Marea cameră Hotărârea (fond)



Yüklə 0,78 Mb.
səhifə27/27
tarix26.08.2018
ölçüsü0,78 Mb.
#75072
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   27
Intervention: individual and collective [American Journal of International Law, vol. 39 (1945), pag. 650-651]. Părinţii fondatori ai dreptului internaţional au răspuns deja la această întrebare: Grotius în De jure belli ac pacis, Libri tres, 2.2.25, Vitoria în De jure belli, qt. 3 art. 5 pct. 15, şi Vattel în Le droit des gens ou les principes de la loi naturelle appliqués à la conduite et aux affaires des nations et des Souverains, cartea II capitolul IV pct. 56.

63. H. Lauterpacht, The Grotian tradition in international Law [British Year Book of International Law, vol. 23 (1946), pag. 46].

64. Examinată, în special, în secolul al XX-lea, în următoarele lucrări: Rougier, La théorie de l’intervention d’humanité [Revue Générale de Droit International Public, 17 (1910), pag. 468-526], Stowell, Intervention in International Law (Washington, 1921), Franck şi Rodley, After Bangladesh: the law of humanitarian intervention by military force [American Journal of International Law, vol. 67 (1973), pag. 275-303], Fonteyne, The customary international law doctrine of humanitarian intervention: its current validity under the UN Charter [California Western International Law Journal, vol. 4 (1974), pag. 203-270], Klintworth, Vietnam’s intervention in Cambodia in international law (Canberra, 1989), Benjamin, Unilateral humanitarian intervention: legalizing the use of force to prevent human rights atrocities [Fordham International Law Journal, vol. 16 (1992), pag. 120-158], Torrelli, De l’assistance à l’ingérence humanitaires [Revue Internationale de la Croix-Rouge, vol. 74 (1992), pp. 238-258], Forbes şi Hoffman (editori), Political theory, international relations and the ethics of intervention (Londres, 1993), Téson, Humanitarian intervention: an inquiry into law and morality (Ediţia a doua, Irvington-On-Hudson, 1997), Cassesse, Ex inuria ius oritur: Are we moving towards international legitimation of forcible humanitarian countermeasures in world community [European Journal of International Law, vol. 10 (1999), pag. 23-30], Comisia internaţională independentă privind Kosovo, The Kosovo report (2000, pag. 167-175), Wheeler, Legitimating humanitarian intervention: principles and procedures [Melbourne Journal of International law, vol. 2 (2001), pag. 550-567] şi Saving strangers: humanitarian intervention in international society (Oxford, 2002), Terry, The paradox of humanitarian action:condemned to repeat (New York, 2002), Lepard, Rethinking humanitarian intervention (Penn State University Press, 2002), Welsh, Humanitarian intervention and international relations (Oxford, 2006), şi Thakur, Humanitarian intervention [Weiss şi Daws (editori), The Oxford Handbook on the United Nations, Oxford, 2007, pag. 387-403].

65. A se vedea, în special, Deng şi Zartman, Sovereignty as responsibility: conflict management in Africa (Washington, 1996), Weiss, Military-civilian interactions: humanitarian crises and the responsibility to protect (Lanham, 2005), Jütersonke şi Krause (editori), From rights to responsibilities: rethinking interventions for humanitarian purposes (Geneva, 2006), Société Française pour le Droit International (editor), La responsabilité de protéger (Paris, 2008), Evans, The responsibility to protect: ending mass atrocity crimes once and for all (Washington, 2008), Arbour, The responsibility to protect as a duty of care in international law and practice (Review of International Studies, vol. 34, pag. 445-458), Bellami, Responsibility to Protect (Londra, 2009) şi Global politics and the responsibility to protect: from words to deeds (New York, 2010), Kuwali, The responsibility to protect, implementation of Article 4 (h) intervention (Leyde, 2011), Ferris, The politics of protection: the limits of humanitarian action (Washington, 2011), Hoffmann şi Nollkaemper (editori), Responsibility to protect from principle to practice (Amsterdam, 2012), Knight şi Egerton (editori), The Routledge Handbook of the responsibility to protect (New York, 2012), Francis şi alţii (editori), Norms of protection, responsibility to protect, protection of civilians and their interaction (Paris, 2012), Genser şi Cotler (editori), The responsibility to protect, the promise of stopping mass atrocities in our time (Oxford, 2012), Zyberi (editor), An institutional approach to the responsibility to protect (Cambridge, 2013), Hajjami, La responsabilité de protéger (Bruxelles, 2013), şi The Sphere Project, Humanitarian charter and minimum standards in humanitarian response (2011) şi The core humanitarian standard on quality and accountability (2014).

