Marcel Tolcea Interviul de presă scrisă Ghid practic

G. Pregătirea întrebărilor

a. Înainte de interviu, gândiţi-vă la „preliminarii”.

Dumneavoastră decideţi turnura pe care o va lua interviul atunci când pregătiţi prima listă de întrebări. Lista este o cale de urmat, dar nu reprezintă şi „harta” acestei căi.

De multe ori reporterii îşi întreabă prietenii şi colegii : „Dacă l-aţi intervieva pe X, ce aţi vrea să ştiţi?”. Oamenii neimplicaţi pot oferi idei foarte bune pentru întocmirea întrebărilor (S.Biagi).

Există mai multe feluri de a începe un interviu, dar o „reţetă” sigură nimeni nu poate oferi. Un interviu poate începe ex abrupto, adică intrând direct în temă, cu o întrebare de încălzire, sau chiar cu o remarcă a interlocutorului dv. care spune ceva ce trebuie neapărat citat (un refuz de a discuta, o impoliteţe, o ironie, un paradox etc.). Oricum ar fi, vă adaptaţi la context, la situaţie şi mai ales la tipul psihosomatic al interlocutorului.

NU UITAŢI CĂ NU TOT CEEA CE DISCUTAŢI CU INTERLOCUTORUL DV. TREBUIE SĂ SE REGĂSEASCĂ ÎN INTERVIU! DE MULTE ORI ÎNTREBĂRILE SAU REMARCELE PRELIMINARE, FĂRĂ NICI O VALOARE PENTRU INTERVIUL PROPRIU-ZIS, POT FI CHEIA SUCCESULUI! DE ACEEA, ŞI ELE TREBUIE PREGĂTITE CU MARE ATENŢIE, MAI ALES ŢINÂND CONT DE FELUL DE A FI AL INTERLOCUTORULUI. ASTA ÎNSEAMNĂ CĂ ŞI O GLUMĂ, UN JOC DE CUVINTE POT FI PREMEDITATE.

Cei mai buni reporteri îşi scriu întrebările înainte de întâlnirea cu interlocutorii, apoi le verifică, în aşa fel încât să se asigure că nu vor repeta vreo întrebare, sau că nu vor uita să abordeze anumite chestiuni esenţiale. Întrebările trebuie aranjate într-o ordine logică, astfel încât răspunsul sursei la o întrebare să conducă firesc la următoarea.

b. Alegerea structurii interviului.

Şcoala jurnalistică franceză identifică în aceste situări cinci funcţii sau categorii ale interviului : interviul-relatare, interviul-mărturie, interviul de opinie, interviul explicativ, interviul-portret (Yvan Charon, 1991). Tipologia cea mai amplă, în şcoala americană, o oferă Curtis D. MacDougal care adaugă la cele de mai sus următoarele tipuri, după tipurile de întrebare : explicative, justificative, directive, ipotetice, alternative, coordinative (1982).

Înainte de alegerea întrebărilor trebuie mai întâi să decideţi care va fi structura interviului, în aşa fel încât să vă atingeţi scopul. Cercetătorii în domeniul comunicării clasifică interviurile în cinci categorii :

– tip pâlnie;

– tip pâlnie inversată;

– tip tunel;

– cu ordine mascată;

– cu formă liberă.
Interviurile bune combină mai multe de tipuri de abordare.
Într-un interviu de tipul pâlnie documentarea porneşte de la ideea generală şi se apropie treptat de detaliile şi observaţiile particulare. Acest tip de interviu se aseamănă cu interogatoriile din sala de tribunal, când un avocat încearcă să plaseze martorul în cadrul general al unui anumit eveniment, după care particularizează foarte exact. Această tactică limitează alternativele interlocutorului pentru ca el să nu poată evita întrebările exacte. Reporterii care se ocupă de poliţie şi politică folosesc des procedeul.
În interviurile de tip pâlnie inversată discuţia începe de la un subiect bine determinat şi se lărgeşte către o temă mai generală. Scopul unui asemenea interviu este să dea publicităţii o opinie clară, bazată pe expansiunea gradată ce porneşte de la un incident anume.
Interviul de tip tunel adună laolaltă o serie de întrebări grupate în jurul aceleiaşi teme, de obicei toate cu final închis sau cu final deschis (cu final deschis : „Unde eraţi când aţi fost jefuit?”, „Ce-aţi spus?”, „Cât de grav aţi fost rănit?” sau cu final închis : „Câţi hoţi erau acolo?”, „V-au ameninţat ?”, „Erau înarmaţi?”). Acest interviu are rolul de a obţine rapid comentarii pe marginea unui eveniment şi este recomandat pentru relatare de la faţa locului, pentru că întrebările nu invită la reflecţii îndelungate.
În interviurile cu ordine mascată reporterul încearcă să îşi „trişeze” interlocutorul, alternând abil întrebările dificile cu cele uşoare, cele cu final deschis cu cele cu final închis, întrebările prietenoase cu cele polemice. În acest caz reporterul amestecă întrebările importante cu cele neesenţiale într-o ordine ce pare aleatorie.

Alternând tipuri de întrebări, reporterul speră să îşi surprindă interlocutorul şi să obţină de la acesta un răspuns neaşteptat. Persoana intervievată uită de obicei ce a spus la începutul discuţiei, iar reporterul se foloseşte de acest lucru pentru a suprapune răspunsurile de la început cu cele obţinute la întrebările ulterioare.

