Margaret Mitchell

Aruncă o privire aspră celor două tinere femei şi urmă:

— Sper că şi voi sunteţi atente la vorbele mele; în parte e şi vina voastră, fiindcă aţi fost amabile cu el. Spuneţi-i politicos dar hotărât că prezenţa lui şi părerile lui nepatriotice nu sunt binevenite în casa voastră.

Scarlett fierbea. Era gata să izbucnească, dând din picioare ca un cal când o mână străină îi apucă brutal hăţurile. Îi era însă teamă să vorbească. Nu voia să rişte ca doamna Merriwether să mai scrie o scrisoare mamei ei.

"Bivoliţă bătrână", zicea în gând, cu faţa roşie de furie stăpânită. "Cum aş vrea să-ţi pot spune ce cred despre tine şi despre apucăturile tale autoritare!"

— Nu credeam că o s-ajung vreodată să aud vorbindu-se în asemenea termeni de cauza noastră, continuă doamna Merriwether, pradă acum unei mânii îndreptăţite. Oricine nu crede că e sfântă şi dreaptă merită să fie spânzurat. Să nu aflu că voi, fetelor, îi mai vorbiţi... Doamne sfinte, Melly, ce ai?

— Eu am să-i vorbesc, zise Melanie cu o voce joasă. N-am să fiu mojică cu el şi n-am să-i interzic să vină la noi.

Doamnei Merriwether i se tăie răsuflarea, de parcă ar fi primit un pumn. Buzele cărnoase ale mătuşii Pitty se deschiseră, şi unchiul Peter se întoarse spre ele.

"De ce nu mi-a dat mie în minte să spun asta?" îşi zise Scarlett, în sufletul căreia gelozia se amesteca cu admiraţia. "De unde a găsit fricoasa asta mică destul curaj ca să reziste bătrânei Merriwether?"

Mâinile Melaniei tremurau, dar continuă să vorbească repede, ca şi cum îi era teamă că o va părăsi curajul dacă va întârzia cât de puţin.

— N-am să fiu mojică cu el pentru ceea ce-a spus, fiindcă... A fost urât din partea lui că a vorbit tare... a fost imprudent... dar e... e exact ceea ce crede şi Ashley. Nu pot să închid uşa mea unui om care crede la fel cu bărbatul meu. Ar fi nedrept.

Doamna Merriwether îşi regăsise suflarea şi porni la atac:

— Melly Hamilton, o asemenea minciună n-am auzit de când sunt. Nici un Wilkes n-a fost laş...

— N-am spus că Ashley e laş, zise Melanie cu ochii plini de fulgere. Am spus că are aceleaşi păreri cu domnul Butler, numai că se exprimă cu alte cuvinte. Şi nu spune lucrurile astea la serate muzicale. Dar mi le-a scris mie.

Scarlett simţi remuşcări, dar încercă să-şi amintească ce scrisese Ashley pentru ca Melanie să poată face o astfel de afirmaţie; uitase însă cele mai multe dintre scrisorile pe care le citise, de cum terminase lectura lor. Crezu că Melanie înnebunise.

— Ashley mi-a scris că n-ar trebui să ne batem cu yankeii... şi că am fost trădaţi de bărbaţii de stat şi de oratorii cu frazele lor sforăitoare, urmă Melanie repede. Spune că nimic nu justifică ce are să ne aducă războiul ăsta. Spune că toate astea nu aduc glorie, ci numai mizerie şi murdărie...

"O, scrisoarea aceea!" îşi zise Scarlett. "Asta voia deci să spună?"

— Nu cred ce spui, zise doamna Merriwether ferm. N-ai înţeles tu ce ţi-a scris.

— Îl înţeleg întotdeauna pe Ashley, zise Melanie pe un ton liniştit, deşi buzele îi tremurau. Îl înţeleg perfect. Vrea să spună exact acelaşi lucru ca domnul Butler, numai într-o formă mai politicoasă.

— Să-ţi fie ruşine că poţi compara un bărbat ca Ashley Wilkes, cu un ticălos ca Butler. Îmi închipui că şi pentru tine cauza nu înseamnă nimic?