66. Domeniul rezervat este o noţiune care evoluează şi care se defineşte negativ prin lipsa unor norme internaţionale care să reglementeze o anumită problemă, şi nu pozitiv prin includerea sa într-o listă închisă de probleme [Platoul continental al Mării Egee, hotărâre, C.I.J. Culegere 1978, pct. 59, (pag. 25), şi Institutul de Drept Internaţional 1954, Rezoluţia din 1954 privind stabilirea domeniului rezervat şi efectele sale].

67. Barcelona Traction, Light and Power Company, Limited, hotărâre, C.I.J. Culegere 1970, pct. 33-34 (pag. 32); şi Institutul de Drept Internaţional, art. 1 din Rezoluţia din 1989 privind protecţia drepturilor omului şi principiul neintervenţiei în afacerile interne ale statelor.

68. Aplicarea Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (Bosnia-Herţegovina împotriva Serbiei şi Muntenegrului), hotărâre, C.I.J. Culegere 2007, pct. 430 (pag. 221) („obligaţia care se impune statelor părţi este mai degrabă de a aplica toate mijloacele de care dispun în mod rezonabil pentru a pentru a preveni, în măsura posibilului, genocidul”), Barcelona Traction, Light and Power Company, Limited (C.I.J., hotărâre citată anterior, pct. 34), Rezerve la Convenţia privind prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, aviz consultativ, C.I.J. Culegere 1951, p. 23, şi Rezoluţia ICC-ASP/5/Res.3 a Curţii Penale Internaţionale, adoptată prin consens la A şaptea Reuniune Plenară, 1 decembrie 2006. Astfel cum s-a exprimat C.I.J. despre genocid, statele trebuie să coopereze „pentru a elibera omenirea de sub un flagel atât de odios”. Obligaţia de a preveni şi pedepsi crimele de război rezulta deja din Convenţiile de la Geneva şi din dreptul cutumiar. Aceeaşi obligaţie în ceea ce priveşte crimele împotriva umanităţii reprezintă o consecinţă a Statutului de la Roma. Purificarea etnică poate fi sancţionată penal atât ca o crimă de război, cât şi ca o crimă împotriva umanităţii.

69. A se vedea Consecinţele juridice ale construirii unui zid în teritoriile palestiniene ocupate, aviz consultativ, C.I.J. Culegere 2004, pct. 155-158 (pag. 199-200) şi Activităţi armate pe teritoriul Congo (Republica Democrată Congo împotriva Ugandei), hotărâre, C.I.J. Culegere 2005, pct. 178 (pag. 231). Cele mai multe prevederi ale Convenţiilor de la Geneva, care au fost ratificate universal, codifică dreptul cutumiar, ceea ce înseamnă că toate statele, indiferent dacă sunt sau nu parte la un anumit conflict, sunt obligate să asigure respectarea acestor reguli şi să acţioneze, colectiv sau separat, pentru a proteja civilii în cazul unui conflict armat. Este recunoscut faptul că această obligaţie impune fiecărui stat să se asigure că niciun alt stat nu comite un genocid, crime de război sau crime împotriva umanităţii. Acţiunile întreprinse trebuie în mod evident să respecte obligaţiile ce le revin statelor în temeiul Cartei Naţiunilor Unite (art. 109).

70. Activităţi militare şi paramilitare în Nicaragua şi împotriva acesteia (Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii), fond, hotărâre, CIJ Culegere 1986, pct. 109-110 (pag. 62), Republica Democratică Congo împotriva Ugandei, citată anterior, pct. 178-180 (pag. 231), şi Bosnia-Herţegovina împotriva Serbiei şi Muntenegrului, citată anterior, pct. 399-406 (pag. 207-211). A se vedea, de asemenea, art. 8 din Proiectul de Articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite. Prezenta opinie nu abordează domeniul controlului efectiv.