Interviurile cu formă liberă par a fi mai puţin „lucrate”. Acest tip de interviu invită la răspunsuri deschise. Este folosit în cazul interviurilor de profil sau atunci când nu există limită de timp. Reporterul testează oarecum inteligenţa interlocutorului, îi înţelege motivaţia şi judecă intensitatea opiniilor.

Capitolul 3

Întrebarea

O secţiune dedicată tipologiei întrebării ar ocupa un loc destul de consistent, la fel ca, de altfel, cea a tipologiei interviului. Cum lucrarea de faţă năzuieşte să fie un ghid practic, nu vom intra, nici de astă dată, în consideraţii teoretice. Semnalăm totuşi faptul că atât lucrarea lui Tudor Vlad cât şi cea a Marianei Cernicova oferă — pe urmele autorilor americani şi englezi — informaţii preţioase despre tipologia interviului şi cea a întrebării.

În mod fundamental, există două tipuri de întrebări : euristice şi retorice. Cele euristice conduc la adevăruri noi, iar cele retorice fac de prisos răspunsul pe care, de altfel, îl conţin. De regulă, o întrebare retorică nu îşi are locul într-un interviu, însă apar situaţii în care ele joacă rolul unui catalizator al reacţiilor. Astfel, o întrebare adresată prim-ministrului ca „Să fie oare corupţia stăpâna României?” poartă două mesaje distincte : mai întâi disperarea reporterului, iar apoi o acuză implicită la adresa premierului. Deşi este de presupus că răspunsul va fi negativ, exagerarea retorică din întrebare poate fi apreciată mai mult decât o întrebare euristică de tipul : „Care sunt dimensiunile corupţiei în România ?”.
A. Există „cele mai bune întrebări”?
* „O întrebare bună este, mai întâi, cea care porneşte dintr-o curiozitate naturală a reporterului” (Samuel H. Moses,1986).

*„O întrebare bună, spune un cunoscut jurnalist american, este cea care are puterea de a-l face pe interlocutor să fie interesat de răspunsul pe care îl va da” (S.Biagi, 1992).

*”Dacă un cititor sau un telespectator citeşte sau urmăreşte un interviu şi are sentimentul că şi el ar fi pus aceeaşi întrebare, atunci acea întrebare cu siguranţă că este bună” (I. McFinney, P. Shannen, 1994).

*”O întrebare bună este cea care nu pierde momentul unic în care poate fi pusă.(A. J. Liebling, în A .L. Lorenz, J. Vivian, 1996).

* O întrebare bună este o întrebare adecvată tipului de interviu. Astfel, e de la sine înţeles că într-un interviu informativ nu are ce căuta o întrebare dificilă, agresivă, fiindcă accentul cade pe felul în care interlocutorul transmite o informaţie instrumentală şi nu, de exemplu, pe culpabilizarea acestuia.

Cel mai bun mod de a obţine un răspuns interesant este să-i adresaţi interlocutorului întrebări care nu pot fi interpretate şi care spun clar ce vreţi să aflaţi. Dacă interlocutorul se îndreaptă spre o direcţie interesantă, urmăriţi-o .

Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să fiţi foarte bine pregătit, atât din punctul de vedere al informaţiei, cât şi al reacţiei imediate.

Iată câteva „reţete” care vă pot ajuta să formulaţi cât mai eficient întrebările:

a. Arătaţi, prin felul în care formulaţi întrebarea, că sunteţi documentat.

Aspectul esenţial al topirii informaţiei în întrebare se referă la folosirea informaţiei ca premisă. Întrebarea propriu-zisă se sprijină pe informaţie pentru a determina o direcţie foarte precisă. Astfel se evită întrebările prea generale, confuze care nasc răspunsuri de aceeaşi natură.

Exemplu : Prima versiune a întrebării — „Ce credeţi despre fecundarea in vitro care utilizează embrioni congelaţi ? Această metodă comportă riscuri?”

A doua versiune : „Aţi realizat în 1985, la Spitalul Antoine-Beclère, prima naştere în Franţa a unui bebe–eprubetă dintr-un embrion congelat. Această metodă comportă riscuri?” (Yvan Charon, 1993).

Comentariu : Prima variantă a întrebării nu dovedeşte că reporterul este documentat. Orice persoană dotată cu un coeficient mediu de inteligentă ar fi putut formula o asemenea întrebare. A doua variantă nu numai că arată competenţa informaţională a reporterului, dar şi face răspunsul mai succint. În ce ne priveşte, socotim încă mai bună varianta „Ce riscuri comportă această metodă?” pentru a evita un DA sau un NU.
ATENŢIE : Una dintre „bolile” stilistice ale jurnalistului debutant este folosirea gerunziilor în debutul enunţului. NU se recomandă construcţii ca : „Fiind implicat în prima naştere de bebe-eprubetă..., vă rugăm să arătaţi care sunt riscurile acestei metode”.

Tocmai pentru a spori claritatea percepţiei, formularea are doi timpi, adică este construită în două fraze sau propoziţii despărţite de punct.