— Eu... eu nu ştiu ce să cred, zise Melanie nesigură, cu mai puţin curaj şi cu teamă de îndrăzneala cu care se exprimase. Eu... eu mi-aş da viaţa pentru cauză, aşa cum ar face şi Ashley. Dar vreau să spun... că... las pe bărbaţi să gândească, fiindcă sunt mult mai deştepţi.

— N-am mai pomenit aşa ceva, zise doamna Merriwether rânjind. Opreşte, unchiule Peter, ai trecut de casa mea.

unchiul Peter, atent la conversaţia din spatele lui, trecuse de casa Merriwether, şi acum dădu calul înapoi. Doamna Merriwether coborî, cu panglicile bonetei fâlfâind ca pânzele unei corăbii pe timp de furtună.

— Are să vă pară rău, zise ea.

unchiul Peter dădu bici calului.

— A' t'ebui să vă fie 'uşine, domnişoa'elor, să o necăjiţi atâta pe domnişoa'a Pitty, zise el pe un ton de mustrare.

— N-am nimica, zise Pitty spre mirarea tuturor, fiindcă de multe ori leşinase pentru lucruri mai puţin grave. Melly dragă, ştiu că ai făcut-o pentru mine. Şi mi-a părut bine că ai pus-o pe Dolly la locul ei. E prea tiranică. Cum ai avut atâta curaj? Dar crezi că e bine că ai vorbit aşa despre Ashley?

— Dar e adevărat, zise Melly începând să plângă încet. Şi nu mi-e ruşine de părerile lui. Ashley crede că războiul n-are nici un sens, dar e gata sa lupte şi să moară, şi pentru asta îţi trebuie mai mult curaj decât atunci când lupţi pentru un lucru pe care îl crezi drept.

— Doamne, domnişoa'ă Melly, nu plânge aici pe St'ada Pie'sicului, mormăi unchiul Peter grăbind pasul calului. Ce a'e să zică lumea? Aşteaptă să ajungem acasă.

Scarlett nu zise nimic. Nici măcar nu strânse mâna pe care Melanie i-o strecurase în a ei, căutând mângâiere. Nu citise scrisorile lui Ashley decât cu un singur scop: să fie sigură că tot pe ea o iubeşte. Acum Melanie dăduse un sens nou pasagiilor pe care ochii lui Scarlett aproape nu le văzuseră. Nu-i venea să creadă că o fiinţă atât de perfectă ca Ashley să poată avea un gând comun cu un nemernic ca Rhett Butler. Îşi zicea:

"Amândoi văd adevăratul sens al acestui război, dar Ashley e gata să moară, pe când Rhett nu. Şi cred că asta dovedeşte bunul-simţ al lui Rhett."

Se opri o clipă, îngrozită că putea gândi un astfel de lucru despre Ashley.

"Amândoi văd adevărul neplăcut, dar lui Rhett îi place să-l privească drept în faţă şi să scoată lumea din sărite vorbind despre el, iar Ashley aproape că nu poate să suporte vederea lui."

Scarlett se simţi cu totul dezorientată.

Capitolul XIII
Doctorul Meade, îmboldit de doamna Merriwether, porni la atac şi trimise o scrisoare deschisă jurnalului local, în care fără a pomeni numele lui Rhett îşi arăta clar părerea. Redactorul, simţind că e vorba de o dramă mondenă, publică scrisoarea în pagina a doua a ziarului, ceea ce constituia o inovaţie surprinzătoare, deoarece primele două pagini erau întotdeauna consacrate anunţurilor cu privire la sclavi, catâri, pluguri, coşciuge, case de vânzare sau de închiriat, reclame pentru tratamentul bolilor ruşinoase, doctorii pentru avorturi sau pentru recăpătarea virilităţii.