71. Astfel cum a explicat CDI, această prevedere „urmăreşte să pună în aplicare ceea ce a fost enunţat de către Curtea Internaţională de Justiţie în Barcelona Traction, în care a stabilit o „distincţie esenţială” între obligaţiile faţă de anumite state şi obligaţiile faţă de „comunitatea internaţională în ansamblul său”. Despre a doua categorie, Curtea a declarat că „[a]vând în vedere importanţa drepturilor în cauză, toate statele pot fi considerate ca având un interes juridic ca aceste drepturi să fie protejate; obligaţiile la care se face referire sunt obligaţii erga omnes” (a se vedea Proiectul de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite şi comentariile la acestea, documentul citat anterior, pag. 127). Aceste articole se aplică încălcărilor obligaţiilor interstatale bilaterale, precum şi răspunderea internaţională care decurge din încălcarea de către un stat a obligaţiilor ce îi revin în ceea ce priveşte o persoană, grup de persoane sau comunitatea internaţională în ansamblul său.

72. Atât Rezoluţia 2840 (1971) din 12 decembrie 1971 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind problema pedepsirii criminalilor de război şi a persoanelor vinovate de crime împotriva umanităţii [A/RES/2840 (XXVI)], cât şi Rezoluţia 3074 (1973) din 3 decembrie 1973 privind principiile cooperării internaţionale în materie de detectare, arestare, extrădare şi pedepsire a persoanelor vinovate de crime de război şi crime împotriva umanităţii [A/RES/3074 (XXVIII)] subliniază obligaţia statelor de a lua măsuri pentru arestarea, extrădarea, judecarea şi pedepsirea acestor criminali.

73. H. Lauterpacht, The Grotian Tradition, citată anterior, pag. 46.

74. A nu se confunda această obligaţie cu un drept de intervenţie prodemocratică în vederea instaurării unui stat, care are drept scop propagarea unui anumit model de guvernare politică [Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii, citată anterior, pct. 209 (pag. 109-110)]. C.I.J. a acceptat intervenţia umanitară cu scopul de „a preveni şi a atenua suferinţa oricărei persoane aflate la nevoie [şi] de a proteja viaţa şi sănătatea, precum şi de a face respectată fiinţa umană, fără discriminare, pentru orice persoană aflată la nevoie”, în Nicaragua, şi nu doar pentru Contras şi cei pentru care erau aceştia responsabili (pct. 243, pag. 125). Cu toate acestea, este evident nerealist să se presupună că este posibilă eradicarea unei politici de încălcări sistematice ale drepturilor omului fără a nu se produce nicio schimbare în regimul politic al statului-ţintă.

75. Nu mai este vorba despre un drept de intervenţie care ar trebui să se bazeze pe o percepţie general negativă asupra situaţiei drepturilor omului într-o ţară dată [a se vedea, a contrario, Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii, pct. 268 (pag. 134-135)]. Trebuie să existe un element cu caracter sistematic în atingerile aduse drepturilor omului [cu privire la acest element sistematic, a se vedea opinia noastră separată în cauza Mocanu şi alţii împotriva României (MC), citată anterior]. Acest element este prezent în tipurile de crime care declanşează responsabilitatea de a proteja.

76. Documentul final al Summit-ului Mondial din 2005, pct. 139. Clauza care solicită celor cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate să nu-şi impună dreptul de veto în cazul acţiunilor care au drept scop să prevină sau să pună capăt genocidului sau purificării etnice nu a fost inclusă în versiunea finală. În rapoartele sale, CIISS (Responsabilitatea de a proteja, citată anterior, pct. 6.21), Grupul la nivel înalt („O lume mai sigură: responsabilitatea noastră comună”, citată anterior, pct. 256) şi Secretarul General al ONU („Punerea în aplicare a responsabilităţii de a proteja”, citată anterior, pct. 61) şi-a exprimat sprijinul faţă de această restricţionare a dreptului de veto.