Prima întrebare este şi un bun prilej de a-i transmite interlocutorului şi, mai apoi, cititorului că sunteţi documentat. Cu riscul de a fi mai lungă, această primă întrebare fixează, în cazul interviurilor cu personalităţi, o minischiţă de biografie. Astfel, un interviu cu academicianul Mircea Maliţa, preşedintele Fundaţiei Universitare a Mării Negre, Doctor Honoris Causa al Universităţii "Politehnica" din Timişoara, apărut în „Renaşterea bănăţeană” din 29 ianuarie 1996 debutează cu următoarea întrebare : "–Domnule academician, ştiu că vă displace înşiruirea unor titluri, distincţii sau merite, dar amintirea lor nu numai că este indisolubil legată de propria dumneavoastră biografie, dar este absolut necesară pentru oricare dintre cititorii neatenţi la valorile noastre dintotdeauna. Aşadar, aţi fost director al Bibliotecii Academiei, consilier la Misiunea Permanentă a României la ONU (New York), ministru al învăţământului, ambasador în Elveţia şi în Statele Unite ale Americii, vicepreşedinte al Centrului European de Cultură şi, în prezent, preşedinte al Fundaţiei Universitare a Mării Negre. Evenimentele din decembrie 1989 cu ce preocupări v-au surprins?"
b. Concentraţi-vă pe întrebările „Cum?” şi „De ce?”.

Asemenea întrebări cer răspunsuri-opinii, răspunsuri care vă vor caracteriza interlocutorul, vă vor ajuta să evaluaţi punctul său de vedere şi vă pot oferi informaţii pe care nu le puteţi anticipa. Ele sunt întrebări deschise.

NU UITAŢI : O CAUZĂ SAU ÎMPREJURĂRILE ÎN CARE S-A PRODUS UN EVENIMENT TREBUIE ÎNTOTDEAUNA EXPLICITATE!
Din cele 11 întrebări ale interviului cu Augustin Buzura, Tudorel Urian foloseşte de patru ori întrebarea „cum” pentru a-i cere interlocutorului să explice ceea ce el doreşte („Cuvântul”, septembrie 1999).

Definiţi termenii, nu folosiţi formule ambigue sau metafore.

Siglele şi termenii tehnici sunt uşor de interpretat greşit. Întrebările nu trebuie să conţină abrevieri sau termeni care aparţin jargonului. Dacă interlocutorul dv. foloseşte un termen necunoscut, aşteptaţi un moment prielnic pentru a-l lămuri. Nu vă jenaţi şi cereţi o definire.
ATENŢIE : ADESEA, ÎN TIMPUL INTERVIULUI, REPORTERUL ESTE ISPITIT SĂ ÎŞI ARATE COMPETENŢA SAU INTELIGENŢA ŞI FOLOSEŞTE CUVINTE SAU SINTAGME NEOLOGISTICE, TEHNICE, DE JARGON. EL UITĂ CĂ ESTE REPREZENTANTUL OPINIEI PUBLICE, EMISARUL EI ŞI NU PROTAGONISTUL INTERVIULUI. DE ACEEA, PRIMA LUI GRIJĂ AR TREBUI SĂ FIE ACCESIBILITATEA MAXIMĂ A MESAJULUI.

UN INTERVIU ESTE REUŞIT NU ATUNCI CÂND REPORTERUL DOVEDEŞTE CÂT DE INTELIGENT ESTE EL, CI ÎN CAZUL ÎN CARE OBŢINE INFORMAŢIA NECESARĂ ŞI CLARĂ!

Renunţaţi la metafore sau diverse figuri de stil pentru că există riscul de a nu fi înţelese.

c. Puneţi întrebări la care interlocutorul este calificat şi poate să răspundă.

Identificarea clară a domeniului de competenţă al interlocutorului vă fereşte de surprize neplăcute, mai ales în interviurile în direct.

* În 1992 m-am aflat la Strasbourg, la Consiliul Europei, pentru a-i lua un interviu secretarului general de atunci, doamna Catherine Lalumière. În discuţiile pregătitoare cu domnul Roberto Jaccobo, şeful Departamentului de Presă, mi s-a comunicat, între altele, că trebuie să fiu atent cum formulez întrebările despre interesul aparte pe care C.E. îl are faţă de Timişoara. Orice extrapolare a dimensiunii etnolingvistice şi referire la poziţia de oraş opozant al regimului Iliescu ar fi putut conduce la anumite animozităţi diplomatice. Nu avea importanţă că secretarul general nu ar fi răspuns la întrebare, ci că, prin protocol, a fost acceptat ca întrebarea să fie formulată!
De asemenea, în interviurile informative, profitaţi de prezenţa unui specialist pentru a-i cere acestuia să „traducă” pe înţelesul tuturor concepte, sintagme specializate. Aşa cum face Dumitru Oprişor într-un interviu cu o specialistă în homeopatie : „Tot din lipsă de informaţie, multora le este străin termenul. Vorbiţi, cât mai scurt şi pe înţelesul tuturor, despre homeopatie. („Renaşterea bănăţeană”, 9 octombrie 1999).
d. Întrebaţi „De ce spuneţi asta?”.

Se spune că una dintre cele mai simple şi, în acelaşi timp, eficace întrebări este „De ce spuneţi asta?”. Avantajul ei este şi că vă salvează în cazul în care nu aţi auzit răspunsul.

