Marcel Tolcea Interviul de presă scrisă Ghid practic

Addenda⁶

Funcţiile insolitării în interviu

“Într-o zi, Soshi umbla pe malul unui râu cu un prieten.

– Ce minunat îşi petrec în apă peştii! strigă Soshi.

– Tu nu eşti peşte; de unde ştii că peştii petrec?

– Tu nu eşti eu, i-o întoarse Soshi; de unde ştii că eu nu ştiu că peştii petrec?”

Dialogul de mai sus, o superbă parabolă a relativismului şi a individualismului din budismul zen, este luat din Cartea ceaiului a lui Okakura Kakuzo, în tălmăcirea lui Emanoil Bucuţa şi Modest Morariu la Editura Meridiane, retipărită în 1983. L-am ales ca un fel de moto al demersului nostru pentru că tipul de interviu pe care încercăm să-l analizăm pune între paranteze iluzia oricărei comunicabilităţi. Drept pentru care dinamitează toate convenţiile dintre reporter şi intervievat, în aparenţă deconstruind şi plasându-şi interlocutorul (plus cititorul!) în plin hazard al abordării, în plin absurd, bizar, insolit, fără necesarele repere ale interviului clasic.

Dar să o luăm metodic şi să începem cu relaţia reporter–intervievat. Unul dintre cele mai frecvente locuri comune ale specialiştilor în mass-media este acela că reporterul va reuşi un bun interviu doar în cazul în care se va insinua în cele mai ascunse unghere ale intimităţii interlocutorului său. De altfel, unul dintre cei mai redutabili ziarişti ai României postbelice, Tudor Vornicu, titra în revista “Flacăra” din 19 martie 1981: “A lua un interviu înseamnă a intra în sufletul unui om”, pentru a concluziona: “Aceasta presupune atenţie, discreţie şi un mare respect pentru persoana intervievată”. Evident, teoretizarea celebrului teleast are un haz abia înăbuşit de îndată ce îţi imaginezi reporterul în postura unui spărgător plin de politeţuri şi discreţie pătrunzând în proprietatea (sufletească) a altcuiva. Întrebarea e : dar dacă găseşte el acolo ceva susceptibil de a interesa opinia publică?

În fine, cred că nu e nevoie să apăsăm prea mult pedala aceasta, mai ales că problema a fost lămurită încă din anii `60 de psihosociologul american Ivory Minkovski care a atras atenţia asupra “colonialismului psihologic” practicat atât de psihanaliştii americani cât şi de unii dintre marii jurnalişti TV ai epocii, în speţă Dan Rostenberg (I. Minkovski, The Columbus complex in the American interview, apud Communication and culture, 1979, pp. 238–249). Acelaşi cercetător glosa şi în jurul unei relaţii mai puţin preluate de colegii de breaslă: cea dintre psihanalist şi intervievator, pe de o parte, şi confesor sau duhovnic, pe de altă parte. Numai că disocierile lui Minkovski merg dincolo de observaţia devenită de mult timp un bun comun în ceea ce priveşte desacralizarea ori laicizarea societăţii. El observă că psihiatrii folosesc, alături de metodele clasice de introspecţie, numeroase procedee ale insolitării şi tautologia, umorul absurd, paradoxul, non-sensul chiar. Şi, pe jumătate serios, se întreabă dacă nu cumva toate acestea pot translata în strategiile interviului. Răspunsul este foarte simplu: interviul clasic respinge astfel de întrebări pentru că, la nivelul reacţiei psihologice, ele declanşează reflexe şi nu reflecţii.

Ceea ce poate că ignora cercetătorul american este faptul că aceste procedee, la urma urmelor retorice, nu au o istorie atât de recentă cum s-ar părea — literatura absurdului, dadaismul, suprarealismul etc. — ci chiar merg dincolo de barocul secolului al XVIII-lea, cu al său ingenio, cu acele discordia concors, cu sofismele magice, paralogismele sale, ori chiar dincolo de manierismele abstruse ale lui Gongora (vezi G.R. Hocke, Manierismul în literatură, Editura Univers, 1977, pp. 19–90). Departe de a fi procedee retorice, ele sunt, la origine, metode, călăuze, formule de meditaţie metafizică întâlnite în toate marile tradiţii spirituale. Şi au drept finalitate scurtcircuitarea gândirii diurne, secvenţiale, discursive şi pregătirea minţii pentru a realiza ceea ce gândirea vedantină numeşte non-dualism, adică depăşirea dicotomiilor şi antagonismelor ontologice.

În budismul zen procedeul are o denumire specială, koan: “Un koan este o propoziţie sau o întrebare ce se dă spre rezolvare unui discipol zen, a cărei soluţie trebuie să îl conducă la o viziune interioară spirituală”. (D.T. Suzuki, Etudes sur le boudhisme zen, Albin Michel, vol. I, p. 296). Cu alte cuvinte, este vorba de un cod, de o convenţie soteriologică în urma căreia am îndrăznit să spunem că informaţia (în termeni contemporani) devine implozivă, adică non-tranzitivă, adică non-dialogică. Non-dialogică, de vreme ce nu raţiunea (logos-ul) este chemată să intermedieze acest schimb, ci perplexitatea.

