III. Lipsa calităţii de victimă
6. Este îndoielnic că reclamantul are calitatea de victimă. În ceea ce priveşte casa şi bunurile sale, majoritatea nu ştie dacă au fost distruse şi, în cazul unui răspuns afirmativ, când şi de către cine. Dar majoritatea nu poate ignora faptul că, în primele sale declaraţii din 10 iulie 2006, reclamantul a afirmat că, în cursul bombardării satului din 1994, casa fusese distrusă26. Abia în declaraţiile ulterioare ale moştenitorilor săi s-a susţinut că pereţii casei erau încă în picioare în timp ce acoperişul era prăbuşit, şi că reclamantul vorbea despre casa tatălui său atunci când a afirmat în primele sale declaraţii că i-a fost distrusă casa. Aceste declaraţii tardive nu merită niciun credit, însuşi faptul că moştenitorii reclamantului au prezentat Curţii o mărturie (declaraţia domnului Tavad Meghryan) potrivit căreia casa nu a fost distrusă este un indiciu al determinării lor de a crea un dosar.
7. În orice caz, probele prezentate de reclamant şi moştenitorii săi în sprijinul pretenţiilor legate de bunuri nu sunt convingătoare, aşa cum a recunoscut şi majoritatea la pct. 196. Contradicţiile în declaraţiile reclamantului nu au fost clarificate de explicaţiile sale. Valoarea probatorie a paşaportului tehnic, care nu conţine nicio referire la un titlu de proprietate primară, al cărui câmp „descrierea dimensiunii terenului conform documentelor oficiale” (descriere impusă în temeiul pct. 2.2 din Instrucţiuni privind formularele de înregistrare standard27) este necompletat şi a cărui ştampilă nu corespunde nici ştampilei oficiale a autorităţii emitente28 şi nici numelui corect al raionului29, este aproape nulă. Chiar şi o apreciere extraordinar de „flexibilă” a valorii acestei probe drept început de dovadă scrisă nu poate elimina suspiciunile puternice că ar fi vorba despre un fals. În plus, reclamantul şi-a bazat revendicările legate de bunuri pe declaraţii scrise ale unor martori care nu au fost supuşi unei confruntări, astfel cum recunoaşte şi majoritatea la pct. 193. Or, aceste mărturii se contrazic asupra unor aspecte cruciale. De exemplu, domnul Ghulyan Yura indică faptul că reclamantul şi-a construit casa „pe parcela de teren care i-a fost atribuită de ferma colectivă” în timp ce doamna Kachatryan, secretar al consiliului satului Golestan, declară că primise autorizaţia să împartă terenul atribuit anterior tatălui său30. Potrivit preşedintelui Comisiei naţionale pentru teritoriu şi cartografie al Republicii Azerbaidjan, domnul Garib Mammadov, „consiliile săteşti menţionate în speţă nu aveau competenţa să adopte o decizie cu privire la atribuirea de terenuri adiacente casei”31. Mărturia domnului Yura, potrivit căreia la etajul al doilea al casei erau patru camere, este, de asemenea, în contradicţie cu cele ale doamnelor Elmira Chirkinyan şi Lena Sargsyan potrivit cărora la acest etaj erau trei camere32. Mărturia doamnei Lena Sargsyan, potrivit căreia suprafaţa totală a parcelei era de 1 500 de metri pătraţi, este contrazisă de cea a doamnei Elmira Chirkinyan, care a declarat că această suprafaţă era de 1 000 de metri pătraţi33. Este de necrezut că reclamantul nu a prezentat probe mai credibile. Planuri şi fotografii ale unei case nu constituie o probă concludentă a unor drepturi asupra unor bunuri imobiliare.
Prin urmare, prezumţia majorităţii potrivit căreia clădirea „încă mai există, deşi este, probabil, foarte deteriorată” nu reprezintă decât o pură speculaţie şi se bazează pe o răsturnare inacceptabilă a sarcinii probei care îl exonerează pe reclamant de la obligaţia de a proba existenţa faptelor pe care le invocă şi care îl obligă pe pârât să probeze inexistenţa lor (pct. 197: În lipsa unei probe concludente potrivit căreia casa reclamantului să fi fost complet distrusă înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei [...]”. Aceeaşi critică se aplică şi pentru terenul despre care se pretinde că ar aparţine reclamantului.
B. Calitatea de victimă în ceea ce priveşte mormintele familiei
8. Problema cea mai complexă pe care o ridică capătul de cerere al reclamantului cu privire la dreptul său de acces la mormintele rudelor merită atenţia Curţii. Dacă s-ar proba că reclamantul a trăit într-adevăr în regiunea Golestan şi că acolo au existat în mod real mormintele rudelor sale, acest capăt de cerere ar fi justificat în lumina cauzei Poluhas Dödsbo34. Însă acesta nu a depus niciodată la dosar suficiente probe privind locul de reşedinţă, nici vreo altă probă a existenţei, amplasamentului şi proprietăţii asupra presupuselor morminte ale familiei, ceea ce face ca acest capăt de cerere să fie lipsit de orice soliditate. În plus faţă de aceste deficienţe, Curtea notează că înregistrările video care i-au fost prezentate arată că cele două cimitire din Golestan au fost distruse, dar se evită întrebarea când şi de către cine au fost ele distruse. Imagini din satelit nu permit nici măcar localizarea cimitirelor. Faptul că sunt admise de Curte probele prezentate de reclamant cu titlu de probă pe baza unor copii incomplete ale unor documentelor sovietice vechi şi pe afirmaţiile părţii în cauză cu privire la existenţa, amplasamentul şi proprietatea asupra mormintelor familiei sale din Golestan numai pe baza propriei sale declaraţii arată, din nou, gradul de flexibilitate nelimitată cu care majoritatea a apreciat elementele pe care le-a prezentat reclamantul. În fine, afirmaţia potrivit căreia dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private include „dreptul de a reveni în sat” extinde domeniul de aplicare al art. 8 dincolo de limitele sale cunoscute35.
C. Concluzie preliminară: limitele principiilor Pinheiro
9. În temeiul principiilor Pinheiro36, atunci când refugiaţii sau persoanele strămutate prezintă cereri de restituire a bunurilor care nu sunt însoţite de documente justificative, se poate impune o anumită flexibilitate din partea autorităţilor judiciare. Într-adevăr, în situaţiile de strămutare masivă forţată poate fi imposibil ca victimele să prezinte probe formale ale fostului loc de domiciliu, ale drepturilor lor asupra unui teren sau asupra unor bunuri, ori chiar asupra fostului lor loc de reşedinţă obişnuită. Cu toate acestea, deşi poate fi admisă o anumită flexibilitate în ceea ce priveşte nivelul de probă impus de Curte în materie de revendicări de bunuri efectuate de persoane deosebit de vulnerabile, cum ar fi cele refugiate sau strămutate, această flexibilitate ar trebui să rămână în limite rezonabile, deoarece experienţa arată că strămutările masive facilitează revendicările abuzive făcute asupra unor bunuri, formulate de oportunişti în speranţa de a profita de pe urma haosului. În absenţa unor astfel de limite, flexibilitatea nelimitată va discredita constatările de fapt operate de Curte. Neîndeplinind cerinţele impuse în materie de probe, reclamantul a apelat în mod firesc la flexibilitatea Curţii, flexibilitate care a depăşit orice limite rezonabile în acest caz, deoarece a admis mărturii şi documente justificative contradictorii în mod clar ca şi cum ar fi fost vorba de probe solide şi credibile. Astfel de contradicţii evidente pot sugera că versiunea evenimentelor prezentată de reclamant este falsă, ceea ce pune sub semnul întrebării calitatea sa de victimă. Având în vedere aceste contradicţii şi incertitudini, nu putem decât concluziona că este vorba despre o cauză creată în mod artificial, pe o bază probatorie fragilă, adoptată din motive strategice cu unicul scop de a constitui legătura cu cauza Chiragov şi alţii.
Dostları ilə paylaş: |