Scrisoarea doctorului fu preludiul unui concert de strigăte pline de indignare, care în curând aveau să izbucnească în tot Sudul împotriva speculanţilor, a profitorilor şi a furnizorilor statului. În Wilmington, care era acum portul cel mai activ de când Charlestonul fusese aproape închis de canonierele yankee, scandalul luase proporţii mari. Wilmingtonul roia de speculanţi care, având bani disponibili, cumpărau vapoare întregi de mărfuri şi aşteptau până când preţurile creşteau. Or, preţurile creşteau de la o lună la alta, datorită faptului că produseie de primă necesitate se găseau din ce în ce mai greu. Populaţia civilă trebuia sau să se lipsească de ele sau să plătească preţurile ridicate cerute de speculanţi, iar săracii sau cei cu mijloace modeste să sufere privaţiuni tot mai mari. Odată cu urcarea preţurilor, moneda confederată se deprecia şi, odată cu căderea ei vertiginoasă, lumea era cuprinsă de o dorinţă nebună de lux. Cei ce plecau să forţeze blocada erau obligaţi să aducă produse de primă necesitate permiţându-li-se să importe doar foarte puţine articole de lux. Dar cum articolele de lux se vindeau la un preţ atât de ridicat, aducând un câştig mai mare, ajunseră să compună ele singure încărcătura vapoarelor, excluzând mărfuri de importanţă vitală pentru Confederaţie. Lumea cumpăra cu nesaţ articole de lux cu banii pe care-i avea, temmdu-se că a doua zi preţurile vor creşte şi banii vor avea mai puţină valoare.

Şi era ceva şi mai grav: nu exista decât o singură cale ferată de la Wilmington la Richmond. Mii de saci de făină şi lăzi cu slănină se stricau şi putrezeau în gările intermediare, din lipsă de vagoane, pe când speculanţii de vinuri, mătăsuri şi cafea puteau să transporte întotdeauna mărfurile la Richmond, la două zile după ce fuseseră debarcate la Wilmington. Şi un zvon care circulase pe şoptite se discuta acum în gura mare: se spunea că, pe lângă marfa pe care o aducea în cele patru vapoare ce-i aparţineau şi pe care o vindea la preţuri nemaiauzite, Rhett Butler cumpăra şi încărcătura altor vase şi o oprea, aşteprând urcarea preţurilor. Se zicea că e în fruntea unei întreprinderi cu un capital de peste un milion de dolari, cu sediul la Wilmington, având ca scop cumpărarea mărfurilor introduse în ciuda blocadei yankee. La Wilmington şi la Richmond aveau zeci de magazii, şi lumea spunea că erau pline de alimente şi articole de îmbrăcăminte depozitate acolo până când preţurile vor urca. De pe acum militarii şi civilii începuseră să se enerveze, şi se vorbea urât de el şi de tovarăşii lui întru speculă.
"Sunt mulţi oameni curajoşi şi patrioţi printre marinarii cărora Confederaţia le-a încredinţat misiunea de a forţa blocada", scria doctorul în ultima lui scrisoare. "Oameni dezinteresaţi, care îşi riscă vieţile şi toată averea pentru Confederaţie. Numele lor sunt cunoscute de toţi oamenii cinstiţi din Sud şi nimeni nu le reproşează micul câştig bănesc pe care-l obţin pentru riscurile lor. Sunt gentlemeni dezinteresaţi şi îi cinstim. Nu vorbesc de aceştia.

Mai există însă şi alţii, ticăloşii care forţează blocada numai ca să se îmbogăţească. Asupra lor vreau să îndrept mânia îndrituită şi răzbunarea unui popor care luptă pentru cea mai dreaptă dintre cauze; asupra acestor fiare cu chip de om, care aduc mătăsuri şi dantele când oamenii noştri mor din lipsă de chinină, care încarcă vapoarele cu ceai şi vinuri alese când eroii noştri se chinuiesc din lipsă de morfină. Urăsc pe aceşti vampiri ce sug sângele celor care îl urmează pe Robert Lee, pe aceşti indivizi care fac din forţarea blocadei o ocupaţie demnă de dispreţul tuturor patrioţilor. Cum să mai suportăm printre noi pe ticăloşii aceştia mârşavi, încălţaţi în ghete de lac, când fii noştri merg la luptă în picioarele goale? Cum să tolerăm ca ei să bea şampanie şi să mănânce pateuri, când soldaţii noştri tremură de frig în jurul focurilor de bivuac şi n-au decât slănină mucegăită? Cer tuturor confederaţilor loiali să le întoarcă spatele!"

Cetăţenii Atlantei citiră scrisoarea, înţeleseră că oracolul vorbise şi, fiind confederaţi loiali, se grăbiră să-l alunge pe Rhett.

