Marcel Tolcea Interviul de presă scrisă Ghid practic

Alte elemente care pot determina obţinerea sau refuzul unui interviu

Chiar vârsta şi caracteristicile fizice ale reporterului pot influenţa interlocutorii. Cercetătorii au descoperit că persoanele în vârstă sunt mai reticente faţă de ziariştii tineri, pe care îi consideră lipsiţi de experienţă sau nedemni de încredere, în timp ce interlocutorii tineri sunt mai comunicativi cu jurnaliştii de vârsta lor. Adulţii sunt mai precauţi şi, pentru a evita situaţiile penibile, dau răspunsurile pe care le consideră social acceptate. O sursă care, deşi nu cunoaşte faptele pe care este rugată să le comenteze, dă anumite răspunsuri doar pentru a nu părea neinformată.

David Randall subliniază că reporterul poate sugera sursei fie un interviu prin telefon fie unul faţă în faţă, după cum s-ar simţi cel mai confortat interlocutorul. După cum interlocutorul trebuie lăsat să aleagă locul întâlnirii, în cazul unui interviu faţă în faţă, fiindcă el va alege mediul în care se va simţi cel mai în largul său (1998).

Alţi jurnalişti atrag însă atenţia asupra unor riscuri în acest din urmă caz şi dau câteva sfaturi care ar fi valabile mai ales în cazul surselor fără probleme :

– alegeţi un loc confortabil pentru interviu, evitaţi locul unde interlocutorul este şef şi, în consecinţă, vă poate face să vă simţiţi vulnerabil;

– alegeţi un loc neutru pentru interviu, departe de secretară, asistenţi, împrejurimi familiare;

– asiguraţi-vă să nu fie de faţă o a treia persoană prin preajmă care să inhibe, să deranjeze (Evan Hill, John J. Been, 1987).

Ultimul sfat este neapărat de urmat fiindcă interviul se poate rata din start!

F. De ce este importantă documentarea?

a. Dacă nu este documentat, rolul reporterului într-un interviu va fi de... secretar stenograf.

De fapt, într-o asemenea postură, jurnalistul se dovedeşte a fi nici mai mult nici mai puţin de cât un ... deget. Un deget, fiindcă el apasă cu degetul tasta de înregistrare a reportofonului, transcrie, din nou cu ajutorul degetelor, banda cu convorbirea sau o culege pe computer, ajutat de acelaşi deget. Acest lucru îl poate face oricine, fără nici o pregătire de specialitate şi nu e nevoie de studii în jurnalism.

Unul dintre cele mai frecvente locuri comune este că jurnalistul TREBUIE să fie documentat.

Jurnalistul NU TREBUIE, ci ESTE documentat în momentul exercitării profesiunii sale, pentru că, altfel, ar fi un intrus, un oarecare ins rătăcit şi cu acces ilicit la comunicarea mediatică.

Un jurnalist NU se diferenţiază de un nonjurnalist prin faptul că are un reportofon, un microfon sau un carnet de notiţe cu care înregistrează fidel spusele interlocutorului, fără să ştie nimic din ceea ce acesta expune! Pentru o asemenea prestaţie a fost inventată munca de secretar stenograf !

A fi documentat este o condiţie necesară (dar nu suficientă!) pentru a lua un interviu, pentru a vă afla faţă în faţă cu un interlocutor avizat.

A ignora subiectul înseamnă, pur şi simplu, a purta o discuţie încâlcită care — ÎN CEL MAI BUN CAZ — ar trebui să fie o DISCUŢIE PREGĂTITOARE tocmai pentru un asemenea interviu! Numai că nimeni nu acceptă să îşi piardă atât de mult timp şi să suplinească pregătirea pe care ar fi trebuit să o faceţi înainte de interviu (Jan Klosowski, 1995).

