel proust
Yüklə 1,32 Mb.
|
MU  simţit-o văzînd-o mă distrugea. Fără îndoială, cînd Albertine îmi spusese, atunci cînd mă întorsesem de la soţii Verdurin: „Nu era şi domnişoara Vinteuil acolo?", ea îmi stîrnise din nou întreaga suferinţă, dovedindu-mi că ştia că domnişoara Vinteuil trebuia vină. Dar de atunci făcusem fără îndoială următorul raţiona-aent: „Ea ştia că domnişoara Vinteuil va veni, venirea acesteia u-i făcea nici o plăcere, dar cum a înţeles probabil mai tîrziu că faptul de a fi aflat că ea cunoaşte o persoană cu o reputaţie atît de rea ca aceea a domnişoarei Vinteuil mă făcuse atît de nenorocit la Balbec, împingîndu-mă pînă la gîndul sinuciderii, ea nu a vrut să-mi vorbească despre asta". Şi iată că acum era silită să-mi mărturisească plăcerea pe care i-o făcea această venire. De altfel, modul misterios în care a vrut să meargă la soţii Verdurin ar fi trebuit să fie pentru mine o dovadă suficientă. Dar nu mă gîndisem îndeajuns la el. De aceea, deşi îmi spuneam acum: „De ce nu mărturiseşte decît pe jumătate? Comportarea ei este rea şi jalnică, dar mai ales e o dovadă de prostie", eram atît de zdrobit încît nu am avut curajul să insist asupra unei situaţii în care jucam un rol cu care nu mă puteam mîndri, neavînd nici un document cu care să fac dovada, şi pentru a-mi recăpăta ascendentul, m-am grăbit să trec la subiectul Andree, cu ajutorul căruia aveam să o derutez pe Albertine, făcîndu-i zdrobitoarea dezvăluire privitoare la telegrama lui Andree. „Uite, de pildă, i-am spus, acum sînt chinuit în toate felurile, căci mi se vorbeşte despre relaţiile tale cu Andree. - Cu Andree?" exclamă ea Avea obrajii roşii de mînie. Şi îşi holba ochii de mirare sau din dorinţa de a părea mirată. „Asta-mi place cel mai mult! Şi pot oare să ştiu cine ţi-a spus asemenea prăpăstii? Pot să stau şi eu de vorbă cu aceste persoane? Să ştiu pe ce se bizuie cînd spun asemenea infamii? - Draga mea Albertine, nu ştiu, sînt scrisori anonime, dar provenind de la persoane pe care poate le-ai descoperi destul de uşor (spuneam asta ca să-i arăt că nu mă temeam de cercetările ei), căci presupun că te cunosc foarte bine. Ultima, îţi mărturisesc (şi îţi vorbesc despre asta tocmai pentru că e vorba de un fleac şi că o Pot cita cu uşurinţă), m-a exasperat totuşi. Mi se spunea aici că dacă în ziua cînd am plecat din Balbec ai vrut mai întîi să rămîi Şi apoi să pleci, asta se explică prin aceea că între timp ai primit 0 scrisoare de la Andree, în care îţi spunea că nu va veni. - Ştiu foarte bine că Andree mi-a scris că nu va veni, mi-a telegrafiat cWar, nu-ţi pot arăta telegrama pentru că n-am păstrat-o, dar nu efa din ziua aceea, de altfel chiar dacă ar fi fost din ziua aceea, ;e mă interesa pe mine că Andree venea sau nu la Balbec?" „Ce
347
349
are mi-o dădea gîndul că Albertine plecase, la un calm relativ. Acest calm era rezultatul raţionamentului pe care îl luam de la capăt de mai multe ori pe minut: „Nu poate să plece fără să mă prevină, nu mi-a spus că va pleca", şi aproape că mă calmam. Dar pe dată îmi spuneam din nou: „Şi totuşi dacă mîine voi descoperi că a plecat? însăşi neliniştea mea îşi are cauza în ceva; de ce nu m-a sărutat?" Atunci sufeream îngrozitor. Apoi mă linişteam puţin, făcînd iar acelaşi raţionament, dar pînă la urmă începea să mă doară capul, pentru că această mişcare a gîndirii mele era neîncetată şi foarte monotonă. Există astfel anumite stări morale, şi cu deosebire neliniştea, care neînfăţi-şîndu-ne decît două alternative, au