Marea cameră Hotărârea (fond)

VI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din Convenţie

262. Reclamantul invocă lipsa unei căi de atac efective în ceea ce priveşte toate capetele de cerere expuse mai sus. Acesta invocă art. 13, formulat după cum urmează:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de […] Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

A. Argumentele părţilor

1. Reclamantul

263. Reclamantul face trimitere mai întâi la argumentele invocate de el cu privire la problema epuizării căilor de atac interne. În continuare, susţine într-un mod mai detaliat că, din jurisprudenţa Curţii referitoare la bunurile ciprioţilor greci din partea de nord a Ciprului, se pot extrage concluzii utile în ceea ce priveşte cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească, într-un context similar, căile de atac pentru a fi efective.

264. De asemenea, citează decizia Xenides-Arestis împotriva Turciei (nr. 46347/99, 14 martie 2005), unde Curtea a concluzionat că respectivele căi de atac disponibile în „RTCN” în caz de pierdere a accesului la un loc de domiciliu sau la bunuri şi a dreptului folosinţei asupra lor au fost lipsite de caracter efectiv din mai multe motive. Totodată, se bazează pe decizia ulterioară Demopoulos şi alţii (citată anterior, pct. 104-129), unde, după o examinare aprofundată a eficienţei căilor de atac modificate între timp, Curtea a decis că procedura în faţa Comisiei pentru bunuri imobiliare a constituit o cale de atac efectivă. Curtea a remarcat, în special, faptul că respectiva comisie, care includea doi membri internaţionali independenţi, funcţiona de 4 ani, că a soluţionat 85 de cereri şi că alte 300 de cereri erau încă pendinte, că nicio probă nu permitea ca procedura să fie considerată excesiv de lungă, că această comisie a acordat sume mari de bani cu titlu compensatoriu, că putea fi sesizată cu o cerere de reparare pentru prejudiciu moral care putea include toate aspectele legate de o posibilă pierdere a dreptului de folosinţă asupra locului de domiciliu şi că deciziile comisiei puteau fi atacate în faţa unei instanţe. Reclamantul deduce din această decizie că sunt solicitate de către Curte probe substanţiale pentru a concluziona că o cale de atac invocată de statul pârât este efectivă în practică.

265. În cele din urmă, ca exemplu de caz în care Curtea a considerat o cale de atac ca fiind efectivă într-o situaţie mai mult sau mai puţin similară, citează decizia din cauza Içyer împotriva Turciei (nr. 18888/02, CEDO 2006-I), care se referea la expulzarea locuitorilor unui sat din sud-estul Turciei.

266. Reclamantul consideră, totuşi, că acele căi de atac prezentate de Guvern ca efective în speţă nu îndeplinesc niciuna dintre cerinţele citate anterior.

2. Guvernul pârât

267. Guvernul face trimitere, în principal, la observaţiile pe care le-a formulat în ceea ce priveşte epuizarea căilor de atac interne. Acesta susţine, în special, că legislaţia azeră protejează proprietatea şi posesia bunurilor şi prevede proceduri adecvate care permit atât resortisanţilor naţionali, cât şi celor străini să iniţieze o acţiune în justiţie pentru orice prejudiciu suferit pe teritoriul Azerbaidjanului.

3. Guvernul armean, terţ intervenient

268. Guvernul armean susţine argumentele prezentate de reclamant. Acesta susţine că în Azerbaidjan există o practică administrativă care îi împiedică pe armenii care au fost forţaţi să părăsească ţara şi, în general, pe orice persoană de origine armeană, să pătrundă pe teritoriul azer, fie pentru a reveni în locul de origine, fie pentru a rămâne pur şi simplu acolo temporar.

B. Motivarea Curţii

269. Curtea a concluzionat deja încălcarea continuă atât a art. 1 din Protocolul nr. 1, cât şi a art. 8 din Convenţie. Capetele de cerere ale reclamantului sunt aşadar „credibile” în sensul art. 13 (a se vedea, de exemplu, Doğan şi alţii, citată anterior, pct. 163).

270. Capătul de cerere formulat de reclamant în temeiul acestei dispoziţii se referă în mare parte la elemente identice sau similare cu cele deja tratate în cadrul examinării excepţiei legate de neepuizarea căilor de atac interne. În plus, reclamantul susţine că a identificat în jurisprudenţa Curţii indicii cu privire la cerinţele precise care trebuie îndeplinite, pentru a avea caracter efectiv, căile de atac care au drept scop repararea încălcărilor drepturilor refugiaţilor sau ale persoanelor strămutate, în ceea ce priveşte bunurile sau domiciliul acestora.

271. Curtea repetă concluzia sa anterioară potrivit căreia guvernul pârât nu s-a achitat de obligaţia pe care o avea de a demonstra că reclamantul a avut la dispoziţie o cale de atac capabilă să remedieze situaţia criticată de reclamant în temeiul Convenţiei, cu perspective rezonabile de succes (supra, pct. 119).

272. De asemenea, observă că respectivele concluzii pe care le-a formulat anterior în temeiul art. 1 din Protocolul 1 şi al art. 8 se referă la încălcarea de către statul pârât a obligaţiei de a pune în aplicare un mecanism care să permită reclamantului, precum şi altor persoane aflate într-o situaţie similară cu a acestuia să le fie restituite drepturile asupra bunurilor şi a domiciliilor sau să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Prin urmare, Curtea vede în speţă o legătură strânsă între încălcările pe care le-a constatat din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 şi art. 8 din Convenţie şi cerinţele de la art. 13.

273. Curtea concluzionează aşadar că nu a fost disponibilă o cale de atac efectivă pentru a repara încălcarea suferită de reclamant a drepturilor garantate de art. 1 din Protocolul 1 şi de art. 8 din Convenţia.

274. Prin urmare, s-a produs o încălcare continuă a art. 13 din Convenţie.