Într-un interviu luat de Krisztina Koenen lui Goerge Soros, filantropul miliardar american, afirma, la un moment dat, că „fără unitatea Occidentului, Naţiunile Unite nu pot supravieţui”. „De ce spuneţi asta”, a venit imediat întrebarea (1997).
e. Cereţi exemple, evaluări, comparaţii.

Limba de lemn nu înseamnă doar o structură sintactică rudimentară! Abstracţiunile, generalităţile, frazele goale şi fără acoperire ţin şi ele de limba de lemn. Împiedicaţi-vă interlocutorul să intre pe acest teren minat. Cereţi-i să fie concret, să dea exemple. Să nu folosească identificări vagi cum fi „unii”, „mulţi”, „se zice”, iar dacă le foloseşte, atrageţi-i atenţia şi solicitaţi concreteţe.

CIFRELE SAU DATELE ÎN ABSOLUT NU AU NICI O SEMNIFICAŢIE! ELE POT MANIPULA ŞI DEZINFORMA!

ATUNCI CÂND INTERLOCUTORUL PRONUNŢĂ O CIFRĂ, UN PROCENT, CEREŢI-I SĂ COMPARE FAŢĂ DE NECESITĂŢI, FAŢĂ DE ALTE ORGANIZAŢII SAU ŢĂRI, FAŢĂ DE INFLAŢIE. NUMAI AŞA PUBLICUL ÎŞI POATE FORMA O PĂRERE OBIECTIVĂ.

EXEMPLU : Într-un interviu în „Dimineaţa” din iunie 1994, ministrul Sănătăţii vorbea despre bugetul alocat sănătăţii de către guvernul Văcăroiu, subliniind că este mai mare cu câteva zeci de milioane faţă de cel din anul anterior. Cifra, de ordinul miliardelor, era impresionantă. Reporterul, în loc să ceară o comparaţie faţă de necesităţi şi faţă de rata inflaţiei, i-a lăsat nesancţionată „ingenuitatea” financiară, fiind pasibil de „complicitate la manipulare”. Un reporter profesionist ar fi formulat nu numai asemenea exigenţe, ci ar fi invocat, comparativ, procentele alocate sănătăţii din ţările vecine.

Aşadar, faptul de a nu contextualiza unele date concrete poate conduce nu numai la sesizarea imediată a amatorismului, ci şi la acuze mai grave...

Stabiliţi limite pentru definirea răspunsurilor! Dacă interlocutorul vă dă un răspuns general, folosiţi limite restrictive pentru definirea răspunsului (mai mult decât, mai puţin decât; înainte de luna..., după luna...; mai mare decât..., mai mic decât...).
f. Folosiţi formula „Asta înseamnă că...”

Lanţul arestărilor din ultima vreme în România, disfuncţionalităţile dintre activitatea Poliţiei şi a magistraturii ajung la opinia publică, de cele mai multe ori, în formule juridice din care cetăţeanul de rând nu înţelege clar ce s-a întâmplat. De pildă, în cazul procesului prezumtivului asasin al lui Gheorghe Ursu, propoziţia „Tribunalul urmează a se pronunţa prin încheiere asupra excepţiei” („România liberă”, nr. 2091, 1997) nu explicitează ceea ce va face tribunalul. Cititorii se întreabă, desigur, „Asta înseamnă că...”, dar nu avut parte de reporterul... adecvat.

Această întrebare ajutătoare este importantă şi în cazul informaţiilor instrumentale, când într-un interviu se explică o modalitate de a acţiona adecvat într-o anumită situaţie. Pentru a ieşi din abstracţiuni sau principii, reporterul individualizează cu un caz concret, chiar dacă explicaţia pare pleonastică. Astfel, într-un interviu cu temă financiară, dacă se pomeneşte, să spunem, despre o dobândă de 60 la sută pe an, nu este de prisos să insistaţi : „Asta înseamnă că, dacă se depune un milion, peste un an suma va ajunge la 1 600 000 de lei”.
NU UITAŢI : ATUNCI CÂND ESTE VORBA DESPRE ÎNŢELEGEREA EXACTĂ A UNEI INFORMAŢII INSTRUMENTALE, NICI O PRECAUŢIE NU ESTE DE PRISOS. MAI BINE SĂ EXPLICAŢI ÎN EXCES, ADICĂ SĂ FIŢI REDUNDANT, DECÂT SĂ NU ÎNŢELEAGĂ FIE ŞI UN SINGUR CITITOR!

g. Separaţi-vă de criticii interlocutorului dv.

Când puneţi o întrebare delicată separaţi-vă de criticii interlocutorului : „Unii critici spun că...” sau „Oponenţii dv. pretind că...”. Identificarea precisă a acestora prezintă riscul focalizării discursului asupra lor şi nu asupra conţinutului.

*”Într-o controversă, reporterii BBC de la programele imparţiale nu trebuie să apară în faţa spectatorilor sau ascultătorilor ca simpatizând cu o anumită poziţie. Ei trebuie să apară ca persoane integre, pătrunzătoare, sceptice şi bine informate” (Recomandări pentru producătorii BBC).
h. Puneţi întrebări cărora le ştiţi răspunsul, dar nu întrebări care îşi conţin răspunsul.

