Marcel Tolcea Interviul de presă scrisă Ghid practic

Marcel Tolcea

Interviul de presă scrisă

Ghid practic

Editura Augusta

Introducere

Într-o formă mult prescurtată şi într-o altă organizare didactică, această lucrare dedicată interviului a apărut în primul volum al Manualului de jurnalism, sub coordonarea Profesorului Mihai Coman, la Editura Polirom, în 1997, cu titlul neutru Interviul. De asemenea, capitolul cu privire la redactarea interviului preia o parte din secţiunea Principii de redactare a textului jurnalistic din volumul al doilea al Manualului de jurnalism, apărut în 1999, tot la Polirom. Şi la această secţiune au fost adăugate numeroase elemente de practică şi teorie care au îmbogăţit şi nuanţat textul iniţial.

Cartea de acum a cunoscut mai multe etape de concepţie şi de redactare asupra cărora voi insista în cele ce urmează din raţiuni pur didactice. Astfel, în al doilea an de predare la Secţia jurnalistică a Facultăţii de Litere, Istorie şi Filosofie a Universităţii de Vest am început să lucrez la o primă schiţă de curs. Accentul era pus mai ales pe partea teoretică — pe concepte cum ar fi „dialogalul” sau „erotetica” — în dauna practicii. După un semestru de teorie ce avea mai mult sau mai puţin legătură cu meseria de jurnalist, am fost întrebat cum se face, totuşi, un interviu. Acea întrebare — care era cea mai bună întrebare ce mi se putea adresa ! — mi-a “revelat” rostul unei lucrări universitare despre interviu adresate studenţilor : cel de vademecum, adică de ghidare pas cu pas. Ceea ce înseamnă că mi-am asumat şi pleonasmul din subtitlul cărţii, Ghid practic.

Parcurgerea primelor lucrări din bibliografia americană sau engleză a însemnat o nouă lămurire în acelaşi registru al adecvării didactice. Pradă unei prejudecăţi intelectualiste, la început nu am înţeles de ce respectivele lucrări străine ofereau o serie de informaţii care, pe de o parte, mi se păreau evidente iar, pe de altă parte, se adresau unor persoane care nu aveau nici mai vagă idee despre interviu. Apoi mi-am dat seama că, mai întâi, premisa actului educativ este că toţi subiecţii pornesc de la acelaşi nivel şi că, în al doilea rând, tocmai gesturile reportericeşti cele mai evidente sunt neglijate.

Ca să fiu mai explicit, nu se poate preda ceva clar dacă nu se începe chiar cu... începutul, adică cu noţiunile cele mai simple, care pot fi familiare unui anumit procent din studenţi, dar care pentru alt segment sunt necunoscute. În “filosofia” pedagogică americană, chiar dacă acest segment este reprezentat de un singur subiect, covârşitoarea majoritate ar trebui “sacrificată” şi în numele egalităţii şanselor.

Cât despre ignorarea gesturilor jurnalistice evidente, verificarea corectitudinii numelor sau a unor sigle, concepte este cea mai frecventă amnezie. Atunci când spui în faţa unui amfiteatru că felul în care se scrie numele protagoniştilor trebuie verificat cu atenţie, observi de îndată zâmbete îngăduitoare şi aproape că citeşti un scepticism accentuat: “Pentru lucrurile astea evidente am venit noi aici?”

Al doilea lucru care ar trebui spus în aceste rânduri se referă la apariţia — în intervalul care a trecut de la apariţia primului volum al Manualului de jurnalism — a câtorva studii şi cărţi româneşti despre interviu precum şi a unor traduceri. Este vorba, mai întâi, despre cartea lui Tudor Vlad, Interviul. De la Platon la Playboy, apărută la editura Dacia, aproape concomitent cu Manualul sus-citat. Apoi, la începutul anului 1997, editura “Augusta” tipărea Interviul, un dialog specializat, de Mariana Cernicova, iar în 1998, aceeaşi editură Polirom oferea publicului traducerea unui excelent ghid practic pentru presa scrisă, Jurnalistul universal, de David Randall.

Cele trei cărţi — intrate în bibliografia obligatorie a examenului la facultăţile unde predau — au însemnat nu numai noi unghiuri de abordare a interviului în presa scrisă, dar şi unele adaosuri ori reconsiderări teoretice. Care au fost, de altfel, şi rezultatul discuţiilor de la orele de curs şi seminar unde am constatat că era nevoie de unele precizări suplimentare şi, mai ales, de exemplificări.

Ca şi în cazul “scheletului” pe care a fost construit cursul, şi aceste adăugiri au fost gândite ca un vademecum, ca un instrument practic, având un rol mai degrabă de călăuză decât de reflecţie teoretică.

Ceea ce nu înseamnă că autorul acestor rânduri nutreşte naiva credinţă că, la finele unui semestru dedicat interviului, studentul va şti să facă ireproşabil un interviu. Este evident că, acum, studenţii vor învăţa mai întâi cum NU se face un interviu, ce întrebări NU se pun, ce NU trebuie tăiat în procesul de editare etc. Anii de meserie şi experienţa publicistică vor fi cei mai buni dascăli pentru desăvârşire. Dar, la fel cum se întâmplă la şcoala de şoferi, mai întâi trebuie învăţate regulile de circulaţie şi manevrele corecte.