în ele ceva tot atît de atroce şi de limitat ca o suferinţă fizică. Refăceam întruna raţionamen- ul care dădea dreptate neliniştii mele şi pe cel care nu-i dădea dreptate, liniştindu-mă, într-un spaţiu tot atît de mic ca şi cel de care dispune bolnavul care îşi palpează întruna, cu o mişcare lăuntrică, organul ce-1 face să sufere, îndepărtîndu-se o clipă de punctul dureros, pentru a se întoarce la el în clipa următoare. Dintr-o dată, în tăcerea nopţii, am auzit un zgomot în aparenţă neînsemnat, dar care m-a umplut de groază, zgomotul ferestrei Albertinei care se deschidea cu violenţă. Cînd n-am mai auzit nimic, m-am întrebat de ce zgomotul acela mă înspăimîntase atît de mult în el însuşi nu avea nimic neobişnuit; iar eu îi dam probabil două semnificaţii care mă înspăimîntau în egală măsură. Mai întîi, una din convenţiile vieţii noastre în comun era să nu deschidem niciodată fereastra noaptea, pentru că mă temeam de curent. 1 se explicase asta Albertinei cînd venise să locuiască aici şi deşi era convinsă că nu-i decît o manie a mea, o manie nesănătoasă, îmi făgăduise că nu va trece niciodată peste această interdicţie. Era atît de temătoare în legătură cu toate aceste lucruri pe care ştia că ie vreau, chiar dacă nu era de acord cu ple, încît ştiam că mai curînd ar fi dormit lîngă focul din cămin, în miros de fum, decît să deschidă fereastra, după cum nici nu p-ar fi trezit dis-de-dimineaţă, chiar dacă ar fi fost vorba de o mtîmplare importantă. Era doar una din micile convenţii ale vieţji noastre comune, dar de vreme ce o viola pe aceasta fără să-mi li spus nimic, nu însemna oare că nu mai avea nimic de centrala umivhsitaM  apăsam mai uşor pe butonul soneriei în acea săptămînă, pentru a nu tulbura liniştea camerei mortuare, nimeni, susţinea francoise, nu putea să mă confunde, căci aveam felul meu de a suna, pe care eu îl ignoram. Intrasem şi eu în agonie? Mi se ppropia moartea?
In acea zi şi a doua zi am ieşit împreună, Albertine nemai-voind să iasă cu Andree. Nici măcar nu i-am mai vorbit despre ea, căci aceste plimbări mă liniştiseră cu totul. Dar seara ea continuase să mă sărute în acelaşi fel nou, astfel că eram furios. Nu puteam să mai văd în asta decît un mod de a-mi arăta că e bosumflată, ceea ce îmi părea de-a dreptul ridicol după toate atenţiile cu care o înconjuram. De aceea, nemaiavînd de la ea satisfacţiile trupeşti la care fineam, găsind că proasta dispoziţie o urîteşte, am simţit şi mai puternic că sînt lipsit de toafe femeile şi călătoriile dorite aprig de mine în acele prime zile de primăvară. Fără îndoială, datorită amintirii difuze a întîlnirilor uitate pe care le avusesem, elev încă fiind, cu femei, sub verdeaţa deasă, această regiune a primăverii în care călătoria locuinţei noastre rătăcitoare prin anotimpuri o oprise de trei zile, sub un cer blînd, şi ale cărei drumuri fugeau toate spre picnicuri la fără, partide de canotaj, petreceri, mi se părea ţinutul femeilor ca şi cel al copacilor, şi în care plăcerea pretutindeni oferită era îngăduită şi puterilor mele de convalescent. Resemnarea la lene, resemnarea la castitate, faptul de a nu cunoaşte plăcerea decît cu ţQ femeie pe care nu o iubeam, resemnarea de a rămîne în camera mea, de a nu călători, totul era posibil în vechea lume unde ne aflam în ajun încă, în lumea vidă a iernii, dar nu în acest univers nou, înfrunzit, unde mă trezisem ca un tînăr Adam pentru care se pune pentru prima oară problema existentei, a fericirii, şi pe care nu apasă