În retorică, există o figură de stil care se numeşte aprosdocheton, ceea ce, în greacă înseamnă “răspuns contra aşteptării” (Gh. N. Dragomirescu, Mica enciclopedie a figurilor de stil, 1975, p.114), însă, după ştiinţa noastră, nu avem nici un trop care să descrie “întrebarea contra aşteptării”. (Cine a reuşit să prindă, pe vremuri, Biografiile comune ale lui Monciu-Sudinski îşi aminteşte, fără dubiu, poate cel mai celebru aprosdocheton postbelic: – Unde aţi prins ziua de 23 August? – În care an?).

O asemenea uvertură a discuţiei răstoarnă toate canoanele genului clasic şi obligă la un tip de consecvenţă în care insolitarea să fie la o mereu aceeaşi tensiune. Iar dacă premisa este de pură extracţie absurdă, sarcina este, întrucâtva mai uşoară, de vreme ce ordinea întrebărilor, secvenţialitatea lor (erotetie, la Platon) devine aleatorie. Astfel, Eugen Istodor se convorbeşte cu gen. Niţu pe care, la un moment dat, îl întreabă: “Hippolit din Nemeea arată că <sensul vieţii e apa>. Cum vede tânărul poliţist căsătorit această deşertăciune?” după care continuă: “D-le general, că suntem noi, spuneţi-mi, vă plac blondele cu balcoane mari?” Bineînţeles, Hippolit din Nemeea nu există ca personaj, dar opinia publică românească e obişnuită cu personaje care nu au existat, în decembrie `89, dar trebuiau să poarte un nume.

Altădată, într-o convorbire cu Oliviu Gherman, întrebarea e, în fapt o afirmaţie absurdă de la un cap la altul: “De mic aţi făcut cunoştinţă cu zone depărtate. Amintirea e un teritoriu mai apropiat. Pentru că aţi trăit-o”. Sau: “Ştiţi ce face ursul acum?”, “Are imaginaţia tendinţe bolnave?”, “Miroase a Potop?”, “Sunteţi o iotă?”, “De ce din om curge sânge?”, “De ce iarna vine după toamnă?”, “De ce pisica vede pe-ntuneric?”, “De ce ninsoarea e făcută din apă?”, “De ce fata împăratului cea mică se căsătoreşte cu cel mai viteaz dintre peţitorii celorlalte două fete?”, “De ce câinele aleargă pisica?” , “Care-i cel mai lung animal de pe glob?”, “Dormeaţi pe cuptor?”, “Când aţi citit Capra cu trei iezi?” “La dvs. cum au mers mâna-n mână învăţătura cu tulburările sexuale?”, “Vă bag degetele-n priză!”, “Ce diametru spuneaţi că are glonţul de la pistolul din dotare?... Nu vi-l puneţi la frunte când sunteţi în intimitatea cabinetului dvs.?”, “Ce mâncau urşii albi?”, “Câţi lupi sunt într-o haită?”, “De ce culorile elefantului sunt aşezate pe orizontală şi nu pe verticală?”, “De ce iese mămăliga galbenă din mălaiul galben?”

Spaţiul de după punct este unul, psihologic vorbind, al stuporii, iar stupoarea opreşte orice răspuns. Or, ce reporter, profesionist sau nu, doreşte să îşi încurce, să îşi reducă la tăcere interlocutorul? Doar unul care parodiază, cu disperare, locurile comune ale presei contemporane, doar unul care resimte emfaza “sincerităţii”.

Patrick Audray spune că orice interviu reuşeşte o performanţă involuntară, aceea de a spăla conştiinţele dubioase prin două consecinţe: mediatizare şi transfer de pozitivitate din partea jurnalistului (în Respirer ensemble le même air, Planète, 1991, p. 97). Aşadar, am putea spune prelungind observaţiile sale, din orice perspectivă privim, interviul clasic deculpabilizează., îi conferă interlocutorului nişte circumstanţe atenuante nu în ordine morală, ci în ordine ontologică. Adică face din Interlocutorul Cel Mai Dispreţuit Interlocutorul Izbăvit prin chiar aşezarea în faţa microfonului.

Dimpotrivă, aşa cum se întâmplă de pildă în interviurile lui Eugen Istodor, ridicând cât mai sus zidurile parodice ale non-comunicării, interlocutorul este aneantizat ontologic, iar între-vederea nu mai are ochi.

Şapoul în interviul cultural

În 1983 apărea o antologie a lui Vasile Netea cu titlul Interviuri din literatura românăⁱ, iniţiativă ce avea să fie urmată, trei ani mai târziu, de o alta, mai amplă, Romanul românesc în interviuriⁱⁱ, sub îngrijirea lui Aurel Sasu şi Mariana Vartic. Aşadar, două crestomaţii ce scrutează atent filogenia interviului cultural românesc, scutind cercetătorul jurnalist de o cronofagă şi dificilă "arheologie revuistică". Din păcate — după câte ştiu — analizele au întârziat să apară, fie ele şi în câmp filologic, astfel că o foarte bogată materie primă zace, deocamdată, nefolosită.