Dacă aveţi de-a face cu o sursă evazivă, adresaţi-i câteva întrebări pentru a-i verifica poziţia. De multe ori veţi afla şi lucruri noi. În plus, informaţiile pot fi completate şi nuanţate de dv., ceea ce constituie un serios semnal de alarmă pentru interlocutor că nu poate eluda sau spune altceva decât adevărul.
i. Daţi alternative.

Altă tehnică cu final închis, mai puţin utilizată, dar uneori cu rezultate, este să cereţi interlocutorului dv. să aleagă între două posibilităţi.

j. Reluaţi răspunsul.

Dacă nu sunteţi pe deplin sigur despre ceea ce v-a spus interlocutorul, clarificaţi-vă reluând răspunsul („Spuneţi că...?”). Acesta va aprecia efortul făcut pentru înţelegerea completă a răspunsului. Dacă nu aţi înţeles bine, este recomandabil să lămuriţi această problema pe parcursul interviului!

ATENŢIE : TEAMA DE RIDICOL NU ARE CE CĂUTA LA UN REPORTER! DACĂ NU AŢI ÎNŢELES CEVA SAU NU AŢI AUZIT BINE SE IMPUNE SĂ VĂ ÎNTREBAŢI INTERLOCUTORUL. MAI BINE SĂ CREADĂ O SINGURĂ PERSOANĂ CĂ NU SUNTEŢI ATENT DECÂT CEI CE VĂ CITESC, VĂ PRIVESC SAU VĂ ASCULTĂ!

k. Faceţi în mod intenţionat o afirmaţie eronată.

Dacă interlocutorul este evaziv, faceţi-l să devină participativ cu o greşeală intenţionată. Oamenii nu se pot abţine să nu corecteze o greşeală, în special dacă este vorba despre ei înşişi.
l. Reveniţi la ceea ce nu s-a spus.

Un interlocutor inteligent poate evita răspunsurile la întrebările pe care i le adresaţi vorbind despre lucruri din proximitate. Spre finalul convorbirii, se poate folosi formula „Am remarcat că nu aţi menţionat cutare sau cutare aspect”.

m. Întrebările recapitulative.

Dacă interviul a avut dimensiuni mai mari şi dacă aspectele abordate au avut un grad mai mare de dificultate, se recomandă, la final, o recapitulare a temelor discutate. Acest lucru îl poate face reporterul, schiţând principalele teme discutate, dar este recomandabil ca interlocutorul să fie el în prim-plan.

Exemplu : La finele unui interviu cu George Soros, Krisztina Koenen îi adresează următoarea ultimă întrebare : „Puteţi să vă rezumaţi opiniile despre situaţia politică internaţională?”(1997). Interlocutorul îşi expune succint şi organizat, în şapte fraze numerotate, ceea ce arată că, la pregătirea pentru tipar, redactorul a avut grijă să faciliteze perceperea mai uşoară a mesajului.
n. „Ar mai fi ceva important de adăugat?”.

Finalul interviului e un bun prilej de a întreba „Ar mai fi ceva important de adăugat la toate acestea?” E foarte posibil să aflaţi în acel moment lucruri interesante.

Această posibilitate de a mai adăuga ceva la finalul interviului îi poate încuraja pe interlocutori să vorbească mai degajat, dezvăluind anumite chestiuni care, în timpul interviului, au fost omise.
o. Întrebările dificile.

Am lăsat intenţionat la urmă această categorie de întrebări asupra cărora vom reveni şi la secţiunea dedicată comportării, atitudinii reporterului în timpul interviului. Ceea ce ar trebui din start cu privire la o asemenea categorie de întrebări este faptul că toate categoriile de interviu nu îşi ating scopul dacă nu au şi întrebări dificile, incomode, problematizante. Absenţa unor asemenea întrebări transformă discuţia respectivă într-un interviu de valorizare.

O asemenea întrebare ar trebui să fie nelipsită. M. Mencher (1981) o numeşte „tough question”, iar K. Metzler (1986), o întrebare „bombă”, ce se materializează sub forma unei întrebări dure, chiar stânjenitoare. Acest tip de întrebare nu înseamnă neapărat o „explozie” interogativă. Ea trebuie pusă cu grijă, răbdare, dând impresia de înţelegere.
Un sfat... psihologic : Experţii afirmă că, în timpul interviului, reporterii ar trebui să analizeze mesajul non-verbal transmis de interlocutori, care poate dezvălui starea lor de spirit : nervozitate sau relaxare, înţelegere sau furie, dezamăgire sau încredere. S-a constatat că oamenii vorbesc mai repede atunci când sunt neliniştiţi sau pur şi simplu repetă anumite cuvinte, lasă propoziţiile neterminate sau nu-şi privesc interlocutorul de dialog. Mai mult, reporterii experimentaţi remarcă reacţiile fizice ale intervievaţilor puşi în faţa unor întrebări dificile, putând astfel să-şi dea seama de modul în care trebuie să continue interviul.
La seminar, un student m-a întrebat dacă poate pune întrebări care să-l enerveze pe interlocutor. Aici părerile specialiştilor sunt oarecum împărţite. Unii cred că o întrebare bună declanşează reflecţii şi nu reacţii. Reamintesc aici celebrele 12 „porunci” ale interviului : sondează, nu interoga ; întreabă, nu provoca ; sugerează, nu cere explicit ; descoperă, nu atrage în cursă ; trage de limbă, nu stoarce informaţii ; îndrumă, nu domina (B.Balinsky, R. Berger, în T.Vlad, 1997). Alţii, dimpotrivă, socotesc că o asemenea întrebare îl scoate pe intervievat din starea lui neutră şi îl poate determina să dea nişte răspunsuri mult mai interesante decât cele provocate de o întrebare „cuminte”. Părerea mea e că toată arta reporterului e să aleagă bine momentul unei asemenea întrebări şi, mai ales, să fie sigur că interviul nu va înceta în acel moment. Unii jurnalişti, de pildă, folosesc o asemenea întrebare încă din debut, tocmai pentru a-şi scoate interlocutorul din starea de inerţie. Alţii preferă să o formuleze spre final, tocmai pentru a nu risca o reacţie violentă.