Dintre toate persoanele care îl primiseră în toamna anului 1862; domnişoara Pittypat rămase singura care îl mai primea şi în 1863. Şi dacă n-ar fi fost Melanie, n-ar fi fost primit nici acolo. De câte ori Rhett sosea la Atlanta, pentru mătuşa Pitty începea tortura. Ştia bine ce zic prietenele ei despre faptul că îi permite să vină la ea, dar îi lipsea curajul să-i spună că e un musafir nedorit. Când afla că Rhett venise iar la Atlanta ,Pitty lua o expresie hotărâtă şi le anunţa pe Melanie şi pe Scarlett că îl va aştepta în faţa uşii şi îi va interzice să intre. Şi de câte ori venea cu câte un pacheţel în mână şi cu un compliment pentru farmecul şi frumuseţea ei, se dădea bătută.

— Nu ştiu ce să fac, gemea ea. Se uită la mine... şi mor de frică gândindu-mă ce-ar face când i-aş spune. Are o reputaţie atât de proastă! Crezi că m-ar bate... sau... sau...? O, Doamne! De ce nu mai trăieşte Charlie! Scarlett, trebuie să-i spui să nu mai vină, dar spune-i într-o formă politicoasă. Vai de mine şi de mine! Mi se pare că din cauza ta vine aici, şi tot oraşul vorbeşte, şi ce-are să spună mama ta dacă va afla? Melly, nu trebuie să mai fii atât de drăguţă cu el. Fii rece şi distantă, şi va înţelege. O, Melly, nu crezi că ar fi bine să-i scriu lui Henry şi să-i cer să vină să vorbească domnului Butler?

— Nu, să nu faci una ca asta, zise Melanie. Şi nici eu n-o să fiu nepoliticoasă cu el. Am impresia că lumea se sperie degeaba de domnul Butler. Sunt sigură că nu e aşa de rău cum spun doctorul Meade şi doamna Merriwether. E incapabil să lase oamenii să moară de foame dosind alimentele. Oare nu el mi-a dat o sută de dolari pentru orfani? Sunt convinsă că e tot atât de patriot şi de devotat ca şi noi toţi, dar e prea mândru ca să se dezvinovăţească. Ştii ce încăpăţânaţi sunt bărbaţii când se înfurie.

Mătuşa Pitty nu ştia nimic despre bărbaţi, nici când se înfurie nici când sunt altfel, aşa încât nu putu decât să dea neputincioasă din mâinile ei grăsuţe. Cât despre Scarlett, de mult se deprinsese cu obiceiul Melaniei de a crede numai bine despre toată lumea. Melanie era o proastă şi nu puteai să faci nimic.

Scarlett ştia că Rhett nu e patriot şi, deşi ar fi preferat să moară decât s-o mărturisească, nu-i păsa. Micile daruri pe care i le aducea de la Nassau, fleacurile pe care o doamnă le poate accepta de la un bărbat, o interesau mai mult. Când preţurile crescuseră atât de mult, de unde naiba să facă rost de ace de cusut, bomboane ori spelci, dacă i-ar interzice lui Rhett să vină să o vadă? Nu, era uşor să laşi toată răspunderea pe seama mătuşii Pitty, care, în definitiv, era şeful familiei şi arbitru în chestiunile de morală. Scarlett ştia că lumea vorbeşte de vizitele lui Rhett şi despre ea; ştia însă că pentru cei din Atlanta tot ce făcea Melanie Wilkes era perfect, şi dacă Melanie îl apăra pe Rhett, vizitele lui mai aveau o urmă de respectabilitate.

Totuşi, viaţa ar fi plăcută dacă Rhett şi-ar retracta ereziile. Nu s-ar mai simţi jenată când lumea nu răspundea la salutul lui Rhett, atunci când se plimba cu el pe Strada Piersicului.

— Chiar dacă crezi astfel de lucruri, de ce le spui? îl mustră ea. Crede ce-ţi place, dar ţine-ţi gura, şi toate ar merge mai bine.

— Ăsta e sistemul dumitale, nu-i aşa, ipocrito cu ochii verzi? Scarlett, Scarlett, credeam că eşti mai curajoasă. Credeam că irlandezii spun ce cred şi puţin le pasă de lume. Spune-mi cinstit, nu-ţi vine uneori să plesneşti de atâta tăcere?