Last but not least, ar trebui să spun că sunt oarecum disconfortat de faptul că majoritatea greşelilor sau abaterilor de la normă au fost preluate din presă (chiar de la jurnalişti cu experienţă) şi nu sunt exemple construite ad-hoc. Nu am năzuit să le dau lecţii colegilor de breaslă şi, după cum se va vedea, numele autorilor nici nu este menţionat. Fără ipocrizie, aş vrea să scriu la finele acestei Introduceri, că socotesc presa românească, la zece ani de libertate, încă în faza puberă, iar pe autorii de interviuri îi văd — într-o proporţie îngrijorătoare — doar colportori de şuete, conversaţii amabile sau chiar banale trăncăneli. Consecinţele unei asemenea stări se răsfrâng de îndată în social. Şi am să mă alătur unei observaţii pesimiste a lui Dan Pavel ce observa că “într-o cultură politică în care ziariştii nu ştiu să pună nici măcar cele şase întrebări elementare, iar politicienii nu ştiu şi nu vor să, dar probabil că nici nu pot măcar să răspundă la întrebările care li se pun, este greu de crezut că au rost interviurile şi talk-show-urile”. (Cine, ce şi de ce? Interviuri despre politică şi alte tabuuri, Polirom, Iaşi, 1998.)

Înainte de asta, politologul român a mai observat un fenomen care subliniază cu precizie importanţa interviului şi, deci, a oricărui demers ştiinţific cu acest subiect: prin omniprezenţa sa, interviul a devenit în România o formă secundară de cultură (subl. m., M.T.), fiind, în schimb, principala formă publicistică. O provocare căreia, împreună, ne vom strădui să îi răspundem.

Autorul

P.S. Doresc să îi mulţumesc Profesorului Mihai Coman pentru sugestiile sale şi pentru a mă fi încurajat să scriu această carte. Profesorului I. Funeriu — de a cărui protectoare prietenie mă bucur — îi sunt profund recunoscător pentru acribia cu care a citit prima ediţie a cărţii şi mi-a semnalat o mulţime de greşeli ori inadvertenţe stilistice.

De asemenea, ţin să precizez că unele exemple, mai ales din presa locală, le datoresc studenţilor cărora le-am îndrumat, pe parcursul anilor, lucrările de licenţă.

Capitolul 1

De la conversaţie la demersul investigativ

Am să încep cu un loc comun : interviul este un gen proteic, greu de definit!

Îndeobşte, aşa îşi cauţionează unii autori câteva neajunsuri : lipsa de profunzime a demersului teoretic, fragilitatea bibliografiei, incapacitatea de a sintetiza şi de a extrage semnificaţii, teama de a nu propune un unghi exclusivist etc. Nu ştiu dacă mă fac vinovat de toate acestea sau, mai precis, nu ştiu de câte din cele de mai sus mă fac vinovat la rându-mi. Cert este că, la finele a câţiva ani în care m-am ocupat îndeaproape de interviu şi am încercat să îl explicitez studenţilor mei, nu mai sunt prea sigur în ceea ce priveşte o definire exactă a domeniului. Cert e că am nostalgia unui anume exclusivism cu privire la catagrafierea destul de riguroasă pe care, la un moment dat, am crezut că o pot desena. De la acel moment s-au întâmplat destule şi infailibilitatea epistemologică cu care mă înarmasem iniţial s-a nuanţat până la un anume scepticism cu privire la „unitatea” genului. Recunosc, unele „semnale” mi-au venit chiar de unde mă aşteptam cel mai puţin, adică de la cercetătorii americani. Ca să nu citez decât două exemple ilustre, Daniel Boorstin califică interviul drept un „pseudoeveniment”, iar pentru George Garett interviul este „un semn al tristeţii noastre”. Un „pseudoeveniment”, fiindcă în interviu lucrurile se întâmplă aşa cum se întâmplă deoarece există o anume voinţă, iar procesul de selecţie a interlocutorilor este complet aleatoriu. Un „semn al tristeţii”, fiindcă prin interviu nu facem altceva decât încercăm să atingem realul, adică autenticul, iar interlocutorii noştri nu sunt altfel decât noi, ci doar poate puţin mai inteligenţi şi, desigur, mai norocoşi (John Brady, 1977).

Şi ce să mai sper, de pildă, la capătul demersului meu, atunci când citesc, într-o carte de interviuri cu Marin Preda, că „un bun interviu e, într-un sens, o dovadă a neputinţei de a comunica”?! Poate că ar trebui să reţin, în contrabalans, opinia aceluiaşi autor, Florin Mugur, conform căruia interviul ar fi o „formă degradată a spovedaniei” sau, aprecierea lui Nicolae Manolescu : „o spovedanie provocată” (Florin Mugur, 1973).

Dar nu spre o perspectivă larg antropologică se vor îndrepta rândurile de faţă, nu spre o abordare scrutătoare şi, în fond, cârtitoare se va concentra cartea de faţă. Dimpotrivă, cred că alegerea unui atare subiect trădează un optimism epistemologic incurabil fiindcă interviul este genul — dacă îmi permiteţi această metaforă desuetă — cel mai viu. Şi cel mai complex, aş adăuga imediat, de vreme ce presupune, aşa cum se va vedea, în afara instrumentarului jurnalistic, o serie de calităţi şi achiziţii ce-l apropie pe intervievator (scuzaţi barbarismul!) de psiholog, actor, procuror, ofiţer de Poliţie, chiar de preot.