acumularea soluţiilor negative anterioare. Prezenta Albertinei mă apăsa, o priveam, blîndă şi posomorită, şi simţeam nefericirea de a nu ne fi despărţit Voiam să merg la Veneţia, voiam, pînă atunci, să merg la Luvru să văd tablouri venetiene, şi la Luxemburg cele două tablouri de Eistir pe care, după cum aflasem, prinţesa de Guermantes tocmai le vînduse muzeului, acelea pe care le admirasem atît de mult la ducesa de Guermantes, Plăcerile dansului şi Portret al familiei ■ Dar mă temeam că anumite atitudini lascive din primul să "u stîrnească în Albertine o dorinţă, o nostalgie de petreceri P°pulare. făcînd-o să-şi spună că poate o anumită viată pe care nu o dusese, o viată cu focuri de artificii şi cîrciumioare, nu era * lepădat. încă de pe acum mă temeam că la 14 iulie îmi va pe să mergem la un bal popular şi visam la un imposibil eve- 353
Aveam poftă să mănînc ceva. Ne-am oprit în faţa unei mari cofetării situate aproape în afara oraşului şi care atunci era oarecum la modă O doamnă care tocmai voia să iasă, îi cerea cofetăresei să-i dea mantoul. Şi după ce acea doamnă plecă, Albertine se uită de mai multe ori la cofetăreasă, ca şi cum ar fi vrut să fie remarcată de aceasta, care începuse să strîngă ceştile, farfuriile, prăjiturile, căci se făcuse tîrziu. Dacă îi ceream ceva, ea se apropia numai de mine. Şi se întîmpla atunci ca - acea cofetăreasă, de altfel foarte înaltă, fiind în picioare, pentru a ne servi, iar Albertine aşezată lîngă mine - de fiecare dată Albertine, pentru a încerca să-i atragă cofetărăsei atenţia, îşi ridica vertical spre ea o privire aurie silită să se înalţe cu atît mai mult cu cît, cofetăreasă fiind chiar lîngă noi, Albertine nu avea cum îndulci acea pantă abruptă printr-o privire uşor oblică. Ea era silită să-şi ridice privirile pînă la marea înălţime unde se aflau ochii cofetăresei iară să-şi încline prea mult capul pe spate. Ca să nu mă supere, Albertine îşi cobora repede privirile. Pr le ridica de îndată, cofetăreasă nedîndu-i nici o atenţie. Era 355
Ne-am întors foarte tîrziu, pe un întuneric în care, ici şi colo, la marginea drumului, un pantalon roşu lîngă un jupon vădea prezenta unor perechi de îndrăgostiţi. Trăsura noastră a trecut prin poarta Maillot. Monumentelor Parisului li se substituise, pur, linear, fără grosime, desenul monumentelor Parisului, de parcă ar fi fost imaginea unui oraş distrus; dar la marginea acestuia se înălţa atît de lin bordura de un albastru palid pe care se profila, încît ochii însetaţi căutau pretutindeni încă puţin din această minunată nuanţă care le era dată eu atîta zgîrcenie: era lună plină. Albertine o admiră. Nu am îndrăznit să-i spun că m-aş fi bucurat mai mult de aceea noapte luminoasă dacă aş fi fost singur sau în căutarea unei necunoscute. I-am recitat versuri şi fraze în proză despre clarul de lună, arătîndu-i cum, din argintiu, cum era altădată, devenise albastru odată cu Chateaubriand, cu Victor Hugo din Eviradnus şi din Petrecere la Therese, pentru a redeveni galben şi metalic odată cu Baudelaire şi Leconte de Lisle. Apoi, amintindu-i imaginea care reprezintă cornul de lună la sfîrşitul poemului Booz adormit, i-am vorbit de întregul poem. Cînd mă gîndesc iar, mi-e cu neputinţă să spun cît de multe dorinţe alternate, fugare, adeseori contradictorii îi alcătuiau viata. Totul era, fără îndoială, încă şi mai complicat din cauza minciunii, căci nemaiamintindu-şi prea bine conversaţiile noastre, cînd îmi spusese: „Uite o fată frumoasă şi care juca bine golf, şi cînd, întrebînd-o numele acelei fete, îmi răspunsese cu