Pe de altă parte, majoritatea intervievaţilor reacţionează pozitiv la întrebările documentate (Manual pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est, 1992).
Fred Fedler (1993) crede că oamenii de presă care nu au un plan pregătit al interviului sunt incapabili să acopere subiecte întregi de discuţie sau să descopere informaţii noi. Din cauza ignoranţei, jurnaliştii sunt obligaţi să se bazeze doar pe sursele lor, neputând detecta subiectivismul acestora. Fiindcă nu ştiu ce să întrebe sau care sunt problemele de maximă importanţă, reporterii vor fi victimele interlocutorilor, care vor ocoli chestiunile complexe. De aceea, cel mai important pas în procesul unui interviu pare a fi pregătirea celor mai bune întrebări. Subiecţii interviurilor redau informaţii noi, izbitoare, destul de rar, fără promptitudine. Ei pot dori să nu discute anumite probleme sau pot fi ezitanţi în a vorbi cu reporterii care nu sunt stăpâni pe domeniul abordat.

Pregătirea preliminară unui interviu este analizată de Bruce Garrison (1992), care consideră că în toţi reporterii există câte puţin dintr-un sociolog, psiholog şi chiar antropolog. În definitiv, susţine B. Garrison, jurnaliştii studiază natura umană. De obicei o studiază referitor la o singură persoană, într-un anumit moment însă, în general, studiază complexitatea naturii umane. Pentru a obţine informaţii, ziariştii observă, intervievează. Studiază documente, asemenea sociologilor, psihologilor şi antropologilor, totul pentru acelaşi scop : de a şti ce s-a întâmplat şi, mai mult, pentru a şti de ce s-a întâmplat. Un cunoscut jurnalist american afirma :” Toţi aceşti oameni (jurnalişti, psihologi, antropologi, sociologi) caută descrieri cât mai precise şi explicaţii ale comportării umane într-o comunitate. Jurnaliştii încep această explorare prin tehnicile ştiinţelor sociale, pentru a săpa cât mai adânc, şi mai ales pentru a-şi explica de ce „ (Garrison, 1992).

Motivul pentru care reporterii apelează la interviuri, cât şi modul în care aceştia pot comunica cu sursele sunt discutate şi analizate de către Fred Fedler. El este de părere că reporterii intervievează persoanele din jur pentru a afla opiniile acestora şi pentru a obţine informaţii concrete despre ultimele evenimente. Reporterilor le plac interviurile deoarece acestea constituie cea mai rapidă şi mai uşoară modalitate de a afla noutăţi. Acest lucru se întâmplă deoarece, de multe ori, jurnaliştii nu au altă posibilitate, ei neputând observa mereu îndeaproape absolut tot ce se petrece în jurul lor. Se întâmplă prea multe, iar evenimentele apar pe neaşteptate. Dar, în toate ocaziile, jurnaliştii trebuie să fie familiarizaţi cu tema interviului fiindcă altfel vor da greş” (1993)
Unii autori de interviuri atrag atenţia cu subtilitate asupra tentaţiei de a fetişiza rolul documentării, punând accent pe rolul unei anumite inocenţe :