Într-un interviu cu scriitorul Titus Popovici, George Arion formulează o asemenea întrebare încă din debut, iar T.P reacţionează ca atare : „Întrebarea dvs. mă miră. Nu mă enervează, ceea ce ar fi excelent, deoarece un intervievat enervat (deci scos din ale sale) poate da un răspuns interesant” (Romanul românesc în interviuri).

În acelaşi registru cred că ar trebui citit şi răspunsul pe care Peter Ross Range i-l dă lui Tudor Vlad cu privire la felul în care l-a scos din fire pe Ted Turner, patronul CNN-ului, prin insistenţele sale : „Asta mi-e meseria” (1997),
A formula o întrebare dificilă nu înseamnă a pune întrebări insinuante, jignitoare.

Exemplu : Lui Mădălin Voicu, care răspunde unei întrebări despre declararea etniei, i se insinuează o relaţie ce depăşeşte orice norme deontologice : „Persoanele care fac parte din populaţii marginalizate sau etnii hărţuite, desconsiderate de societate se feresc să-şi afirme identitatea. (Ca seropozitivii?) Poate singura asemănare dintre SIDA şi ţigănie e că amândouă nici nu se operează, nici nu se vindecă” („Adevărul”, 18 septembrie 1999).

2.Ce întrebări NU trebuie puse?
a. Întrebări care dovedesc absenţa ori carenţe ale documentării.

Aceste întrebări sunt, mai ales, cele ale debutului de interviu : „Vă rugăm să vă prezentaţi cititorilor noştri”, „Cu ce prilej aţi venit în... ?” „Cine sunteţi dvs.,... ?”, „Cititorii noştri ar dori să vă cunoască!” Dacă interlocutorul va începe să se prezinte pe sine însuşi, s-ar putea să o facă mult mai temeinic decât crede reporterul şi interviul să ia sfârşit după prima întrebare. Dacă nu ştie cu ce prilej se află interlocutorul în locul respectiv, atunci de ce îi solicită acest interviu? E de prisos să mai spunem că asemenea întrebări le poate pune oricine, fără nici o pregătire jurnalistică.
Exemple : Un interviu („Renaşterea bănăţeană, 25 ianuarie 1996) luat doamnei Carmen Gurban, soprană la Opera Română din Cluj-Napoca, începe astfel : "Cât de sărace, cât de palide pot fi uneori cuvintele cuprinse într-o scurtă cronică muzicală, faţă de tensiunea artistică mai rar întâlnită la un spectacol, ca cel cu "Traviata", susţinut de curând. Vă rog, deci, stimată Carmen Gurban, o succintă autoprezentare."

Chiar dacă dă o pată de culoare, prima parte a întrebării nu are nici o legătură cu cea de-a doua parte. Iar riscul unui asemenea mod de abordare se vede imediat, fiindcă răspunsul este mai scurt decât întrebarea : "Sunt arădeană de origine, absolventă a Conservatorului din Cluj, şi în prezent, activez în cadrul Operei Române din oraşul de pe Someş". Prezentarea interlocutoarei trebuia făcută de reporter fie într-un mic şapou, fie chiar în prima parte a întrebării. Astfel acest răspuns putea fi transformat în : "Carmen Gurban este soprană la Opera Română din Cluj-Napoca. Arădeană de origine, ea a absolvit Conservatorul din Cluj şi, în prezent activează în cadrul Operei Române din oraşul de pe Someş."

Uneori, răspunsul poate fi sub forma unui CV în care datele fără relevanţă stau alături de informaţii interesante. Ca în acest exemplu : „– Cine sunteţi, dle Cristian Moisescu? — M-am născut în Arad (1946) şi, firesc, aici mi-am început şcolile. Numai că, în ’58, datorită convingerilor sale politice şi religioase, tatăl meu a fost condamnat la 25 de ani de temniţă grea. Aşa că n-am mai putut urma la liceu şi, împreună cu fratele meu (azi cercetător la NASA), m-am înscris la o şcoală profesională; liceul l-am făcut la seral, timp în care am lucrat la «Tricoul Roşu». În fond, n-a fost o «pedeapsă», aşa cum s-ar fi dorit, ci o experienţă fundamentală de viaţă. Mai târziu, la facultate, şi mai ales în cariera-mi de dascăl, am putut astfel aprecia valoarea omului. Din 1972 sunt profesor titular în Arad, având catedră (filologie-engleză) la Liceul Elena Ghiba Birta şi la Universitatea Vasile Goldiş. Sunt căsătorit, soţia, Liliana, e tot profesor, avem două gemene, Alciona şi Ariana, eleve. Îmi fac meseria din iubire faţă de ea şi cu mare bucurie. În decembrie ‘89 am participat la evenimente încă din prima zi, intrând în Frontul Democratic, ca independent; păstrându-mi acest statut, am răspuns o vreme de învăţământul arădean („Timişoara”, 23 ianuarie1992).