Kaţie de război, era acum deplasată de pe apărarea numelui, acum cucerit, pe posibilităţile de a o găsi pe acea fată. „Ah! Nu 357
Am auzit cu bucurie un automobil sub fereastră, ca un vînt care se umflă treptat, înteţindu-şi suflarea la intervale regulate. I-am simţit mirosul de petrol. Poate să li se pară regretabil firilor delicate (cei care au asemenea fire sînt totdeauna materialişti, şi lor le strică plăcerea de a fi la ţară) şi anumitor gînditori, materialişti şi ei în felul lor, care, crezînd în importanţa faptului, îşi închipuie că omul ar fi mai fericit, capabil de o mai nobilă poezie, dacă ochii săi ar fi în stare să vadă mai multe culori, dacă nările sale ar fi capabile să cunoască mai multe parfumuri, travestire filosofică a ideii naive a celor care cred că viaţa era mai frumoasă cînd bărbaţii purtau nu haine negre, ci costume somptuoase. Dar pentru mine (aşa cum un miros, neplăcut în sine, de naftalină şi de vetivar m-ar fi exaltat, redîndu-mi uritatca albastră a mării în ziua sosirii mele la Balbec), acest niros de petrol care, împreună cu fumul care ieşea din maşină, e risipise de atîtea ori în palidul azur, în acele zile fierbinţi cînd nă duceam de la Saint-Jean-de-la-Haise la Gourville, aşa cum nă urmărise în plimbările mele în acea după-amiază de vară înd Albertine arăta într-un fel care-ţi făcea poftă să o pictezi, Scea să înflorească acum de fiecare parte a mea, deşi eram în amera-mi întunecată, albăstrelele, macii şi trifoiul roşii ca îngele, mă îmbăta ca o mireasmă de la ţară nu circumscrisă şi îxă, ca aceea din faţa tufişurilor de păducel şi care, reţinută de lementele sale onctuoase şi dense, pluteşte cu o anumită stabilitate în faţa gardului viu. ci o mireasmă în faţa căreia fugeau drumurile, se schimba înfăţişarea solului, alergau castelele, pălea cerul, forţele se înzeceau, o mireasmă care era 359
 pe puternicul relief al capitelurilor, ca o privire de întunecat azur care veghează din umbră, pune pete de lumină pe care le mişcă întruna. Da, trebuia să plec, sosise clipa. De cînd Albertine nu mai părea supărată pe mine, a o poseda nu mai era pentru mine un dar în schimbul căruia eşti gata să le dai pe toate celelalte. Poate pentru că am fi făcut-o pentru a scăpa de o nefericire, de o nelinişte, care acum au dispărut. Am izbutit să străbatem cercul de pînză prin care o clipă am crezut că nu vom putea trece niciodată. Am împrăştiat norii groşi ai furtunii, am adus iar pe chipurile noastre seninătatea surîsului. Misterul neliniştitor al unei uri fără o cauză cunoscută, şi poate fără de sfîrşit, s-a risipit. Ne găsim fafă-n fată cu problema, îndepărtată pentru o clipă, a unei fericiri pe care o ştim imposibilă. Acum că viata cu Albertine redevenise cu putinţă, am simţit că pentru mine nu va fi decît un prilej de nefericire, de vreme ce ea nu mă iubea; era mai bine să o părăsesc în aceste clipe de blîndă consimfire, pe care le voi prelungi în amintirea mea. Da, acum era momentul; trebuia să aflu foarte exact data cînd Andree va pleca din Paris, să acţionez energic pe lîngă doamna Bontemps astfel îneît să fiu foarte sigur că Albertine nu se va duce nici în Olanda şi nici la Montjouvain. Dacă am şti să ne analizăm mai bine iubirile, ni s-ar întîmpla să vedem că adeseori femeile nu ne plac decît pentru că intrăm în rivalitate cu alfi bărbaţi care le vor şi ei; dacă această rivalitate dispare, femeia îşi pierde farmecul. Avem un exemplu dureros şi preventiv în predilecţia bărbaţilor pentru femeile care, înainte de a-i cunoaşte, au făptuit greşeli, pentru acele femei pe care ei ie simt mereu în primejdie şi pe care trebuie să le recucerească atîta vreme cît durează iubirea lor pentru ele; sau un exemplu posterior, dimpotrivă, şi