— Ei bine... da, mărturisi Scarlett, vrând-nevrând. Mă plictiseşte grozav când îi aud vorbind de cauză, de dimineaţă până seara. Dar, Doamne sfinte, Rhett Butler, dacă aş recunoaşte asta, nimeni nu mi-ar mai vorbi şi nici un tânăr nu m-ar mai pofti la dans!

— A, da, şi trebuie să dansezi cu orice preţ. Să ştii că admir felul cum te stăpâneşti, dar nu mă simt în stare să te imit. Nici nu pot să port masca patriotismului şi a eroismului, oricât ar fi de comod. Sunt destui patrioţi naivi care-şi riscă toţi banii în blocadă şi care au să rămână pe drumuri după război. Nu e nevoie şi de mine, nici ca să bat recordul de patriotism, nici să măresc numărul celor ce vor ieşi sărăciţi. Laurii să fie ai lor! Îi merită – să ştii că de data asta sunt sincer – căci într-un an sau doi laurii vor fi singura lor avere.

— Cred că e urât din partea dumitale să insinuezi asemenea lucruri, când ştii bine că Anglia şi Franţa vor intra în curând în război de partea noastră şi...

— Scarlett, ai citit un ziar! Mă mir de tine. Să n-o mai faci. Zăpăceşte minţile femeilor. Dacă vrei să ştii, acum o lună am fost în Anglia şi pot să-ţi spun următoarele: Anglia n-o să ajute niciodată Confederaţia. Anglia nu mizează pe o mârţoagă. De aceea e Anglia. De altfel, olandeza cea grasă care şade pe tronul Marii Britanii e o femeie cu frica lui Dumnezeu şi nu-i place sclavia. Mai bine să moară de foame lucrătorii din ţesătoriile englezeşti fiindcă nu pot căpăta bumbac, decât să apere sclavia. Cât despre Franţa... acea slabă imitaţie a lui Napoleon care e împăratul lor e prea ocupat cu Mexicul ca să se mai sinchisească de noi. De fapt, acest război îi convine, fiindcă ne împiedică pe noi să-l alungăm din Mexic... Nu, Scarlett, ideea unui ajutor dinafară e o născocire a ziarelor ca să susţină moralul sudiştilor. Confederaţia e sortită pieirii. Acum trăieşte din rezerve, aşa cum face cămila, dar chiar şi rezervele cele mai mari se epuizează. În ceea ce mă priveşte, cred că mai am câteva luni de activitate; după aceea mă retrag, fiindcă o să fie prea primejdios. Am să-mi vând vapoarele vreunui englez nesocotit care va crede că le va mai putea strecura; dar nu-mi fac sânge rău pentru atâta; am câştigat destui bani, pe care-i ţin în băncile engleze şi în aur. Nu-mi trebuiesc bancnote din astea fără valoare.

Ca întotdeauna când vorbea Rhett, ceea ce spunea părea plauzibil. Alţii puteau spune că afirmaţiile lui sunt perfide, dar lui Scarlett i se păreau întotdeauna adevărate şi pline de bun-simţ. Şi ştia că e urât din partea ei şi că ar trebui să se indigneze şi să se înfurie. De fapt, nu era deloc indignată şi înfuriată, deşi ar fi trebuit măcar să se prefacă. O făcea să se simtă mai demnă şi mai distinsă.

— Cred că ceea ce a scris doctorul Meade despre dumneata, domnule Butler, era adevărat. Singurul mijloc de a ispăşi ar fi să te înrolezi după ce-ţi vinzi vapoarele. Ai fost la Academia Militară de la West Point şi...

— Vorbeşti ca un predicator baptist când caută să facă prozeliţi. Dar dacă nu vreau să ispăşesc? De ce să lupt ca să apăr un sistem care m-a alungat? Are să-mi facă plăcere să asist la distrugerea lui.

— N-am auzit de nici un sistem, zise ea enervată.