În cazul unui interviu de dimensiuni mici, o asemenea întrebare este foarte riscantă fiindcă poate genera un răspuns in extenso. Dacă jurnalistul ţine neapărat ca interlocutorul să se prezinte, o poate face sub o formă mai adecvată : „Dacă ar fi să alegeţi trei-patru momente cruciale ale biografiei dvs., care ar fi ele?”

La întrebarea autoprezentare, să mai cităm şi o întrebare dintr-un interviu asupra căruia vom reveni : „– Pentru început, vă rog să faceţi o scurtă radiografie a ceea ce este şi reprezintă ARDAF... ”

Oare care e diferenţă dintre „ceea ce este” şi „ce reprezintă” în cazul unei asemenea instituţii?!

b. Întrebări vagi, generale.

Dacă o întrebare cum ar fi „Ce mai e nou?” nu prea apare în presa noastră, în schimb difuzele „Cu ce sentimente / Cu ce gânduri veniţi, întâmpinaţi, păşiţi... ?” aproape că abundă. Într-o întrebare bună, emotivitatea este recreată interlocutorului pentru a reînvia o întâmplare anume de mare tensiune sufletească şi nu în cazuri fără relevanţă.

c. Mai multe întrebări într-o singură formulare.

Nu înşiruiţi mai multe întrebări într-o singură formulare. Interlocutorul se va concentra să nu uite succesiunea lor în loc să se concentreze pe răspunsuri.

Exemplu: „Cum s-a produs pasajul dv. de la cariera universitară la cea administrativă? Cum aţi fost primit în minister? Recent, o persoană care a fost solicitată să lucreze în MAE, a venit aici pentru a lua informaţii. La un moment dat, a vorbit cu un domn care, nu fără un anume cinism, a spus şi a continuat să-i dea informaţii în aşa fel încât persoana s-a speriat şi a plecat. Dumneavoastră cum lucraţi cu aceşti ? Cum v-au primit? Vreau să ştiu nu atât cât vă ajută, ci cât vă boicotează” (Convorbire cu Mihai Răzvan Ungureanu, secretar de stat, Ministerul Afacerilor Externe, în „22”, nr. 35 (497), 1999).
Comentariu : Întrebarea ar fi trebuit, în procesul de redactare a interviului, să fie redusă la forma următoare : „Recent, o persoană care a fost solicitată să lucreze în MAE, a venit aici pentru a lua informaţii. La un moment dat, a vorbit cu un domn care, nu fără un anume cinism, a spus «eu sunt un dinozaur reşapat» şi a continuat să-i dea informaţii în aşa fel încât persoana s-a speriat şi a plecat. Dumneavoastră cum lucraţi cu aceşti «dinozauri reşapaţi»? Cum v-au primit?”. Cele două întrebări din final sunt apropiate, chiar dacă ordinea lor nu este cronologică.
Dacă formulaţi două întrebări în acelaşi „pachet”, este recomandabil ca a doua să fie o particularizare a celei dintâi.
d. Întrebările lungi.

Întrebările nu sunt eseuri! Un reporter nu dovedeşte cât este de bine documentat dacă face digresiuni docte şi interminabile în domeniu. Formula ideală este alcătuită din două propoziţii separate de punct. Publicul nu este interesat să îl citească, să îl asculte pe el! O întrebare poate fi mai lungă atunci când reporterul polemizează cu interlocutorul sau când citează informaţii ce contrazic spusele acestuia. Vezi şi exemplul de mai sus.

În interviul cultural există şi aici o excepţie. Spre deosebire de celelalte tipuri de interviu, jurnalistul poate fi, adesea, pe picior de egalitate cu intervievatul. O întrebare lungă este deci semnul acestei „democraţii”, imposibil de imaginat în alte condiţii. În plus, o întrebare mai amplă creează atmosferă, readuce în amintire. Ca în exemplul de mai jos în care Mihaela Cristea conversează cu Henriette Yvonne Stahl :

”Pătrăşcanu, fost coleg de facultate al fratelui dumneavoastră. Poate ar fi bine să precizăm personalitatea lui Belu Zilber, a acestui om care şi-a riscat viaţa pentru convingerile lui politice şi de care lumea ştie extrem de puţin. Belu Zilber a fost unul dintre acei martiri care şi-au dedicat viaţa, într-un anonimat desăvârşit, binelui omenirii şi care a făcut puşcărie politică şi pe vremea capitaliştilor, şi pe vremea comuniştilor.

L-am văzut cu puţin timp înaintea morţii sale. Era în ianuarie, de ziua dumneavoastră. Printre invitaţii din salon mi-a atras atenţia, de cum am intrat pe uşă, un om mic de statură, foarte vesel, îmbrăcat şic, cu un papion cu buline poate prea mari pentru statura lui, dar în tonul cămăşii şi al costumului. Avea ceva deosebit în felul de a privi oamenii. Îi studia, le întindea jovial mâna, chiar dacă-i vedea pentru prima dată în viaţa lui. Avea o poftă de viaţă pe care închisoarea îndelungată nu i-o strivise de tot. Inima, pe care reuşise să o îmbolnăvească bine în anii de închisoare, l-a făcut să plece mai devreme decât am fi vrut de la petrecere, vă amintiţi ? Povestiţi-mi despre Herbert Zilber, ceea ce n-am reuşit eu în seara aceea să aflu de la el” (1996).


e. Întrebările care se explicitează, se justifică.