_{„În dorinţa de a-l determina pe interlocutorul meu să explice un fenomen sau altul şi în ultima instanţă să se explice pe sine, folosesc două feluri de întrebări : unele adevărate, celelalte — nu am cum să le spun altfel — false. Cele adevărate îmi aparţin întru totul : ele exprimă curiozitatea unui scriitor care-şi cunoaşte bine confraţii şi e sincer interesat nu numai de împlinirile, ci şi de contradicţiile lor, uneori de simplele lor contraziceri, dorind să-i «stârnească», să-i oblige să se dezvăluie, să le smulgă secretele. Întrebările false — să le numim mai degrabă naive — sunt întrebările cititorului obişnuit, neprofesionist. Ele au un rol extrem de important : de prezentare, de iniţiere [...]. În fond, să nu uităm, interviurile nu sunt făcute pentru a fi citite de scriitori. De altfel, apar şi surprize. Punându-i, de pildă, unui autor despre debutul căruia ştiam totul, pentru că eu însumi îl publicasem prima dată, întrebarea naivă (aşa credeam eu) «Când şi în împrejurări aţi debutat?», mi-a fost dat să aflu lucruri despre care habar nu aveam, surprinzătoare şi pasionante nu numai pentru mine ...” (Florin Mugur,1979)
La observaţia justă de mai sus ar trebui să mai spunem că un bun jurnalist poate evita surprize neplăcute, în ceea ce priveşte documentarea, verificând, înainte de începerea interviului, datele cele mai importante. De asemenea, un interviu în care întrebările documentate abundă — adică nu lasă loc întrebărilor de lămurire sau de controversă — este un interviu care nu respectă o anume alternanţă despre care vom vorbi la succesiunea întrebărilor.}

b. Cum se foloseşte documentarea?

Mai întâi, documentarea este unul dintre motivele pentru care interviul va fi acceptat.

Nici o personalitate nu va accepta vreodată să fie intervievată de un ageamiu în domeniul ei! Încă înainte de a o întâlni, prin mesajul pe care i-l transmiteţi de solicitare a unui interviu, trebuie să îi spuneţi, implicit sau explicit, că sunteţi în cunoştinţă de cauză cu tema în discuţie. Că sunteţi documentat!

Prin documentare se înţelege de fapt :

1. o abordare obiectivă sau factuală — date, cifre, nume, raporturi etc. cu privire la temă ce se pot găsi în cărţi, reviste, baze de date.

2. o abordare „personalizată” — mărturii ale celor apropiaţi cu privire la pasiunile, ticurile, reacţiile, micile „secrete” ale unei personalităţi.

De regulă, accentul cade pe primul tip de documentare şi, uneori, din exces de zel, rolul acestuia este aproape fetişizat.

NU TREBUIE UITAT că reporterul NU este şi nici nu are cum să fie un specialist, că interviul NU este o discuţie între doi experţi. Jurnalistul trebui, mai degrabă, să traducă pe înţelesul tuturor mesajul, să lămurească. Nu de puţine ori el joacă rolul unei persoane obişnuite căreia trebuie să i se explice foarte simplu şi clar ca şi cum nu ar şti nimic. Selecţia întrebărilor şi claritatea ce se degajă din dialogul celor doi sunt semnele, adesea discrete, ale unei documentări minuţioase.
c. Ce trebuie căutat în documentarea factuală?
Documentarea nu are un scop în sine. Reporterul nu se documentează pentru ca opinia publică să remarce cât este el de documentat. Aceasta pentru simplul motiv că opinia publică este interesată mai ales de informaţia pe care o transmite interlocutorul, şi nu reporterul. Cititorii, telespectatorii, ascultătorii se simt confortaţi şi îi creditează NUMAI pe acei reporteri care sunt în temă şi ştiu să conducă discuţia în aşa fel încât să reiasă din ea ceva nou, ceva care, în alte condiţii, ar fi rămas necunoscut.
„În mod obişnuit, trebuie să aducem noi dovezi. Interviurile considerate slabe nu fac decât să deruteze şi să consume inutil timpul auditoriului, pentru că ele nu îl încurajează pe intervievat să adauge lucruri noi şi interesante” (Recomandări pentru producătorii BBC).
Or, un asemenea rezultat presupune o scrutare atentă a faptelor ce au legătură cu tema. Ele nu trebuie preluate sub formă de inventar, ci trebuie comparate, interpretate, înţelese în context. Nu trebuie uitat că un reporter lucrează cu INFORMAŢIA care nu este doar un dat ce există ca atare, ci şi rezultanta acestor comparaţii, contextualizări sau interpretări!
*Revista „Privirea”, nr. 38 din 1996, publică un interviu cu Teodor Mohora, interviu judicios prefaţat de un curriculum vitae. Aflăm că T.M. a absolvit facultatea în 1974, iar între 1978 şi 1989 a fost cadru didactic universitar. În perioada 1974-1985 a fost lider al Organizaţiilor Studenţilor Universităţii Bucureşti şi apoi secretar şi preşedinte al Consiliului Naţional. Dacă vom compara datele de mai sus, rezultă că în perioada 1974-1978 ocupaţia lui Mohora a fost cea de activist remunerat al Uniunii Studenţilor! Este o informaţie importantă care nu apare ca atare, fiind escamotată sub o cronologie neutră.