— Nu? Şi totuşi faci parte din el, cum făceam şi eu odată şi pariez că ţi-e tot atât de antipatic ca şi mie. De ce sunt eu ruşinea familiei Butler? Pentru următorul motiv, şi nu pentru altul: pentru că nu m-am putut conforma obiceiurilor din Charleston, şi Charlestonul e Sudul, numai că în forma cea mai exagerată. Oare îţi dai seama ce plictiseală e acolo? Atâtea lucruri pe care trebuie să le faci pentru că s-au făcut întotdeauna. Atâtea lucruri inofensive pe care nu trebuie să le faci, pentru acelaşi motiv. Atâtea lucruri care mă enervau pentru că erau lipsite de sens. Faptul că nu m-am căsătorit cu domnişoara de care ai auzit, a fost ultima picătură. De ce să mă însor cu o proastă a noastră, numai fiindcă un accident ne-a împiedicat să ne întoarcem înainte de a se fi întunecat? Şi de ce să-i permit fratelui ei, înnebunit de furie, să mă omoare, când eu ştiam că trag mai bine? Fireşte, dacă aş fi fost un gentleman, l-aş fi lăsat să mă omoare şi aşa s-ar fi şters pata de pe blazonul familiei Butler. Dar... îmi place să trăiesc. Aşa că am continuat să trăiesc, şi m-am distrat bine... Când mă gândesc la fratele meu care trăieşte printre vacile sacre din Charleston şi e plin de respect pentru ele, când îmi amintesc de nevasta lui cea voluminoasă, de balurile de ziua Sfintei Cecilia şi de orezăriile lui nesfârşite... atunci ştiu ce am câştigat rupând cu sistemul acela. Scarlett, felul nostru de viaţă aici în Sud e tot atât de învechit ca şi sistemul feudal al Evului Mediu. E de mirare doar că a durat atâta. Trebuia să piară, şi acum piere. Şi ai vrea să ascult nişte oratori ca doctorul Meade care-mi spun că luptăm pentru o cauză dreaptă şi sfântă? Şi să mă entuziasmeze atâta bătăile tobei, încât să iau o puşcă şi să mă duc repede în Virginia să-mi vărs sângele pentru bătrânul Robert? Crezi că sunt prost? Firea mea nu-mi permite să sărut biciul care m-a lovit. Acum Sudul şi cu mine suntem chit. Odinioară Sudul m-a alungat şi m-a lăsat să mor de foame. N-am murit, şi câştig destui bani din agonia Sudului pentru a compensa pierderea drepturilor ce le aveam prin naştere.

— Îmi face impresia că eşti un interesat şi un ticălos, zise Scarlett, dar observaţia ei era mecanică.

Cea mai mare parte a discursului său îi intrase pe o ureche şi îi ieşise prin cealaltă, aşa cum se întâmpla de câte ori se vorbea de lucruri care nu o priveau direct. Înţelegea însă unele lucruri. În viaţa oamenilor din lumea bună erau atâtea prostii! Să pretinzi că inima ţi-e în mormânt când nu era aşa! Şi cum se revoltase toată lumea la bazar când Scarlett dansase! Şi ce enervaţi se arătau unii şi cum ridicau din sprâncene de câte ori spunea sau făcea ceva ce se deosebea de ce spun şi fac celelalte tinere femei! Şi totuşi, o exaspera felul cum Rhett ataca înseşi tradiţiile care, de fapt, o enervau şi pe ea. Prea mult trăise într-un mediu de oameni ipocriţi, pentru a nu se supăra când alţii spuneau exact ce gândea şi ea.

— Ticălos? Nu, sunt numai prevăzător. Deşi poate că e acelaşi lucru. În orice caz, aşa vor spune cei care au fost mai puţin prevăzători ca mine. Orice confederat cinstit care în 1861 a avut o mie de dolari bani gheaţă ar fi putut face la fel ca mine; dar ce puţini au fost destul de ticăloşi ca să profite de ocazie. De pildă, chiar după ce a căzut fortul Sumter, înainte de începerea blocadei, am cumpărat câteva mii de baloturi de bumbac pe un preţ de nimic şi le-am dus în Anglia. Sunt încă în depozitele din Liverpool. Nu le-am vândut. Le păstrez până când fabricile englezeşti vor plânge după bumbac, şi atunci vor da oricât voi cere. Nu m-ar mira dacă o să capăt doi dolari pe kilogram.