Dacă o întrebare nu se impune de la sine, atunci ea nu poate fi ajutată de nimic! Justificările sau explicitările vă pun într-o poziţie inferioară şi interlocutorul se va purta ca atare.

f. Întrebările la care se poate răspunde cu DA sau NU, însă reporterul nu doreşte acest lucru.

Exemplu : o întrebare ca „Au fost arestaţi terorişti în decembrie 1989?” poate primi un NU care va fi imposibil de modificat. De fapt, sensul întrebării este „Câţi terorişti au fost arestaţi în decembrie 1989?”

g. Întrebările ipotetice.

Majoritatea interlocutorilor refuză să răspundă la întrebări ipotetice de felul „Ce s-ar fi întâmplat dacă...”. Este vorba, mai ales, de imaginarea unor situaţii ficţionale, imposibil de fapt de apreciat, de lansarea unor ipoteze fără acoperire. Din politeţe, în cel mai bun caz, se dau răspunsuri de circumstanţă, banale, aşa cum face şi Elizabeth Mann Borgese, fiica celebrului scriitor Thomas Mann, la următoarea întrebare :

„– Dacă Thomas Mann ar debuta acum, când suntem atât de aproape de mileniul III, credeţi că ar avea acelaşi succes?

– Probabil că da. A fost o minte extraordinară, rămâne la fel, indiferent de vremuri. Asta nu se schimbă. Reacţiile oamenilor se schimbă, în timp, însă cred că el s-ar fi descurcat şi acum” („Adevărul”, nr. 2883, 13 septembrie 1999).

h. Întrebări cu răspuns conţinut.

Când un interviu cu un candidat la preşedinţie debutează cu întrebarea „Domnule Emil Constantinescu, chiar doriţi să câştigaţi alegerile” („Privirea”, mai 1996), reporterul se poate aştepta la o surpriză de mari proporţii. S-ar putea ca interlocutorul să întrebe la rândul său : „Dumneavoastră ce credeţi? Sau aveţi impresia că mă aflu în treabă?”

Sigur că întrebarea reporterului vrea să determine o reacţie, să îl pună în priză, dar nici riscul de mai sus nu trebuie să fie subestimat.
Evitaţi, de asemenea, formule cum ar fi „Nu credeţi că... ”, „Nu vi se pare că... ”. Datorită persuasiunii incluse, ele induc răspunsul sau o anumită atitudine.
i. Întrebări–clişeu.

Şi David Randall (1998) analizează acest gen de întrebare nerecomandată. Ea se dovedeşte de fiecare dată total nepotrivită, pentru că sugerează un răspuns–clişeu, sau chiar refuzul de a mai răspunde la alte întrebări. Întrebarea–clişeu nu poate oferi nici o informaţie, deoarece răspunsul este unul previzibil, monoton, chiar plictisitor (ex. : „Cum vă simţiţi după ce aţi câştigat la loterie ?”, la care răspunsul este : „Minunat!”). Aşa se întâmplă şi în cazul întrebărilor ce nu se axează pe nici o temă — „Ce s-a întâmplat nou în ultimele 24 de ore?”, sau „Povestiţi-mi ceva amuzant” — care vor primi un răspuns adecvat : „Nimic interesant”.

Excepţie : Marile vedete ale lumii show-ului sau sportivii sunt deseori întrebaţi, în primele momente de după o premieră sau victorie, „Cum vă simţiţi după un asemenea succes?” Chiar dacă avem de-a face cu o întrebare-clişeu, ce altceva ar putea să întrebe reporterul?!
j. Întrebări la care interlocutorul nu are competenţa să răspundă.

O asemenea întrebare îi poate crea surprize jurnalistului fiindcă interlocutorul îi poate răspunde, pur şi simplu, „De unde vreţi să ştiu asta?!”. În majoritatea cazurilor însă răspunsurile sunt circumstanţiale, vagi, neinteresante.
Exemplu : Un interviu din „Renaşterea bănăţeană”, din 22 ianuarie 1996, cu Niko Nikolla, aromân, scriitor şi publicist din Albania, debutează cu următoarea întrebare-îndemn : "Aş vrea să începem acest interviu rugându-vă să ne spuneţi câteva cuvinte despre Timişoara”. Este evident că opinia sa în legătură cu Timişoara nu este relevantă şi nu poate determina apariţia interviului pe prima pagină a ziarului. Cu atât mai mult cu cât cel intervievat nu se află la prima sa vizită în Timişoara, iar reporterul ar fi trebuit să cunoască acest lucru. De altfel, nici răspunsul nu conţine nimic interesant : "Am fost de două ori în Timişoara şi pot să vă mărturisesc că, în primul rând, mie îmi place Timişoara, pentru că este un oraş cu o accentuată individualitate de profil european. Îmi place şi înfăţişarea acestei metropole şi oamenii săi şi spiritul lor. Ăsta nu este un compliment din partea mea, ci purul adevăr”.