Un gen proteic, spuneam, fiindcă putem sesiza de îndată ce deosebire se cască, de pildă, între un interviu de presă scrisă şi un talk-show! Ce deosebire între calităţile unui reporter de ziar şi, să zicem, Larry King! Dacă primul are, exagerând uşor, eternitatea de partea sa, al doilea evoluează în spaţiul unei miimi de secunde. Dacă primul este omul din umbră, al doilea stă pe picior de egalitate cu invitaţii săi. Şi ce invitaţi!

Sau ce deosebire între un interviu politic, să spunem, şi unul sportiv sau cultural. Dacă în primul caz nu avem, niciunde în lume, un public calificat să sancţioneze interlocutor şi jurnalist deopotrivă pentru minciună sau fuga de la esenţă, în al doilea caz competenţa publicului este extrem de apropiată — dacă nu chiar mai mare! — de cea a reporterului.

Şi totuşi, există o mulţime de elemente comune interviului, fie ele de presă scrisă, audio sau video, fie el cu tematica cea mai diversă. Aceste elemente o să încercăm să le identificăm în cele de mai jos, însă nu dinspre interviul profesionist, ci pornind la drum, pas cu pas, dinspre ceea ce ar trebui să conştientizeze şi să facă un începător în cele ale interviului de presă scrisă.

*

În 1990, la puţin timp după ce am obţinut banii necesari înfiinţării unui săptămânal de informaţie, am organizat un concurs pentru ocuparea posturilor de redactori. Au venit destui candidaţi cu care am avut o discuţie înaintea probelor propriu-zise. Majoritatea, în clipa în care li s-a comunicat că aveau de făcut un interviu şi un reportaj până a doua zi, au întrebat : „Cu cine TREBUIE să facem interviul?”.

În această întrebare se află cel puţin două lucruri extrem de importante pentru înţelegerea corectă a meseriei de jurnalist : un bun reporter nu aşteaptă să i se spună pe cine are de intervievat şi, în al doilea rând, un interviu NU ESTE rezultatul unui capriciu redacţional, ci rezultanta mai multor condiţii, dintre care contextul este imperativ. Cu alte cuvinte, în întrebare se află cuprinsă confuzia — abundent ilustrată de presa românească — dintre „discuţie„ şi „interviu„, pe de o parte, şi, pe de alta, dintre „interviul de documentare” şi „interviul propriu-zis„.

„Este abuziv — scrie Michel Voirol — să numim nişte simple vorbe aruncate într-o doară, o declaraţie făcută undeva în pripă chiar de o personalitate sau o discuţie chiar mai amănunţită cu un specialist într-un domeniu de strictă specialitate. Primele sunt simple conversaţii, apoi avem de-a face cu declaraţii şi, în fine, cu o întrevedere documentară”. (1993)

Cel dintâi lucru important pe care un „ucenic” jurnalist este necesar să îl înţeleagă este că

NU ORICE DISCUŢIE CU O PERSOANĂ PUBLICĂ SAU CHIAR O PERSONALITATE A VIEŢII PUBLICE ESTE UN INTERVIU. ADICĂ NU ORICE CONVERSAŢIE CU ASEMENEA INTERLOCUTORI ESTE SUSCEPTIBILĂ DE A FI MEDIATIZATĂ NUMAI DATORITĂ IMPORTANŢEI INTERVIEVAŢILOR!

Dacă ar fi atât de simplu, rolul reporterului s-ar rezuma la cel de simplu înregistrator, iar întrebările sale nu şi-ar mai avea rostul. În acest sens, Ken Metzler dă o definiţie interviului a cărei ultimă parte vorbeşte despre rolul decisiv al... cuplului pe care îl formează cei doi protagonişti ai dialogului :

„Interviul este o conversaţie, de obicei dintre două persoane, pentru a obţine informaţie în beneficiul unei audienţe nevăzute. Interviul este adesea un schimb (subl. aut.) informaţional ce poate da naştere unui nivel de înţelegere la care nici una dintre părţi în parte nu ar avea acces” (Ken Metzler, 1986).

AŞADAR, PUTEM SPUNE CĂ INTERVIUL ESTE, ÎNAINTE DE TOATE, O CONVERSAŢIE CU UN DEMERS INVESTIGATIV (Michel Voirol, 1993).
Alte definiţii minimale şi nuanţări :