— O să-i capeţi la paştele cailor!

— Nu cred. Acum bumbacul se vinde cu un dolar şi jumătate. Când războiul se va sfârşi, o să fiu un om bogat, Scarlett, fiindcă am fost prevăzător... adică, ticălos. Ţi-am mai spus o dată că sunt două momente când poţi câştiga bani: primul, când se clădeşte o ţară, şi al doilea când se distruge. În primul caz merge încet, în al doilea, repede. Nu uita cuvintele mele. Poate că într-o zi îţi vor prinde bine.

— Îmi plac foarte mult sfaturile bune, zise Scarlett cu toată ironia de care era capabilă. Dar n-am nevoie de sfaturile dumitale. Crezi că tata e om sărac? Are destui bani ca să-mi dea cât îmi trebuie şi, în afară de asta, am moştenit şi de la Charles.

— Îmi închipui că aristocraţii francezi gândeau cam la fel până în ziua când erau duşi la eşafod.

De multe ori încercă Rhett să-i dovedească lui Scarlett cât de nepotrivit era să poarte doliu când participa la viaţa mondenă. Îi plăceau culorile vii, iar rochiile ei negre şi vălul de crep de la pălărie până la călcâie îl amuzau, dar îl şi indispuneau. Ea ţinea însă morţiş la rochiile negre şi la vălul ei. Ştia că dacă va renunţa la ele şi le va înlocui cu rochii colorate, înainte de câţiva ani buni, oraşul va vorbi mai mult ca acuma. Şi apoi, cum i-ar explica mamei ei schimbarea?

Rhett îi spunea pe faţă că vălul îi dădea un aspect de cioară şi rochiile negre o făceau să pară cu zece ani mai bătrână. Aceste afirmaţii prea puţin cavalereşti o făceau să dea fuga la oglindă, ca să vadă dacă într-adevăr arăta de douăzeci şi opt de ani şi nu de optsprezece.

— Credeam că eşti mai mândră şi că nu ţii să arăţi ca doamna Merriwether, o necăjea el. De ce ai prostul gust să porţi un văl, ca să afişezi o durere pe care sunt sigur că n-ai simţit-o niciodată? Hai să facem prinsoare. Eu zic că în două luni o să te fac să lepezi pălăria şi vălul acesta şi să porţi un model de la Paris.

— Nici nu mă gândesc, şi te rog să nu mai vorbim de lucrul acesta, zise Scarlett, enervată de aluzia pe care o făcuse la Charles.

Rhett plecă surâzând, căci se ducea la Wilmington, şi de acolo într-o călătorie în străinătate.

Câteva săptămâni mai târziu, într-o frumoasă dimineaţă de vară, reapăru în mână cu o elegantă cutie de carton. Când află că Scarlett e singură, o deschise.

— Ce minune! strigă ea scoţând o pălărie din foiţa care o învelea.

Scarlett suferise mai mult fiindcă nu văzuse noutăţi, decât fiindcă nu le purtase, şi acest model i se păru cea mai încântătoare creaţie pe care o văzuse vreodată. Era din tafta verde închis, căptuşită cu moar verde pal. Panglicile ce se legau sub bărbie, late cât mâna, erau de asemenea verde pal. Şi borul era garnisit cu o pană verde de struţ, care se încreţea cât se poate de cochet.

— Încearc-o, zise Rhett zâmbind.

Scarlett fugi la oglindă şi şi-o puse pe cap, dându-şi părul înapoi ca să se vadă cerceii, şi îşi legă panglicile sub bărbie.

— Îmi şade bine? strigă ea, făcând o piruetă pe călcâie ca s-o admire Rhett şi ridicându-şi capul pentru ca pana să salte.

Ştia că îi stă bine chiar înainte de a citi confirmarea în ochii lui. Avea un aer încântător de obraznic, şi căptuşeala verde făcea ca ochii ei să capete o nuanţă de smarald verde închis, şi să strălucească şi mai tare.

— O, Rhett, a cui e pălăria? Vreau s-o cumpăr. Îţi dau toţi banii pe care-i am.

— Ea dumitale, zise el. Cine ar mai putea să poarte această nuanţă de verde? Nu crezi că am ţinut minte culoarea ochilor dumitale?