{deloc dramatic, al bărbatului care, simţind cum îi slăbeşte gustul pentru femeia pe care o iubeşte, aplică spontan regulile pe care ; le-a descoperit treptat, şi pentru a fi sigur că nu va înceta să o
|Care-i cer femeii să renunţe la teatru, deşi s-au îndrăgostit de ea tocmai pentru că era actriţă.) Şi cînd această plecare se va face fără nici o piedică, să aleg P zi frumoasă ca aceasta - asemenea zile cu cer senin aveau să fie multe -, cînd Albertine îmi va fi indiferentă, cînd voi fi ispitit de mii de dorinţe; va trebui să o las să plece la plimbare pfră să o văd, apoi, ridieîndu-mă, pregătindu-mă repede, să-i las "n bilet, să profit de faptul că, neputînd să se ducă în acea Perioadă în nici un loc care să-mi stîrnească gelozia, voi izbuti. 361
NOTE ŞI COMENTARII Urmăm şi în acest volum, în toate privinţele - text. dispunere în părfi. alineate, punctuaţia prin care sînt marcate diferitele niveluri şi instanţe ale dialogului etc. - ediţia publicată sub conducerea lui Jean-Yves Tadie, Paris. Gallimard. „Bibliotheque de la Pleiade", voi. III. 1988 (colaboratori: Antoine Compagnon şi Pierre-Edmond Robert). Această ediţie continuă să fie şi sursa noastră de informaţie cea mai importantă pentru notele ce urmează. Ediţia originală a Prizonierei a apărut la Editions de La Nouvelle Revue francaise în noiembrie 1923, la un an după moartea lui Marcel Proust. Este alcătuită din două volume, cu o notă a editorilor: „Textul dactilografiat al^ cărţii de faţă, care constituie volumul al Vl-lea al ciclului în căutarea timpului pierdut, ne-a fost înmînat de Marcel Proust cu puţin timp înainte morţii sale. Boala neîngăduindu-i să corecteze pe deplin acest text, o revizuire foarte atentă a manuscrisului a fost întreprinsă după moartea sa de doctorul Robert Proust şi de Jacques Riviere. Publicăm astăzi rezultatul acestei munci, nădăjduind că nu au mai rămas decît puţine imperfecţiuni." De fapt, ce doi nu s-au mulţumit să corecteze textul, ci au intervenit în construcţia lui, încercînd să-1 readucă la structura unui roman de tip balzacian, cu cronologie unilineară Ediţia Tadie restabileşte - pe cît e cu putinţă - autenticitatea textului proustian păstrîndu-i şi imperfecţiunile - de exemplu numeroasele repetiţii - cînd acestea îi aparţineau lui Proust. Nici munca traducătorului nu trebuie - după părerea noastră - să „corecteze" asemenea imperfecţiuni; optînd pentru „perfecţionarea" textului proustian. ar cădea în cea mai gravă dintre erori. Era superiorul iui Robert de Saint-Loup la Doncieres (cf. Guermantes /). Debutul parizian al Baletelor ruseşti a avut loc la 18 mai 1909. la teatrul Châtelet. Proust a asistat la prima reprezentaţie (4 iunie 1910) a Şeherezadei. A fost un mare admirator al spectacolelor date de această trupă faimoasă de balet şi. cu începere din 1911. este prieten cu Nijinski şi Bakst. 363
Paranteza referitoare la doamna H*** se referă la relaţiile dintre Chateaubriand şi doamna Recamier.
[ 32. Este vorba de celebrul violonist Jacques Thibaud (1880-1953). a cărui carieră este bine cunoscută de Proust, care se referă la el şi Corespondenţa sa. Avem aici încă un exemplu de Yüklə 1,32 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