d. Unde se regăseşte documentarea în interviu?

Faptul că sunteţi documentat se vede în două locuri : mai întâi în şapou, iar apoi în întrebare. Cum se face concret acest lucru, cum se „ambalează” informaţia vom vedea atunci când vom vorbi despre şapou şi despre întrebarea în doi timpi.
e. Ce facem, totuşi, când nu avem timp să ne documentăm ?
Există destule situaţii în care se iveşte imperativul realizării unui interviu într-un interval de timp extrem de scurt, astfel încât nu mai este posibilă documentarea. O soluţie ar fi recurgerea la întrebări tip consemn de plecare, care sunt de fapt afirmaţii ce lasă în suspensie o serie întreagă de întrebări

Exemplu : Aşadar, domnule rector X, Universitatea de Medicină împlineşte 50 de ani...
Nici un consemn de plecare nu suplineşte însă documentarea dacă el nu este precedat de o amănunţită pregătire a răspunsurilor cu interlocutorul. Aceasta înseamnă că ziaristul îşi previne interlocutorul că nu este documentat şi îi explică de ce, solicitându-i să se supună unor exigenţe ce rezultă din planul de interviu. Şi mai înseamnă că interviul nu poate fi realizat aleatoriu, la voia întâmplării, fără un plan cât de puţin schiţat.

În momentul în care reporterul află că are de făcut un interviu despre subiectul cuprins în exemplul de mai sus, elaborează un inventar al temelor :

a) evoluţia în timp; cele mai importante momente (momente de vârf, insuccese);

b) ce s-a petrecut acum 50 de ani (momentul înfiinţării — cine, ce, când, în ce condiţii?);

c) figuri ilustre ale vieţii medicale;

d) prezentul; criza Universităţii de Medicină; concurenţă, admitere; apariţia facultăţilor particulare;

e) perspectivele unui student ce termină facultatea.

Este o schemă de întrebări ce poate fi aplicată la orice aniversare.

ATENŢIE : Nu toate aceste aspecte pot fi abordate. Un asemenea interviu ar fi extrem de stufos şi greu de urmărit. Selecţia întrebărilor se va face în funcţie de competenţa interlocutorului, de context şi, desigur, de politica publicaţiei.

Pentru a preîntâmpina o anumită reticenţă a interlocutorului, îi vom prezenta acestuia lista întrebărilor, prevenindu-l că nu putem epuiza întreaga problematică. Pentru ca mesajul să fie cât mai clar, e necesar ca sursa să înţeleagă că problemele abordate trebuie să fie cât mai puţine! E necesar să înţeleagă că rolul său nu constă în a enumera sumedenie de date sau cifre, ci de a face cât mai atractivă, memorabilă prezentarea instituţiei aniversate.

Consemnul de plecare este prin sine însuşi un prilej pentru interlocutor de a nu fi foarte concis, de a enumera. De aceea, în timpul derulării interviului, reporterul trebuie să îşi noteze atent aspectele abordate pentru ca a doua întrebare să se refere fie la cel mai important, fie la cel din urmă. În cazul interviului audio-vizual, se recomandă ca reporterul să facă o sinteză, să recapituleze succint ceea ce trebuie reţinut. Aceasta mai ales când interviul este în direct şi procesul redactării nu poate „degresa” elementele de prisos.