Encyclopædia Britannica dă trei sensuri cuvântului interviu, primul dintre ele, paradoxal, referindu-se la întrevederea pentru angajare. Al doilea descrie discuţia dintre două sau mai multe persoane şi, în fine, sensul publicistic, adică transcrierea unei asemenea discuţii.
„Orice situaţie în care un reporter îi adresează cuiva întrebări este, într-un anume fel, un interviu”, defineşte la modul general George A. Hough, însă identifică cu exactitate cauza interesului pentru acea categorie de interlocutori : ştiu lucruri aparte, sunt experţi şi au influenţă”. (1995)
Primul dicţionar mediatic în limba română începe prin a defini interviul ca fiind cea mai importantă tehnică prin care se culege informaţia, pentru ca apoi să fixeze interviul ca gen : „Dialog în care în mod ideal, jurnalistul pune întrebări iar interlocutorul său (sursa) răspunde” (Cristian Florin Popescu, Radu Bâlbâie, 1998).
Interviul este o formă organizată a dialogului, am putea formula ad-hoc o definiţie generală. Dacă dialogul este o specie aparte a expresiei filozofice şi, mai târziu, literare, vom fi uimiţi să constatăm că o reflecţie asupra nuanţelor ce le presupune dialogul a existat încă din debutul secolului trecut. Astfel, Joseph de Maistre¹ face distincţia — în Les Soirées de Saint-Pétersbourg — dintre conversaţie, dialog şi convorbire. Diferenţa dintre convorbire şi conversaţie e ca şi aceea dintre ordine şi, respectiv, dezordine : conversaţia presupune un subiect, grav de preferinţă, subordonat regulilor artei dramatice ce nu admit deloc un al patrulea interlocutor.
Unii cercetători americani au pus un accent care ni se pare că lărgeşte aria de înţeles a interviului. Astfel, ei definesc interviul, mai întâi, ca proces dialogal, de la persoană la persoană, cu scop premeditat, având ca finalitate nu numai un schimb de opinii, de păreri, ci şi de comportamente (Charles J. Stewart, Willliam B. Cash Jr., 1976).
Un sens al cuvântului interviu care apare destul de rar în lucrările de specialitate este cel de instrument de cercetare mai ales în câmpul disciplinelor umaniste. Dan Pavel, de pildă, arată cum, în Statele Unite ale Americii, „profesorii noştri ne-au încurajat să nu mai avem doar o înţelegere livrescă a politicii, ci să realizăm interviuri cu policy-makers, deci exact cu politicienii activ implicaţi în evenimente” (1998). Se înţelege că nu avem de-a face aici cu chestionarele/interviurile de sondare a opiniei publice, ci cu interviuri jurnalistice al căror demers este unul mai accentuat lămuritor.
D. Ferguson şi J. Patten (1982) consideră că ziariştii sunt aceia care determină tipul de interviu, în funcţie de ceea ce vor să afle : pot dori să obţină informaţii pentru un interviu propriu-zis sau pot avea nevoie de informaţii, fapte sau opinii, pentru a realiza un interviu-portret al persoanei intervievate. De aceea, faptul că ziariştii conduc interviul, prin păstrarea ritmului şi a temei acestuia, face ca interviul să se diferenţieze de o relatare, o discuţie, o comunicare, o declaraţie sau o conferinţă de presă.
Dacă definiţia de mai sus a lui Voirol ne scapă de o primă „superstiţie„ a jurnalistului debutant, cea a PREZENŢEI DE AUTORITATE, ea nu e de natură să ne arate OPORTUNITATEA luării unui interviu sau cea a mediatizării unui dialog deja înregistrat.

Capitolul 2

Etapele elaborării unui interviu

A. Primul pas. Ce alegem mai întâi : tema interviului sau persoana?
Pentru a răspunde la această întrebare, să încercăm să lămurim :

Care sunt criteriile ce determină ca unei persoane sau personalităţi să i se ia un interviu într-un anume moment şi nu în altul? Sau acest lucru se face la voia întâmplării?

De ce nu în orice moment opinia publică NU este interesată să citească un interviu cu, să spunem, primarul?

De ce, adesea, este de ajuns ca ea să fie informată de ceea ce face primarul prin intermediul unei ştiri sau al unui articol şi nu prin intermediul unui interviu?

De regulă, publicaţiile care cultivă acest gen jurnalistic au grijă ca interviurile ce apar în paginile lor să fie în legătură cu interesul cel mai accentuat al opiniei publice faţă de un anume aspect al actualităţii. Asta înseamnă că tema interviului precedă alegerea persoanei!

De pildă, în cazul unei epidemii, sunt solicitaţi fie ministrul Sănătăţii, fie o autoritate în domeniu. În cazul urcării preţurilor — ministrul Muncii şi al Protecţiei Sociale, în cazul unei recrudescenţe a activităţii infracţionale — ministrul de Interne sau al Justiţiei ş.a.m.d.

Sigur că jurnaliştii de la presa regională vor intervieva reprezentanţii în teritoriu ai autorităţii centrale. După cum, un bun jurnalist „local” va şti să determine interesul pentru un interviu cu rudele sau prietenii din zonă ai unui personaj „la ordinea zilei” sau ale unei vedete care tocmai este în centrul atenţiei.
„Orice interviu trebuie să-şi propună un scop clar şi cu specific jurnalistic. El trebuie luat unui anumit interlocutor şi într-un anumit moment. Trebuie acordată mare atenţie pentru a nu fi invitaţi oameni doar pentru simplul fapt că sunt eroii principali într-o ştire curentă, fără a avea o idee clară şi concludentă despre ceea ce vrem să aflăm de la ei. În mod normal, un interviu trebuie să exploreze subiectul într-un mod inedit” (Michael Cherkaland, 1994).

Există şi un „calendar” al interesului public pentru anumite teme : toamna, când precipitaţiile sunt adesea excedentare iar pânza apei freatice poate creşte alarmant, un interviu cu cei ce gestionează asigurarea apei potabile va suscita un interes general.

În Franţa, de pildă, momentul stoarcerii strugurilor determină o mare emotivitate printre ecologişti, şi nu numai, în ceea ce priveşte ipoteticele deversări în apele naturale. Prezenţa susţinută a specialiştilor de la protecţia mediului în faţa camerelor de filmat este, în acele momente, pe deplin explicabilă.
Canicula verii cere sfaturile unui medic dermatolog, iar poleiul şi gheţuşul hibernal aduc de regulă în prim-plan Poliţia rutieră.
Nu totdeauna însă tematica devansează opţiunea faţă de persoană. De îndată ce o celebritate soseşte într-o localitate oarecare sau chiar în capitală, de pildă, reporterii se vor îmbulzi să îi solicite declaraţii, interviuri. De cele mai multe ori însă interlocutorul nu vă spune decât amabilităţi ori banalităţi, poate şi pentru că întrebările reporterului nu sunt cele mai potrivite. Este greu de răspuns la întrebări cum ar fi „Cu ce sentimente / gânduri veniţi în România?” sau — încă şi mai stângaci ­— „Sunteţi pentru prima oară în România?”

ESTE EVIDENT CĂ DATORIA REPORTERULUI ESTE DE A OBŢINE INTERVIUL DORIT, ÎNSĂ ROLUL EDITORULUI CONSTĂ ŞI ÎN A NU PROGRAMA INTERVIURILE NEREUŞITE, ADICĂ ACELE INTERVIURI DIN CARE NU AFLĂM NIMIC NOU, INTERESANT, SEMNIFICATIV, LĂMURITOR!

UNEORI, ASEMENEA INTERVIURI SE POT TRANSFORMA ÎN ŞTIRI DEZVOLTATE. ACEASTA POATE CONSTITUI ŞI UN TEST FOARTE BUN ÎN LEGĂTURĂ CU EPUIZAREA ASPECTELOR ESENŢIALE : CINE, CE, UNDE, CÂND, CUM, DE CE.

Excepţie fac vedetele hipermediatizate ale căror declaraţii, opinii sunt aşteptate de public indiferent de banalitatea lor. Când Michael Jackson declara la Bucureşti, pentru TVR1, „Publicul românesc este extraordinar!”, această banalitate avea o însemnătate deosebită fiindcă venea de la M. J.! În acel moment, nici un canal mediatic nu îşi putea permite să dea publicităţii, în locul unui asemenea loc comun, un interviu mult mai interesant cu oricare dintre vedetele show-business-ului internaţional.

AŞADAR, CONTEXTUL SPAŢIO-TEMPORAL STABILEŞTE ÎN MOD OBIECTIV TEMELE DESPRE CARE PERSOANELE CELE MAI COMPETENTE VOR DA INFORMAŢII PE CARE LE DEŢIN NUMAI ELE.

Specialiştii americani dau un sfat extrem de util :

„Înainte de a începe discuţia, asiguraţi-vă că interviul este cel mai bun mijloc de a obţine ceea ce aveţi nevoie. Trebuie să decideţi CINE este cel mai calificat interlocutor şi DE CE” (Shirley Biagy,1994).
Atenţie la factorul temporal atunci când, de pildă, luaţi un interviu unui responsabil sau reprezentant al unui instituţii ce se înfiinţează într-o comunitate. În acest caz apar trei riscuri : să faceţi publicitate mascată, să nu puneţi în evidenţă informaţia importantă sau să nu publicaţi interviul la momentul oportun. Ca în interviul de mai jos a cărui ultimă întrebare sună aşa : „– Din câte am înţeles, veţi deschide o sucursală la Timişoara. Până atunci, însă, care este adresa ARDAF-ului din localitate? – Până la deschiderea sucursalei, care este prevăzută în circa 2–3 săptămâni, ARDAF din Timişoara îşi are sediul în cadrul sucursalei Băncii Dacia Felix, str. Goethe nr. 2. Mai putem fi contactaţi şi cu ajutorul numerelor de telefon 192460 şi 192463 sau fax 190071” („Renaşterea bănăţeană”, aprilie 1995). Interviul este publicat prea devreme, iar caracterul publicitar sare în ochi.

B. Cum alegem un anumit interlocutor într-un anumit moment?

În afara oportunităţilor spaţio-temporale, orice persoană care are vreo legătură cu un eveniment-ştire este susceptibilă de a fi intervievată.

Oamenii devin subiect de ştire şi de interviu din unul sau mai multe motive :

1. Deţin funcţii importante : Oficialităţi, preşedinţi de firme şi asociaţii , chiar capii crimei organizate sunt în centrul atenţiei datorită poziţiei pe care o deţin. Funcţia pe care o au îi face purtătorii de cuvânt ai profesiei şi ai problemelor care le afectează interesele.

2. Au realizat ceva important : Celebrităţile şi sportivii de performanţă devin faimoşi fiindcă publicului îi place să ştie ceea ce fac, ce li se întâmplă, ce gândesc.

3. Sunt acuzaţi de fărădelegi grave : Un criminal care recunoaşte că a omorât mai mulţi oameni vă fi centrul atenţiei nu pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce a făcut.

4. Cunosc ceva sau pe cineva important : O secretară care deţine documente incriminatorii despre primar e pentru moment subiectul interesului general. O persoană din anturajul unei stele de cinema sau al unui preşedinte vă fi de multe ori în atenţia presei datorită poziţiei sale privilegiate.

5. Sunt martori ai unui eveniment important : Martorii unei crime sau ai unui eveniment public special pot da detalii cu privire la ceea ce s-a petrecut.

6. Sunt persoane cărora li s-a întâmplat ceva important : Victima unui accident, un supravieţuitor al unui accident aviatic sau un câştigător la loterie devin subiectul ştirilor ori al interviului datorită evenimentului.