77. Rezoluţia 377 (V) A din 3 noiembrie 1950 a Adunării Generale, „Uniunea pentru menţinerea păcii” [A/RES/377 (V)]. Despre rolul acestei rezoluţii, a se vedea raportul CIISS, Responsabilitatea de a proteja, pct. 6.30, Raportul privind Kosovo (The Kosovo Report) al Comisiei Internaţionale Independente privind Kosovo (Oxford, 2000, pag. 166) şi raportul Secretarului General al ONU privind punerea în aplicare a responsabilităţii de a proteja, pct. 56. Adunarea Generală s-a folosit deja în mod semnificativ de prevederile acestei rezoluţii, de exemplu, invitând toate statele şi toate autorităţile „să continue să sprijine, oferind toată asistenţa posibilă, acţiunea Organizaţiei Naţiunilor Unite în Coreea”, ceea ce însemna acordarea de asistenţă militară [Rezoluţia 498 (V) din 5 noiembrie 1951 (A/RES/498 (V)], „stabilind” operaţiuni de menţinere a păcii în Egipt [Rezoluţia 1000 (ES-I) din 5 noiembrie 1956 (A/RES/1000 (ES-I)], „adresând rugămintea” Secretarului General „să ia măsuri energice [...] şi de a sprijini guvernul central din Congo în vederea restabilirii şi menţinerii ordinii publice pe întreg teritoriul Republicii Congo”, confirmând astfel mandatul operaţiunii Organizaţiei Naţiunilor Unite în Congo [Rezoluţia 1474 (ES-IV) din 16 septembrie 1960 (A/RES/1474 (ES-IV)] şi condamnând în mod ferm Africa de Sud pentru ocuparea ilegală continuă a Namibiei, solicitând comunităţii internaţionale să ofere asistenţă militară luptei de eliberare [Rezoluţia ES-8/2, citată anterior). Măsurile aşa-zis bazate pe „Capitolul VI 1/2 din Cartă” se întemeiau pe consimţământul statului-ţintă, însă nici textul, nici spiritul Rezoluţiei 377 nu exclud posibilitatea că ar putea fi utilizate pentru a recomanda folosirea forţei în caz de încălcare a păcii, chiar şi în absenţa consimţământului.

78. CIISS, Responsabilitatea de a proteja, citată anterior, pct. 6.31-6.35 [„în unele cauze recente, s-a solicitat aprobarea a posteriori sau chiar şi după intervenţie (Liberia şi Sierra Leone) şi ar putea exista o anumită marjă de acţiune pe viitor, în acest sens”], „O lume mai sigură: responsabilitatea noastră comună”, citată anterior, pct. 272, raport adresat Consiliului de Securitate din 30 decembrie 2005 de către Grupul de lucru special pentru prevenirea şi soluţionarea conflictelor din Africa (S/2005/833), pct. 10, şi Al patrulea Raport privind responsabilitatea organizaţiilor internaţionale al Raportorului Special Giorgio Gaja, pct. 48 (A/CN.4/564). Raportul Secretarului General al ONU privind punerea în aplicare a responsabilităţii de a proteja (citat anterior, pct. 56) menţiona folosirea forţei în contextul acordurilor regionale sau subregionale”, „cu consimţământul prealabil al Consiliului de Securitate”. Documentul final al summit-ului mondial prevede o cooperare între Consiliul de Securitate şi organizaţiile regionale „competente”, adică, în fiecare caz, organizaţia de care aparţine zona geografică în conflict. Practica a demonstrat însă că Consiliul de Securitate putea face o altă alegere. De exemplu, Rezoluţia 1484 (2003) din 30 mai 2003 a autorizat Operaţiunea Artemis, desfăşurată de Uniunea Europeană în Republica Democratică Congo, în timpul conflictului Ituri.

79. Documentul final al summit-ului mondial nu exclude aceste posibilităţi. Aşa cum am explicat anterior, ele derivă nu doar din natura jus cogens a crimelor în discuţie, ci şi din natura obligaţiei erga omnes de a proteja drepturile omului.

80. Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii, citată anterior, pct. 176 (pag. 94), precum şi Proiectul de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite, citat anterior, pag. 224: „Însă, pentru punerea în aplicare a anumitor norme imperative, consimţământul unui anumit stat poate fi relevant. De exemplu, un stat poate consimţi o prezenţă militară străină pe teritoriul său într-un scop licit. În ceea ce priveşte modul de stabilire a circumstanţelor când un astfel de consimţământ este valabil dat, acesta intră din nou sub incidenţa altor norme de drept internaţional, şi nu sub cea a normelor secundare privind răspunderea statelor”.

81. Art. 3 pct. 1 din Protocolul adiţional II la Convenţiile de la Geneva (1977).

82. Art. 13 din Protocolul adiţional II la Convenţiile de la Geneva (1977) şi art. 57 din Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva (1977), şi regulile 1-10 şi 15 din Regulile cutumiare de drept umanitar internaţional, anexate la Studiul privind dreptul internaţional cutumiar umanitar al Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (CICR), în Henkaerts şi Doswald-Beck, Dreptul internaţional umanitar cutumiar, Volumul I: Reguli (Geneva, 2005).