Ne propunem în cele ce urmează o analiză diacronică a unuia din cele mai spectaculoase elemente ale interviului cultural, şapoul. Căruia – să o spunem de la bun început – suntem nevoiţi să îi punem un diagnostic... dinozaurian. Adică, ieşind din metaforă, după ce vom constata că şapoul este tot mai puţin folosit de jurnaliştii din imediata noastră contemporaneitate, vom încerca să dăm şi câteva explicaţii acestei ciudate, totuşi, dispariţii.

Fenomenul se poate regăsi şi în alte culegeri sau cărţi de interviuri culturale – Profesiunea de scriitorⁱⁱⁱ, de Florin Mugur şi Sub semnul întrebării^iv, de Adrian Păunescu sau, mai aproape, Experienţa iniţiatică a exilului^v şi De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl^vi, de Mihaela Cristea – în care şapoul este pur şi simplu inexistent!

Premisa noastră este, de fapt, o observaţie făcută imediat după lectura antologiei lui Vasile Nertea: în vreme ce toţi ziariştii interbelici antologaţi folosesc şapoul - uneori până la exces ! - gazetarii contemporani fac apel la această tehnică introductivă în numai două din cazurile antologate. Adăugaţi la cele de mai sus şi o frază a îngrijitorului ediţei despre pionierul genului, Anton Bacalbaşa, în prefaţa subintitulată Contribuţii la o istorie a interviului în literatura română: "Interviurile lui Anton Bacalbaşa erau însă mai mult nişte comentarii asupra celor menţionaţi, care nu s-au putut impune - ca gen - cum nu aveau să se impună nici încercările doctorului Alecu Ureche care, în 1894 [i-]a luat, în acelaşi mod, un interviu lui Iacob Negruzzi pentru ziarul "^vii.

Cuvântul-cheie din fraza de mai sus este desigur "comentariu" şi poate că în acel comentariu ar trebui să căutăm nu numai strămoşul şapoului de astăzi sau chiar al reportajului, ci şi mefienţa jurnalistului faţă de un atare procedeu.

Spre deosebire de alte "elemente" ale interviului, şapoul nu este un câmp bine structurat în reflecţia mediatologilor. Despre rolul şi funcţiile sale există relativ puţine cercetări, atât în spaţiul anglofon^viii cât şi în cel francofon^ix. În literatura de specialitate românească sau în lucrările care au apărut în limba română, problema nu a fost încă abordată din acest unghi de vedere^x.

O altă particularitate a presei româneşti este că jurnaliştii folosesc şapoul ca procedură rezumativă şi de captatio mai degrabă pentru articole de presă, anchete, reportaje etc.

Se ştie că gazetăria culturală este un spaţiu în care – la fel ca şi gazetăria sportivă – diferenţa de competenţă dintre jurnalist şi cititor este minimă. Din această cauză, şapoul este un instrument ideal pentru a preîntâmpina distorsiuni ... empatice, adică refuzul cititorului de a se identifica cu intervievatorul pe motiv că acestuia din urmă îi lipseşte competenţa. Un exemplu îl avem în şapoul de mai jos în care ziaristul îşi ia precauţia de a nu dori să pară specialist în domeniu. Este vorba despre artele plastice, mai precis despre Bienala de la Veneţia :

"Dacă actul citirii este unul veramente veneţian - în sensul scufundării privirii cu fiece rând -, atunci cum ar trebui să fie actul contemplării operei de artă? mă întrebam înainte de a fi fost început acest interviu despre Bienala de la Veneţia. Ea, întrebarea, are tot atâta retorică pe cât euristică şi, în fapt, încearcă să ascundă stângaci insularitatea reporterului în faţa unui subiect atât de vast, stânjeneala în faţa unui distins critic de artă, dl Coriolan Babeţi – organizator, alături de dl Dan Hăulică, al pavilionului românesc. Aşadar, acasă, îmi propun să nu fac altceva decât să lansez un "consemn de plecare" şi să supraveghez reportofonul. La faţa locului însă lucrurile se schimbă. Interlocutorul meu îmi arată două cataloage imense cu sute de reproduceri din toate ţările participante. Un soi de labirint bine sectorizat (sic!), aşa cum ar fi metroul parizian. Îi spun dlui Babeţi că un asemenea labirint e Muzeul Picasso pe care l-am văzut în primăvara asta somat de dl Barbăneagră a cărui casă e vecinissimă. Şi-atunci..."^xi.

O asemenea "fandare" era imposibil de imaginat în luştrii interbelici. Şapoul era atunci un extraordinar prilej de a spune totul despre autor: cine e , ce a scris, opinia criticii, unde stă şi cum stă autorul, ce părere are jurnalistul despre ceea ce a citit, cum îi apare îmbrăcat, ce ticuri are, cum reacţionează emoţional etc., etc. Vom numi un asemenea şapou complex, structurat pe axa vizualului, pe cea auditivă şi pe cea caracterială un şapou tridimensional.

Cel mult, un "acte manqué" – în epocă – era un semn în plus al verosimilităţii. Cum este şi acest final de şapou al unui interviu cu Camil Petrescu luat chiar de Vasile Netea în 1943, pentru "Vremea":

"Sunt câţiva ani de când Camil Petrescu a dispărut din literatură.

, ne spunea un bineinformat.

, adăuga un altul. Dreptate aveau amândoi. D. Camil Petrescu a scris într-adevăr o îndrăzneaţă lucrare de filosofie.

În seara când pătrundeam în biblioteca sa, eram însă ferm convinşi că vom discuta numai despre literatură.

Ne-am înşelat.

Camil Petrescu a trecut în fugă pe lângă întrebările noastre cu caracter literar pentru a se opri la...Doctrina substanţei"^xii.

Nu este vorba însă decât de un aparent eşec. Iată, de pildă, ce recomandă mediatologii americani în legătură cu asemenea situaţii: "Dacă interlocutorul preia el iniţiativa, lăsaţi-l să vorbească.

Dacă motivul interviului este unul prea delicat pentru a mai fi nevoie să-l explicităm, nu e nevoie să formulăm nici o întrebare, ci doar să îi arătăm interlocutorului că suntem gata să îl ascultăm"^xiii.

Dar înainte de acest fals "rateu", reporterul citează opinii critice – G. Călinescu, "romancierii de mâine vor medita asupra tehnicii romanului" –, îi fixează un portret personal - "dl Camil Petrescu ocupă o poziţie a cărei principală însuşire este în primul rând izolarea şi totodată o orgolioasă independenţă" – şi, subtil, arată că ştie amănunte inavuabile – "cel iritabil şi trufaş care e în stare să renunţe la punerea în scenă a unei piese "^xiv.

O asemenea modalitate de a lua anumite precauţii se poate face şi în prima întrebare care, de fapt, datorită lungimii ei, poate fi considerată un şapou mascat, ca în acest interviu luat lui H.-R. Patapievici:

"Dan C. Mihăilescu: Dragă Horia, ştii bine că plănuiam interviul ăsta încă din octombrie 1994. Ştiam că atunci trebuia să-ţi apară la Nemira Cerul văzut prin lentilă, aşteptam cartea şi aveam de gând să-i dau târcoale dialogal. Numai că publicarea s-a tot amânat, apoi ai plecat în Germania, a izbucnit (sau cazul ), iar tu ai devenit ceea ce se cheamă . Ce erai tu, ca eseist, o apariţie fenomenală, dar şi ce-a devenit totul! Subiect de interpelări parlamentare, invadat de televiziuni, filmat şi intervievat din varii unghiuri, trecut în triumf pe la emisiunea lui Iosif Sava, plecat iar în Germania şi lovind rapid încă o dată viaţa literară cu Zbor în bătaia săgeţii... Rezultă că vechiul meu plan de dialog seamănă acum cu o deschidere de paraşută a doua zi după aterizare. Accept resemnat noile condiţii şi te întreb, simplu, dintru început: cum ţi-ai trăit formidabilul ?^xv"

Dacă vom elimina prima frază şi ultima propoziţie a întrebării, vom avea şi un tipic şapou exegetic din care însă lipsesc, spre deosebire de antecesori, toată recuzita ce precede interviul şi, mai ales, luarea în stăpânire a spaţiului într-un mod sinestezic. Începând cu decorul, continuând cu descrierea protagonistului, a gesturilor şi reacţiilor sale.

În destule din cazurile antologate ale perioadei interbelice, interviul este asemenea unei "quête initiatique" (căutări iniţiatice), drumul parcurs până la interlocutor fiind asemuit / asimilat labirintului. Din această cauză el se transformă, sau chiar este, un story de sine independent în care tehnica balzaciană de aducere în scenă a protagonistului este bine stăpânită:

"Am urcat cu tramvaiul cheiul Dâmboviţei, am urcat dâmbul verde al Mitropoliei şi-am poposit apoi în vale, la o răscruce de drumuri.

– Încotro e fundacul 11 iunie? - am întrebat pe slujbaşul public cu bandă roşie pe mânecă.

– Pe cine căutaţi?

– Pe domnul Brătescu-Voineşti — am răspuns îndată, presimţind rostul acestei întrebări.

Agentul a dat din cap, ca şi cum ştia dinainte că asta căutam.

– La stânga, a doua, stradela care trece pe sub mal...Întrebaţi de paznic, vă arată el intrarea.

Pe fundacul pe care am intrat – cărăruşă lată săpată într-un deluşor – am întâlnit întâi o femeie cu un coş de piaţă, apoi doi copii cu picioarele goale. La o cotitură, un maidan sterp de lut uscat şi-a desfăşurat îndată goliciunea-i săracă, pe care câteva haimanale ale mahalalei căscau gura, cu mâinile în buzunar.

În fund, o poartă mare ce stă trufaşă la intrarea unei curţi largi. Din această curte, prin altă boltă, în altă împrejurare, ce e păzită din toate laturile de zidurile nalte, monumentale"^xvi.

Evident că dimensiunea labirintică este abil construită de Profira Sadoveanu: răscruci, fundătură (fundacul), cărăruşă săpată în deluşor, alternanţa stânga-dreapta. Ceea ce poate trece neobservat este gradul mare de vizualizare. Cititorii VĂD tabloul şi două culori puternice: verdele dâmbului şi roşul de pe banda slujbaşului- E ca şi cum o aparat de filmat se plimbă şi înregistrează detaliile de decor ce au un anume tâlc, pentru a pregăti intrarea protagonistului.

Numai că reporterul - aşa cum era buna uzanţă în epocă - nu uită să privească atent în continuare, să aibă pe mai departe simţurile în alertă, să dramatizeze întâlnirea , să o redea ca pe o scenă de roman. Cu alte cuvinte, momentul în care interlocutorul începe să vorbească nu coincide cu finalul şapoului. Mai mult chiar, în clipa în care gazda dă semn că interviul a luat sfârşit, "camera de filmat" înregistrează în continuare:

"Domnul Brătescu-Voineşti se sculase să-şi caute haina. Şedinţa era ridicată. Trebuia să mă mulţumesc ce ce-mi dăduse şi cu ce puteam cârpi din cele ce ştiam dinainte.

– Ai văzut jucăriile astea, a spus scriitorul, din odaia de alături. Sunt tot felul de instrumente de pescuit.

Îndrăznind să calc pragul odăii de lucru a domnului Brătescu, am zărit un birou mare în mijlocul camerei, câteva biblioteci înţesate de cărţi şi un dulap masiv, pe laturile căruia se aflau agăţate o droaie de jucării viu colorate. M-am apropiat să le examinez: erau scoici, gândaci, peşti, insecte, tot felul de momeli pentru bieţii peşti ce cad în undiţa marelui pescar Brătescu-Voineşti şi a fiului său, tot aşa de pasionat în această artă.

– Aşa-i că sunt frumoase?"

Şi, din acest moment care părea că pune capăt întrevederii, reporterul zăboveşte pe mai departe în preajma scriitorului nu pentru că află lucruri noi, ci pentru a crea, subliminal, un alt tip de imagine. Replica scriitorului, "Aşa-i că sunt frumoase?", nu mai face parte, în mod obişnuit, din interviu. Ea însă dă un plus de autenticitate şi are o dublă funcţie: "dramatică" şi generatoare de verosimil. Mai întâi, rupe monotonia unidirecţională a dialogului ce ar fi putut transforma protagoniştii în simple "voci" lipsite de "identitate caracterială persuasivă"^xvii, iar apoi sporeşte impresia de real, pe petrecut aievea. De nonconformism chiar, tot aşa cum emisiunile TV de talk show, la finele emisiunii, continuă, o dată cu genericul de final, să prezinte imagini în care invitaţii îşi strâng mâinile, polemizează mai departe ori îşi aranjează hârtiile.

Sigur că prima observaţie ce se iveşte în asemenea cazuri – construirea unui şapou adecvat – s-ar putea referi la nerespectarea uneia dintre condiţiile esenţiale ale perceperii mesajului jurnalistic, anume concizia. Nu de puţine ori se invocă lipsa de timp a cititorului modern, graba acestuia de a avea acces la o informaţie cât mai succint şi eficient structurată. Numai că tot una dintre “superstiţiile” sensibilităţii şi percepţiei contemporane este “contextualizarea”: semnul fără context nu are nici o semnificaţie, este vid. Dacă prin context înţelegem decorul, înfăţişarea interlocutorului, felul în care acesta acţionează şi, mai ales, reacţionează, ce se întâmplă ori ce se aude în acel spaţiu, atunci suntem nevoiţi să constatăm că reporterul contemporan îşi decontextualizează semnul, adică interlocutorul.

Astfel, Florin Mugur aude o singură dată ce se petrece în spaţiile interviurilor sale chiar în interviul cu care se deschide culegerea sa, în casa lui Şerban Cioculescu:

“– În timp ce stăm de vorbă, de la etajul de sus se aude muzică…”^xviii.

Dar ceea ce ni se pare şi mai interesant este faptul că Florin Mugur face, într-un un Postscriptum, un şapou inedit la un interviu cu Marin Preda, care este, probabil, singura artă poetică a... benzii magnetice ca tezaurizatoare a zgomotului ambiental. Pasajul merită reprodus în întregime nu numai pentru singularitatea lui teoretică, într-un anume fel, ci şi pentru frumuseţea în sine. La care ar trebui neapărat adăugată o ironie de o aleasă fineţe:

“Noaptea, când m-am întors acasă, am derulat banda şi am început să ascult, am avut senzaţia buimăcitoare că discuţia s-a desfăşurat într-o piaţă. Au fost înregistrate şoapte şi zgomote puternice, rumoarea mulţimilor – într-o încăpere alăturată era deschis televizorul şi avea loc transmisia unei manifestaţii populare – urlet de maşini care pornesc şi se opresc brusc, gemete.

Iată lista zgomotelor şi câteva dintre replicile şoptite pe care am fost în stare să le descifrez:

Scaune târâte pe ciment, scârţâituri, o răsuflare lungă. Se auzeau cuvintele: . Ciripitul asurzitor de păsări, în timp ce se spune: . O respiraţie uriaşă, ca de foale. Bocănituri înăbuşite de ciocane. (Îşi repară cineva maşina?) Un glas de femeie: Un glas de bărbat: <Încă nu!> Strigăte lungi de cocoş. () Vocea unui geamgiu: în vreme ce se vorbeşte despre evadarea din sânul familiei a lui Tolstoi. Maşini, ciripituri, dangăt de clopote. Un glas de bărbat: Un glas de copil: . Din nou maşini care încetinesc şi apoi accelerează. (). Apoi, vreo cinci minute, fiecare cuvânt despre Camus, Malraux, Céline era însoţit de o pocnitură ca de pistol – uneori pocnitura cade la mijlocul cuvântului – explicaţia fiind simplă: la un balcon, în vecini, o femeie bate covoarele. Între cuvintele şi , iarăşi câteva bubuituri. Nişte femei se ceartă (); apare plânsul crescând încet şi devenind asurzitor, al unui copil care s-a lovit la genunchi (”. Paşi care aleargă. Acelaşi glas de bărbat: <Şi cum era, mă, nenea ăla din parc?> Un glas de copil: . Ciripitul păsărilor, care se potolise, devine din nou intens şi însoţeşte, paralel cu fâsâitul unor maşini trecând şi cu tropăitul unor paşi de copil pe ciment, toată partea convorbirii în care Marin Preda vorbeşte despre libertate. [...]

Banda magnetică este extraordinară. Nu pentru cele câteva coincidenţe între vorbire şi zgomote, pe care le-am arătat în treacăt. Ele n-au de fapt nici o însemnătate. Dar există [...], există, deci, această rumoare fantastică a marii pieţe. Ea transformă vorbele rostite de mine cu o falsă indiferenţă, iar de către Marin Preda cu voce obişnuită (şi numai uneori cu un glas care participa total la discuţie, cu un glas ) într-un dialog care merită să facă parte din viaţa cuiva. Zgomotele de fond dialogul, îl fixează într-un loc anume, într-un timp anume, iar un psiholog cu înclinaţii detective ar putea să scrie istoria acestui dialog. Eu i-am oferit câteva date” (1979).

De fapt, interviul cu Cioculescu e şi singurul interviu în care spaţiul este delimitat cu precizie. În afara acestei abstracte situări, nici un indiciu însă nu vizualizează decorul.

Ceea ce este însă mai ciudat e faptul că reporterul nu îşi vede interlocutorul sau nu crede de cuviinţă să noteze reacţii lui emoţionale. Cum ar fi cele ale lui Grigore Hagiu, de pildă, când vorbeşte despre dispariţia lui Nicolae Labiş:

“– Moartea lui Labiş m-a obligat să scriu cu totul altfel. Să am o înţelegere mai exactă a ceea ce înseamnă poezia. Entuziasmul epocii ne lua de subţiori şi ne purta pe sus, nemailăsându-ne să vedem ce se întâmplă pe pământ. Labiş a plecat atât de repede dintre noi... O bufnitură de armă. Reculul ne-a obligat să atingem pământul”^xix.

Nu aşa procedează însă Vasile Rebreanu şi Miron Scorobete într-o convorbire cu Marin Preda, prefaţată de un consistent şi dinamic şapou:

“– Puneţi prea multe sarcini pe spinarea artei, i-am spus totuşi. Dacă artistul simte alte greutăţi decât cele pe care şi le pune singur, dă îndărăt neliniştit...

– De ce? a tresărit el”^xx.

Desigur că la capătul acestor exemple ce arată că funcţiile şapoului sunt prea puţin folosite, se impune o încercare de explicare. O primă ipoteză am formulat-o încă din debut: construirea unui şapou in extenso poate produce alunecări ori intersectări ale genurilor, în cazul de faţă către reportaj. De altfel, în accepţiunea mediatologilor francezi, minireportajul TV este un miniinterviu “plombat” şi un comentariu ce însoţeşte un ambient succint structurat de un decupaj subiectiv^xxi. Acelaşi “decupaj subiectiv” funcţionează şi în cazul şapoului tridimensional, ceea ce, în planul percepţiei protagoniştilor, poate provoca o anumită ambiguitate: personajul central nu mai este cel intervievat, ci intervievatorul, pentru că el îşi face manifest rolul de interfaţă tocmai prin acel “decupaj subiectiv”.

O a treia ipoteză se referă la specificitatea comunicării jurnalistice. Accentul fiind pus pe opiniile interlocutorului, reporterul se grăbeşte să intre direct în temă, fără alte preliminarii.

În fine, ultima ipoteză se referă la preluarea globală a funcţiei vizuale de către televiziune. Tipul interbelic al reporterului-cameră de filmat este revolut, o parte din atribuţiile sale fiind îndeplinite de operator. “Jurnalistul de presă scrisă, jurnalistul modern au ca funcţie esenţială pe cea de “grefier al surselor”^xxii, ceea ce înseamnă că doar informaţia genuină, directă intră în sfera lor de interes.

Numai că acelaşi cercetător, Jan Klosowski, afirmă că în cadrul dialogului, strategiile subliminale ale interviului presupun recurgerea la elemente exterioare sau chiar disjuncte informaţiei genuine, propriu-zise^xxiii. Să fie aceste elemente doar parte a strategiei jurnalistului în vederea persuadării interlocutorului şi să ignore definitiv componenta ambientală ori behavioristă? Greu de acceptat!

1 1753-1821, gânditor de dreapta, regalist, profet al Statelor Unite ale Europei.

2 Decalog, în sensul religios al cuvântului, înseamnă cele zece porunci religioase şi morale ale Vechiului Testament transmise lui Moise pe Muntele Sinai. În sens metaforic, înseamnă un cod de norme obligatorii.

3 Leac, medicament ce vindecă toate bolile.

4 Două observaţii ar mai trebui făcute aici : traducerea titlului, în duhul limbii române, ar fi „O minciună mare cât veacul”, iar participiul „venită” s-ar cuveni scris „venite”.

5 Speranţa autorului este că presa va folosi cât mai rar acest adjectiv.

6 Tematica celor două ministudii din Addenda completează într-un mod mai puţin didactic reflecţia despre interviu.

i

Note

Iaşi, Editura Junimea.

ii Bucureşti, Editura Minerva.

iii Bucureşti, Editura Albatros, 1979.

iv Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1979.

v Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1994.

vi Bucureşti, Editura Minerva, 1996.

vii p. VIII.

viii Lucrări "clasice" în domeniu cum ar fi Curtis D. MacDougall, Interpretative reporting, eighth edition, New York-London, Maccmillan, pp.26-33, A.L. Lorenz, J.Vivian, News reporting and writing, Massachusetts, Allyn&Bacon, pp. 355-388 nu acordă nici un spaţiu acestui aspect.

ix Michel Voirol în Guide de rédaction explică termenul astfel: "court texte redactionnnel précédant un article, soit pour en résumer l'essentiel (chapeau informatif), soit pour piquer la curiosité du lecteur (chapeau incitatif)" p. 96.

x Cf. Manual pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est, editor Malcolm F.Mallette, traducere de I. Horea şi D. Lică, World Press Freedom Comittee, Asociaţia Ziariştilor Români, Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă, Bucureşti, 1992, pp. 9–15; Marc Capelle, Ghidul jurnalistului, adaptare de Mirela Lazăr, Bucureşti, Editura Carro, 1996, pp. 66–67; Peter Gross, Culegerea şi redactarea ştirilor, Editura de Vest, Timişoara, 1993.

xi în “Orizont”, nr.8 (1352) din 14 august 1995, p.14.

xii Romanul românesc în interviuri, vol. II, partea a doua, p. 827.

xiii B.D.Itule, D.A. Anderson, News writing and reporting for today's media, Arizona University, 1994.

xiv Datorită refuzului autorului de a modifica trei-patru replici, la cererea doamnei Bulandra, Jocul ielelor nu a mai fost pusă în scenă, rămânând nejucată în timpul vieţii scriitorului. Cf. şi Aurel Petrescu, Opera lui Camil Petrescu, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, p.90.

xv H.-R. Patapievici, Politice, Bucureşti, Humanitas, 1996, p.271. Interviul a apărut iniţial în LA&I, anul V, nr.29 (210), 7 august 1995, pp.1-8, sub titlul Răul stă în negarea diversităţii umane şi în colectivizarea mediocrităţii, pentru a putea teroriza prin ea.

xvi Profira Sadoveanu, Ion Al.Brătescu-Voineşti, reprodus din Stele şi luceferi, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969, p.258.

xvii John Wilson, Understanding journalism. A guide of issues, Routledge, London and New York, 1996, p. 57. Autorul consideră individualizarea caracterială drept una dintre "valorile editoriale", adică una dintre condiţiile esenţiale ale percepţiei eficiente ale mesajului jurnalistic transmis prin intermediul unui interviu.

xviii Op.cit., p.13.

xix Ibidem, p.179.

xx Cu microfonul dincolo şi dincoace de Styx, Cluj, Editura Dacia, 1979, p. 257.

xxi Michel Voirol, op. cit., p.55.

xxii Jan Klosowski, 50 questions about interviewing, Solate Press, 1995, p. 326.

xxiii Op. cit. p. 124.

Bibliografie

Aderca, Felix, Mărturia unei generaţii, Bucureşti, E.P.L., 1967.

Bădiliţă, Cristian, Barbăneagră, Paul, Întâlnirea cu sacrul. Şapte interviuri cu şi despre Mircea Eliade, Botoşani, Editura Axa, 1996.

Biagy, Shirley, Interviews, that work. A practical guide for journalists, Sacramento, California State University, Wadsworth Publishing Company, 1992.

Biberi, Ion, Lumea de mâine, Bucureşti, Forum, 1945.

Biberi, Ion, Lumea de azi, Iaşi, Editura Junimea, 1980.

Brady, John, The Craft of Interviewing, Vintage Books a division of Random House, New York, 1977.

Capelle, Marc, Ghidul jurnalistului, Mediaform, Bucureşti,1996.

Cappon, Rene Jack, Cuvântul, Fundaţia Rompres, Bucureşti, 1994.

Cernicova, Mariana, Interviul, un dialog specializat, Editura Augusta, Timişoara,1997.

Charon, Yvan, L’interview à la television, CFPJ, 1991.

Cherkaland, Michael, Recomandări pentru producătorii BBC, traducere în manuscris.

Coman, Mihai, (coordonator), Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 1997.

Coman, Mihai, (coordonator), Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, vol. II, Iaşi, Editura Polirom, 1999.

Cristea, Mihaela, De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl, Bucureşti, Editura Minerva , 1996.

Fallaci, Oriana, Interview with history, Houghton Mifflin, Boston, 1976.

Fedler, Fred, Reporting for the Print Media, Hartcourt Brace Jovanovich Inc., 1993.

Ferguson, D., Patten, J., Journalism Today, National Textbook Company, 1982.

Garisson, Bruce, Advanced Reporting: Skills for the Professional, Lawrence Erlbaum Associates Publisher, Hillsdale, New Jersey, 1992.

Gramatica Limbii Române, 1966, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.

Gross, Peter, Culegerea şi redactarea ştirilor, traducere de Adrian Stan, editura de Vest, Timişoara, 1993.

Hausmann, Carl, Crafting the News for Electronic Media, Wadsworth Publishing Company, 1989.

Hough, George A., News Writing, Houghton Mifflin Company, Boston, Toronto, 1995.

Istodor, Eugen Interviuri contra naturii, Bucureşti, Editura Nemira, 1997.

Itule, B.D., Anderson, D.A., News writing and reporting for today’s media, Arizona University, 1994.

Klosowski, Jan, 50 questions about interviewing, Solate Press, 1995.

Land, Mayrick E., Writing for Magazines, Prentice Hall, 1993.

Lorenz, A.L., Vivian, J., News reporting and writing, Allin & Bacon, 1996.

MacDougal, Curtis D., Interpretative reporting, New York, Maccmilan, 1982.

Manual pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est, traducere de Irina Horea şi Doina Lică, editat de AZR şi Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă, Bucureşti, 1992.

McFinney, I., Shannen, P., Writing skills, Georgia University, 1994.

Mencher, Melvin, News Reporting and Writing, Wm. Brown Company Publishers, 1981.

Metzler, Ken, Newsgathering, Pretince-Hall Inc.,Englewood Cliffs,New Jersey, 1986.

Moses, Samuel H., The Interviewer - un unknown hero?, „American Journal Studies“, mai 1986.

Mugur, Florin, Convorbiri cu Marin Preda, Bucureşti, Editura Albatros, 1973.

Mugur, Florin, Profesiunea de scriitor, Editura Albatros, 1979.

Nafziger, Ralph O., White, David M., Introduction to Mass Communication Research, Louisiana State University Press, Baton Rouge, 1966.

Netea, Vasile, Interviuri din literatura română, Iaşi, Editura Junimea, 1983.

Patapievici, H.-R., Politice, Bucureşti, Humanitas, 1996.

Popescu, Cristian Florin, Bâlbâie, Radu, Mic dicţionar de jurnalism, Bucureşti, Fundaţia Rompres, 1998

Randall, David, 1998, Jurnalistul universal, Editura Polirom, Iaşi

Romalo, Valeria Guţu, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi, Bucureşti, Humanitas, 2000.

Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică. Antologie, text îngrijit, sinteze biobibliografice şi indici de Aurel Sasu şi Mariana Vartic, Bucureşti, Editura Minerva, 1986.

Scorobete, Miron, Rebreanu, Vasile, Cu microfonul dincolo şi dincoace de Styx, Cluj, Editura Dacia, 1979.

Soros despre Soros. A fi acolo, sus! George Soros în interviuri luate de Byron Wien şi Krisztina Koenen, ALL, 1997.

Stewart, Charles J., Cash, Willliam B. Jr., Interviewing. Principles and Practices, Iowa, Brown Publishers, Dubuque, 1976.

Ştefănescu, Elena, Tudor Gheorghe. La curţile dorului, Editura Augusta, Timişoara, 1999

Voirol, Michel, Guide de la redaction, CFPJ, Paris, 1993.

Ken Metzler, Newsgathering, New Jersey, 1986.

Wilson, John, Understanding journalism. A guide to issues, Routledge, London-New-York, 1996.

Cuprins