*Adesea, studenţii care colaborează la presa locală îmi cer sfaturi în legătură cu subiectele de abordat. Majoritatea redacţiilor ce au apărut după 1989 nu dispun de un personal suficient numeric, iar editorii profesionişti — care au şi responsabilitatea indicării temelor „la zi” — sunt rari. Nu uitaţi un lucru extrem de simplu pentru „a fi pe fază” : citiţi celelalte publicaţii şi intervievaţi protagoniştii ştirilor sau reportajelor lor. Nu de puţine ori veţi avea surpriza de a descoperi unele elemente ce pot schimba complet sensul evenimentului! Această tehnică a follow-up-ului dă rezultate mai ales în cazurile în care protagoniştii sunt puşi într-o lumină defavorabilă de către un anumit canal mediatic. Dar nu numai. Astfel, Agenţia Mediafax a transmis miercuri, 29 septembrie 1999, că Primăria Capitalei nu oferă terenuri gratuite pentru Agenţia Naţională de Locuinţe. Joi seara, emisiunea lui Marius Tucă l-a avut ca invitat pe Viorel Lis, primarul general al Capitalei.


C. În ce scop luăm interviul?
Chiar dacă intervievaţi o persoană publică sau una privată, trebuie să să vă precizaţi foarte clar scopul interviului. Care este ţinta? Ce doriţi?

a. să adunaţi fapte?

b. să strângeţi anecdotică?

c. să caracterizaţi o situaţie?

d. să confirmaţi ceea ce ştiţi?

e. să demonstraţi că aţi fost acolo?

a. Să adunaţi fapte
Pentru a realiza un interviu despre un fapt important, reporterul trebuie să găsească o sursă credibilă şi verificabilă, cu informaţii precise. Dacă cereţi opinia unui patron cu privire la starea economiei poate veţi obţine un citat bun, dar nu veţi fi credibil. Un economist cu siguranţă e mai credibil, chiar dacă economiştii vorbesc de obicei în jargon pe care trebuie să-l traduceţi. Interlocutorul ideal pe teme economice e cineva care e şi credibil, dar care poate fi şi citat, adică un economist care poate vorbi într-un mod interesant despre un subiect complex.
b. Să strângeţi anecdotică, mici istorioare
O prejudecată destul de des întâlnită în presa românească face ca un bun interviu să fie considerat cel în care tonul general este foarte sobru. De cele mai multe ori, interlocutorii, dar şi reporterii, se concentrează asupra „inventarierii” evenimentelor şi a datelor, ratând „culoarea” confesiunii. Astfel, după discursul fulminant al generalului Mac Arthur în faţa camerelor reunite ale Congresului (1951), un senator democrat a declarat : „Toţi ochii democraţilor erau umezi, iar scaunele republicanilor, la fel!”

Adesea, o anecdotă, o vorbă de duh dau interviului un caracter memorabil, chiar mai mult decât însuşi conţinutul ideatic al convorbirii.

Majoritatea interviurilor de profil pe care le fac studenţii sunt un CV mai mult sau mai puţin plictisitor. O primă observaţie ar fi că, în marea lor majoritate, interlocutorii nu îşi dau seama care ar fi informaţiile cele mai interesante pentru cititori. Astfel că intervievaţii înşiră tot felul de date, ca şi cum s-ar prezenta la o angajare : şcoala generală, liceul, facultatea, repartiţia, căsătoria etc. La rândul lor, jurnaliştii ştiu prea puţin să dea culoare, „carne” interviului şi nu îi invită să fie mai confesivi, să rememoreze o întâmplare deosebită, să povestească o cât de mică istorioară. A provoca anecdotica înseamnă, de fapt, că reporterul se opune caracterului vag, general, lipsit de culoare din relatarea interlocutorului.

Exemplu : În „Realitatea bănăţeană”, martie 1996, apare un interviu cu următoarea titrare : „Portret de pensionar «Mesajul meu este dragostea de frumos, de natură şi militez pentru înţelegerea între semeni» Declară artistul plastic de renume mondial, Vasile Pintea”

Primele două întrebări sunt un exemplu de cum jurnalistul nu ştie să îi ceară interlocutorului mai mult decât simpla înşiruire de date :

„– Stimate domnule Vasile Pintea, prezentaţi, vă rugăm, câteva date biografice pentru cititorii ziarului nostru.

– M-am născut la Hodoşa, judeţul Harghita, la 20 iunie 1931 şi am terminat Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti.

– Aţi ajuns în oraşul de pe Bega datorită împrejurărilor sau aţi dorit, în mod special, acest lucru?

– Deşi sunt ardelean la origine, după ce am absolvit studiile universitare în capitală am ales Timişoara şi mă consider asimilat, integrat în viaţa culturală a Banatului. Cu toate că, fiind prezent pe majoritatea continentelor globului pământesc cu lucrările mele, am avut şansa să nu mă mai întorc, am considerat că locul meu este alături de familia mea, de concetăţenii mei şi numai lângă ei pot să creez. De altfel Timişoara este şi tema lucrării mele din mozaic, care se află pe unul din pereţii interiori ai cofetăriei Violeta, iar o altă lucrare monumentală, tot în mozaic, o am de la Biserica baptistă de lângă Piaţa Traian. Cred că acestea sunt mărturii suficiente că, din toate oraşele lumii, capitala Banatului îmi este cea mai dragă”.