83. Art. 52 din Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva (1977), art. 14 din Protocolul adiţional II la Convenţiile de la Geneva (1977), art. 53 din A patra Convenţie de la Geneva privind protecţia persoanelor civile în timp de război (1949), art. 6 lit. b) din Carta de la Londra a Tribunalului Militar Internaţional, art. 46 şi art. 56 din Regulamentul de la Haga privind respectarea legilor şi obiceiurilor războiului pe uscat, regulile 51 şi 52 din Regulile cutumiare de drept internaţional umanitar, anexate la Studiul privind dreptul internaţional umanitar cutumiar al CICR.

84. Art. 17 din Protocolul adiţional II la Convenţiile de la Geneva (1977), Regulile cutumiare de drept internaţional umanitar 129 şi 130 şi Principiul 6 din Principiile directoare privind strămutarea persoanelor în interiorul propriei ţări (E/CN.4/1/1998/53/Add.2) din 11 februarie 1998.

85. Art. 49 din A patra Convenţie de la Geneva şi regula 132 din Regulile cutumiare de drept internaţional umanitar, anexate la Studiul privind dreptul internaţional umanitar cutumiar al CICR.

86. A se vedea opinia noastră separată anexată la cauza Chiragov şi alţii împotriva Armeniei (MC), nr. 13216/05.

87. Despre principiul neintervenţiei, a se vedea art. 15 pct. 8 din Pactul Societăţii Naţiunilor, art. 8 din Convenţia de la Montevideo privind drepturile şi obligaţiile statelor (1933), art. 1 din Protocolul adiţional la această convenţie (1936) privind neintervenţia şi art. 3 pct. 2 din Protocolul adiţional II la Convenţia de la Geneva. În practica Organizaţiei Naţiunilor Unite, a se vedea Rezoluţia 36/103 din 9 decembrie 1981 a Adunării Generale pentru aprobarea Declaraţiei privind inadmisibilitatea intervenţiei şi amestecului în afacerile interne ale statelor (A/RES/36/103), Rezoluţia 2625 (XXV) din 24 octombrie 1970 care conţine Declaraţia privind principiile de drept internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite [A/RES/2625 (XXV)] şi Rezoluţia 2131 (XX) din 21 decembrie 1965 privind adoptarea Declaraţiei privind inadmisibilitatea intervenţiei în afacerile interne ale statelor şi protecţia independenţei şi suveranităţii lor şi art. 4 din Proiectul de declaraţie privind drepturile şi îndatoririle statelor al CDI (1949). În jurisprudenţa C.I.J., a se vedea Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii (citată anterior), pct. 246 (pag. 126), precum şi Cauza Strâmtoarea Corfu [hotărârea din 9 aprilie 1949, C.I.J. Culegere (pag. 35), de unde provine citatul].

88. De jure belli ac pacis, Libri tres, 2.2.25.

89. Art. 11 din Convenţia de la Montevideo privind drepturile şi îndatoririle statelor, pct. 5 din Declaraţia privind consolidarea securităţii internaţionale, adoptată de Adunarea generală prin rezoluţia 2734 (XXV) din 16 decembrie 1970 (A/RES/25/2734) şi art. 5 § 3 din rezoluţia 3314 (XXIX) din 14 decembrie 1974 a Adunării generale privind definiţia agresiunii [A/RES/3314(XXIX)].

90. Despre interdicţia de a recunoaşte ca stat un teritoriu secesionist obţinute prin folosirea de către un stat a forţei ilicite, a se vedea cazul Republicii Turce a Ciprului de Nord, după invazia Ciprului de către Turcia [rezoluţiile Consiliului de Securitate 541 (1983) din 18 noiembrie 1983 (S/RES/541 (1983) şi 550 (1984) din 11 mai 1984 (S/RES/550 (1984)].

91. Proiectul de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite, citat anterior, pag. 74.

92. Šilih, citată anterior, pct. 159-163.

93. Doğan şi alţii împotriva Turciei, nr. 8803-8811/02, 8813/02 şi 8815-8819/02, CEDO 2004 VI, citată la pct. 234 din hotărâre.

94. Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 346.

95. Este semnificativ faptul că, la pct. 226, majoritatea consideră că este necesar să se examineze dacă guvernul pârât s-a achitat în privinţa reclamantului de „obligaţiile pozitive” ce îi revin în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, dar această expresie nu mai apare deloc în continuare în text, în care este înlocuită cu expresia „alte tipuri de măsuri”.

Yüklə 0,78 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   27




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin