Marea cameră Hotărârea (fond)

C. Concluzie preliminară: norma impusă în cauza Doğan şi alţii a fost într-adevăr extinsă?

36. Reclamantul afirmă că regiunea Shahumyan a fost supusă unei blocade de către guvernul azer la începutul anilor ’90. Satul Golestan a fost atacat în mod direct de forţele azere în iunie 1992 şi toţi locuitorii, inclusiv reclamantul şi familia sa, ar fi fost atunci obligaţi să fugă şi părăsească zona pentru a se refugia în Nagorno-Karabah sau Armenia. Reclamantul se plânge de o negare a dreptului său de reveni la domiciliul şi la bunurile sale şi de a se folosi de ele sau de a primi o compensaţie pentru pierderea lor.

37. La pct. 32 din hotărâre, majoritatea admite următoarele:
„În aprilie-mai 1991, forţele interne ale URSS şi unităţile de miliţie speciale („OMON”) ale RSS Azerbaidjan au declanşat o operaţiune militară al cărei scop declarat era de „a controla paşapoartele” militanţilor armeni din regiune şi de a-i dezarma. Cu toate acestea, potrivit unor diferite surse, forţele guvernamentale, care au utilizat această operaţie drept pretext, au expulzat populaţia armeană dintr-o serie de sate din regiunea Shahumyan, gonindu-i pe săteni din casele lor şi forţându-i să fugă în Nagorno-Karabah sau în Armenia. Aceste expulzări au fost însoţite de arestări şi acte de violenţă împotriva populaţiei civile. În 1992, atunci când conflictul a escaladat într-un adevărat război, regiunea Shahumyan a fost atacată de forţele azere”.
Pentru a ne exprima cu claritate, majoritatea consideră stabilit că, aşa cum afirmă reclamantul, statul pârât a atacat populaţia armeană din regiunea Shahumyan şi l-a forţat să fugă, dar, din păcate, a considerat inutil să examineze întrebarea „dacă au încetat să mai existe sau nu cauzele strămutării reclamantului” (pct. 232).

În loc să examineze problema spinoasă a „motivelor strămutării forţate” şi continuarea lor cel puţin din 2006 până în prezent, majoritatea se bazează pe vagi „considerente de securitate” şi omite total să examineze cele şase criterii clasice de excludere a caracterului ilicit al unui comportament care, în lipsa acestor criterii, nu ar fi conform cu obligaţiile internaţionale ce îi revin statului în cauză: consimţământul (art. 20 din Proiectul de articole privind răspunderea statului pentru fapte internaţionale ilicite), legitima apărare (art. 21) contra-măsurile (art. 22), forţa majoră (art. 23), suferinţa (art. 24) şi starea de necesitate (art. 25). În plus, argumentul care ţine de „considerente de securitate” este susţinut de o analogie forţată cu cauza Oruk (citată anterior), care nu are nici cea mai mică legătură cu faptele din prezenta speţă.

38. Deşi obligaţiile internaţionale ale statului pârât au evoluat între 1992 (anul presupusei strămutări forţate), 2006 (anul introducerii cererii) şi 2015 (anul pronunţării prezentei hotărâri), există totuşi o continuitate între obligaţiile acestui stat în temeiul dreptului umanitar internaţional şi obligaţiile de protecţie a drepturilor omului pe care a acceptat să le respecte odată cu adoptarea şi intrarea în vigoare a Convenţiei. Prin urmare, Curtea nu ar fi trebuit să examineze problema pretinsei privări de drepturi a reclamantului fără a examina „sursa drepturilor revendicate”⁹².

Pentru a preciza cu claritate existenţa „sursei” drepturilor revendicate, întrebările esenţiale la care trebuie să se răspundă sunt: guvernul azer a atacat populaţia armeană şi a expulzat-o din regiunea Shahumyan în iunie 1992 şi, în cazul unui răspuns afirmativ, a existat un motiv care să justifice această acţiune? Răspundeau atacul şi expulzarea populaţiei armene obligaţiilor umanitare ale statului pârât? Motivele expulzării populaţiei armene mai erau valabile în 2006, când reclamantul a depus cererea? Restricţiile impuse revenirii reclamantului în Golestan erau încă valabile în ceea ce priveşte responsabilitatea statului pârât de a proteja vieţile civililor din Golestan şi din zonele învecinate?

Poate că Golestanul este un no man’s land, dar cu siguranţă nu este o zonă de vid juridic în cadrul continentului european. Comportamentele de pe linia frontului care separă cele două armate sunt reglementate de reguli; şi aceste reguli sunt cele de drept internaţional umanitar, inclusiv obligaţia de a proteja civilii şi responsabilitatea de a proteja. Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie prevede posibilitatea introducerii de restricţii privind drepturile de proprietate sub rezerva existenţei unui motiv legitim şi a respectării, în special, a principiilor generale de drept internaţional – din care fac parte principiile necesităţii militare, protecţia civililor şi responsabilitatea de a proteja.

39. Deşi consideră că negarea accesului reclamantului în sat, la casa, bunurile şi terenul său „se justifică”, majoritatea doreşte să impună statului pârât obligaţii pozitive precum cele de a pune în aplicare un mecanism de revendicare a bunurilor pentru a-şi restabili drepturile asupra proprietăţii şi pentru a despăgubi persoanele care şi-au pierdut dreptul de folosinţă asupra lor. În acest sens, invocă hotărârea Doğan şi alţii⁹³. Din nou, trimiterea este deplasată. Din două motive: în primul rând, reclamantul din speţă, spre deosebire de reclamanţii din cauza Doğan şi alţii, nu este o persoană strămutată intern, din moment ce trăieşte în Armenia; în al doilea rând, în Doğan şi alţii, Curtea a lăsat deschisă întrebarea dacă refuzul de a permite oricui altcineva să pătrundă în satul Boydaş până la 22 iulie 2003 pe motiv că se produceau acte de terorism în zonele învecinate satului era prevăzut de lege şi urmărea un scop legitim, concentrându-se pe examinarea problemei proporţionalităţii, în timp ce, în speţă, majoritatea a considerat în mod expres că comportamentul Guvernului „era justificat de considerente de securitate”, adică decizia Guvernului de a restricţiona accesul în Golestan urmărea un scop legitim.

40. În plus, refugiaţii armeni – şi, prin urmare, reclamantul – pot beneficia deja de prevederile unei ordonanţe din 1991 care legalizează schimbul de bunuri între persoane particulare. Majoritatea observă acest fapt, dar îl respinge ca nerelevant, pe motiv că „reclamantul nu a fost implicat [într-un astfel de schimb]/the applicant has not been involved in such an exchange” (pct. 239). Implicit, presupune că Guvernul avea obligaţia de a identifica şi de a găsi toate persoanele strămutate din cauza conflictului care şi-au pierdut bunurile, inclusiv pe cele care trăiesc în străinătate, pentru a le invita să participe la mecanismul de schimb al bunurilor. O astfel de presupunere ar impune Guvernului o sarcină nerezonabilă. În plus, majoritatea nici măcar nu face efortul de a verifica dacă reclamantul a luat la un moment dat iniţiativa de a solicita un schimb şi i s-a refuzat această posibilitate. În fine, nu invocă niciun motiv obiectiv privind mecanismul schimburilor pentru a justifica faptul că îl respinge considerând că aceasta nu reprezintă un mijloc satisfăcător de executare de către Guvern a obligaţiei sale de a pune în aplicare măsuri administrative care să garanteze drepturile individuale ale reclamantului⁹⁴.

Oricum, dacă majoritatea avea intenţia de a extinde norma stabilită în cauza Doğan şi alţii în materie de obligaţii pozitive care îi revin statului atunci când persoanele strămutate internaţional formulează plângeri în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, a fost un eşec⁹⁵. Conştientă de lipsa de temei juridic a cerinţei „alte tipuri de măsuri”, majoritatea utilizează o formulare ipotetică (pct. 238: „pare deosebit de important”) şi declasifică aceste măsuri, transformându-le în simple obiter dicta, care nu constituie o prevedere introdusă în dispozitivul hotărârii în temeiul art. 46. În acest context, punerea în aplicare a unor astfel de măsuri este mai curând o iluzie decât o obligaţie cu caracter juridic obligatoriu.