Reporterul putea să îi ceară lui Vasile Pintea să povestească cititorilor în ce împrejurări a ales Bucureştiul şi nu Clujul sau să rememoreze prima lui zi din Timişoara. Astfel, într-un interviu din „Timişoara” (mai 1993), cu arhitectul Puiu Rânja, o situaţie similară este „rezolvată” adecvat de reporter : „Cum e să vii, tânăr absolvent, cu o valiză în mână, într-un oraş străin, cum era Timişoara? Povestiţi-ne prima zi de timişorean!”

c. Să caracterizaţi o situaţie

Fiecare zi înseamnă, pentru actualitatea mediatică, un noian de evenimente dintre care cele mai multe rămân la stadiul de notificare. Aflăm că s-a petrecut ceva însă nu avem aproape niciodată o explicitare a fenomenului. De regulă, marile posturi de televiziune invită în studiouri specialiştii cei mai cunoscuţi pentru a face acest lucru, fiindcă poziţia unui reporter, fie ea exprimată într-o strălucită analiză, nu are un impact atât de mare.
Exemplu : deşi PROTV-ul a transmis în direct alegerile prezidenţiale din S.U.A., în 1996, sistemul de votare (este vorba despre marii electori) a rămas un mister pentru imensa majoritate a românilor. Un interviu cu ambasadorul american la Bucureşti ar fi simplificat mult percepţia!
d. Să confirmaţi ceea ce ştiţi
Uneori aveţi nevoie să verificaţi sau să infirmaţi o acuzaţie sau unele informaţii pe care le-aţi descoperit. Interviul pentru confirmare înseamnă că dv. cunoaşteţi deja răspunsul la întrebare încă înainte de a o pune şi că sunteţi pregătit să confruntaţi interlocutorul cu ceea ce ştiţi şi chiar cu ceea ce opinia publică a aflat deja. Un asemenea interviu i-a fost luat dlui Viorel Cataramă atunci când s-a aflat de iminenta prăbuşire a Fondului SAFI.
e. Să demonstraţi că aţi fost acolo
Reporterii apar la un eveniment anunţat (conferinţă de presă, vernisaj, lansare, congres, conferinţă) deoarece ziarul sau revista doreşte ca materialul să fie relatat de propriul trimis. De obicei, se cunoaşte deznodământul şi ceea ce se poate într-adevăr obţine în plus sunt unul sau două declaraţii care vor adăuga culoare povestirii. Serviciile de presă vor transmite materialul, dar reporterii vor încerca să prezinte informaţiile dintr-un unghi diferit. Fiţi reporterul care găseşte informaţiile ce pot face să merite deplasarea!

*Una dintre cele mai frecvente stângăcii ale posturilor de televiziune locale este mediatizarea acestor evenimente. Pe fondul unor imagini convenţionale, reporterul prezintă din off evenimentul, fără a face apel la citare. Pentru a preîntâmpina asemenea cazuri de stereotipie jurnalistică, reporterul poate încerca să obţină opinii de la cât mai multe persoane, după care va ilustra evenimentul cu declaraţiile. De asemenea, protagoniştilor evenimentului li se va solicita să fie incisivi şi polemici.

Privită din altă perspectivă, întrebarea de mai sus poate da următoarele soluţii : Doriţi să faceţi un interviu în care accentul să cadă pe informaţia obiectivă, factuală, livrată de interlocutor, pe opiniile şi motivaţia interlocutorului, pe mărturiile interlocutorului sau pe personalitatea interlocutorului?

D. Cum identificăm persoana cea mai potrivită?

După ce ştiţi de ce vreţi să intervievaţi pe cineva la modul general, pasul următor constă în a alege — dintre cei ce pot oferi informaţii utile — persoana respectivă. Oamenii sunt selectaţi ca interlocutori pentru unul sau mai multe motive : accesibilitate, încredere, responsabilitate sau posibilitatea de a-i cita.

E de cântărit foarte bine care sunt avantajele şi dezavantajele, pentru că unele pot fi surmontate. Oamenii refuză rar, pe faţă, un interviu. În schimb, nu vă spun nimic, nu răspund la telefon, nu vă sună înapoi sau îi spun secretarei să vă evite. Daca aveţi de-a face cu un interlocutor refractar, care e centrul articolului dv., puteţi să :

a. scrieţi articolul fără a apela la interviu.

b. scrieţi articolul, menţionând că, după repetate încercări, interlocutorul nu a răspuns la telefonul/ scrisoarea/ telegrama dv. şi nici la abordarea directă;

c. să vă convingeţi interlocutorul să vorbească (S. Biagi, 1992).

O persoană care nu vrea să fie intervievată poate să vă refuze din mai multe motive :

– nu are timp;

– este foarte emotivă sau timidă;

– se simte vinovată;

– protejează pe cineva;

– nu se pricepe la subiectul în discuţie;

– îi este jenă;

– este foarte marcată de ceea ce i s-a întâmplat (Peter Gross, 1993).

Este bine să puteţi identifica motivul real al refuzului tocmai pentru a acţiona în consecinţă.

E. Cum obţinem interviul în condiţii dificile?
a. Concentraţi-vă asupra ceea ce doresc oamenii să vorbească şi nu asupra a ceea ce NU doresc.
Una dintre tacticele cele mai frecvent utilizate este să solicitaţi unei persoane publice un interviu-portret şi să ajungeţi la aspectele care vă interesează pe principiul paşilor mărunţi. Mulţi ziarişti însă consideră stratagema ca având destule riscuri, în afară faptului că nu respectă elementare norme deontologice.

În momentul în care sursa vorbeşte cu dv. trebuie să o faceţi să înţeleagă cât de important este interviul pentru articol. Puneţi-vă mai degrabă într-o postură dificilă, oricum nu încercaţi să obţineţi interviul spunându-i că ceea ce veţi scrie vă fi de-a dreptul măgulitor pentru ea. În această situaţie nu veţi mai putea pune nici o întrebare dificilă, ceea ce va rata, din start, interviul.

Mai bine convingeţi persoana să vorbească apelând la :
1.Simţul mândriei şi al cinstei.

Explicaţi-i că oricum veţi scrie articolul, chiar dacă interlocutorul vă va răspunde sau nu la întrebări. În caz că refuză să coopereze, veţi fi forţat să folosiţi dovada contrară fără punctul de vedere al intervievatului.

2. Nevoia de atenţie.

Asiguraţi-vă interlocutorul că publicul vrea să-i cunoască părerea sau sentimentele cu privire la acest subiect important.

3. Capacitatea sa de a reprezenta un punct de vedere.

Subliniaţi faptul că interlocutorul e cea mai competentă persoană pentru a face cea mai convingătoare şi complexă argumentaţie prin punctul sau de vedere (S. Biagi, 1992).

b. O a doua stratagemă, în cazul unor persoane contestate sau care sunt bănuite de anumite nereguli, este ca mesajul dv. să fie foarte explicit : „Aveţi ocazia — e bine să transmiteţi — ca, prin acest interviu, să eliminaţi o dată pentru totdeauna toate ambiguităţile ce vă privesc!”. În acest fel, veţi fi perceput ca un aliat şi nu ca un inamic!
c. De ce ar vorbi oamenii cu dv.?
1. Fiindcă reprezentaţi un canal mediatic de mare audienţă.

*În 1984, la Timişoara s-a desfăşurat amicalul România–URSS. Am aşteptat la aeroport venirea naţionalei noastre în fruntea căreia se afla Mircea Lucescu. La coborârea din avion cunoscutul om de fotbal a refuzat orice declaraţii pentru presa locală. Repede am plecat spre hotelul unde urmau să fie cazaţi şi, în hol, i-am spus că lucrez la ziarul în limba germană cu vreo 2000 de abonamente în R.F. Germania. A accepta imediat convorbirea. Desigur doar pentru cei 2000 de ipotetici cititori din Vest. A doua zi dimineaţa, la antrenament, i-am adus interviul şi i-am mărturisit ofsaidul meu deontologic. A zâmbit amuzat. Acum NU aş sfătui nici un june jurnalist să facă aşa ceva.

2. Fiindcă au fost convinşi de rude, prieteni, apropiaţi.
3. Fiindcă le-aţi găsit punctele slabe.

Încercaţi, înainte de a lua contactul cu sursa să-i aflaţi pasiunile, hobby-urile. Specialiştii în Relaţii Publice numesc această tactică „a pune ceva în comun”. Când ai cu cineva o pasiune, un hobby, ceva în comun, altfel eşti primit, altfel decurge interviul.

* În 1983, la Timişoara se desfăşura meciul de Cupă Davis România–Chile. În prim-plan, desigur, Ilie Năstase. Înarmat cu o... salatieră de tenacitate pentru a preîntâmpina un refuz anunţat cu privire la interviuri, am încercat figura clasică cu datul afară în cazul unui eşec. Nu-ul a fost categoric!

Am mai stat vreo jumătate de oră prin sala de antrenamente şi am tras cu urechea. Cineva dintre apropiaţii campionului povestea de năzdrăvăniile pe care le făcea Ilie cu Jimmy Connors la Santa Monica, în California, sau de cum i-a deznodat şireturile unui arbitru şi cum acesta era să se prăbuşească, la finele partidei, când a coborât de pe scaun. Cum a fost amendat cu vreo 5 000 de dolari pentru asta.

Am mai făcut o încercare şi am zis : „Nici măcar cât costă o pereche de şireturi nu vreţi să îmi spuneţi?” (Observaţi topica : m-am grăbit să spun de şireturi din start!)

Interviul a fost câştigat! E drept, la tie-break!

4. Fiindcă nu vor ca altcineva (superiori sau colegi) să fie în centrul atenţiei şi sunt convinşi că aceştia nu vor ezita să coopereze.
Carl Hausmann identifică următoarele motivaţii pentru cei susceptibili de a da interviuri :

1. Obligaţia profesională.

Unele persoane sunt dornici să dea interviuri pentru că aceasta este slujba lor. De exemplu : purtătorii de cuvânt, ofiţerii de relaţii publice. Cu ofiţerii de relaţii publice jurnalistul trebuie să fie foarte atent, deoarece aceştia pot prezenta informaţii incomplete sau supradimensionate.

2. Câştigul personal sau profesional.

Unii vin în faţa camerelor sau microfoanelor spre a-şi promova organizaţia, produsul sau propria persoană.

3. Intrarea întâmplătore în atenţia publicului.

Unele persoane sunt prinse în vâltoarea evenimentelor în mod întâmplător. De exemplu, martorii unui accident tragic.

4. Dorinţa de a se confesa sau de a divulga informaţii.

Mulţi vin în faţa presei pentru că doresc să mărturisească ceva sau simt că deţin informaţii despre o situaţie care ar putea fi adusă în atenţia opiniei publice (1989).