Margaret Mitchell

Culcaţi umăr la umăr sub soarele nemilos, sute de răniţi erau aliniaţi lângă şine, pe peron şi pe trotuare, până sub depouri. Mulţi zăceau nemişcaţi, dar unii dintre ei se zvârcoleau gemând. Peste tot roiuri de muşte pluteau deasupra oamenilor, le acopereau obrazul cu nori bâzâitori. Peste tot se vedea sânge şi pansamente murdare, şi se auzeau ţipete şi înjurături când brancardierii ridicau oamenii. Mirosul de sânge, de sudoare, de trupuri murdare şi excremente venea în valuri puturoase. Infirmierii fugeau încoace şi încolo printre trupurile trântite pe jos şi călcau adeseori pe câte un rănit, atât de strânse erau şirurile. Dar răniţii răbdau şi deschideau doar ochii, aşteptând să le vină rândul să fie luaţi.

Cu mâna la gură, Scarlett se dădu înapoi. Avea impresia că va începe să verse. Nu putea merge mai departe. Văzuse o mulţime de răniţi pe peluza mătuşii Pitty, dar niciodată nu văzuse aşa ceva. Nimic nu se putea asemui cu trupurile astea împuţite şi sângerânde care zăceau sub soarele nemilos. Era un infern de sufeinţă, de mirosuri grele, de strigăte... şi... iute, iute – vin yankeii! Vin yankeii!

Îşi îndreptă umerii şi, cu ochii larg deschişi ca să-l recunoască pe doctorul Meade în mijlocul bărbaţilor ce umblau de colo-colo, păşi printre răniţi. Dar îşi dădu seama că nu putea privi doar înainte, căci de n-ar fi păşit cu grijă ar fi putut călca pe vreun rănit. Îşi strânse fustele şi se strădui să se apropie de un grup care părea să dirijeze activitatea brancardierilor.

În timp ce înainta, mâini frigând de fierbinţeală o trăgeau de poala rochiei, iar voci murrmarau:" Apă, doamnă!... Vă rog, doamnă, apă! Pentru numele lui Dumnezeu, apă!"

Îşi făcea loc cum putea. Sudoarea îi curgea pe obraz pe când îşi smulgea poalele din mâinile care se agăţau de ea. Simţea că dacă ar călca pe unul din aceşti oameni, ar scoate un urlet şi ar leşina. Păşi peste morţi, peste oameni care zăceau cu ochii închişi, cu mâinile crispate peste burţi unde sângele închegat lipise uniformele rupte de răni, oameni cu barba năclăită de sânge, din ale căror fălci sfărâmate ieşea un sunet ce trebuia să însemne: "Apă! Apă!"

Dacă nu-l va găsi imediat pe doctorul Meade, va începe să ţipe, va înnebuni! Privi la grupul pe care-l remarcase şi strigă cât putu de tare:

— Doctorul Meade! Doctorul Meade e acolo?

un om se desprinse din grup şi privi spre ea. Era doctorul! În cărmşă, fără vestă, cu mânecile sumese, cu hainele tot atât de pline de sânge ca un măcelar; chiar vârful bărbii sale sure era mânjit cu sânge. Chipul îi exprima oboseala, furia neputincioasă şi mila. Obrajii, plini de praf, luaseră o culoare cenuşie, pe care sudoarea se prelingea în râuleţe. Totuşi, când o strigă pe Scarlett, fu izbită de tonul lui.

— Mulţumescu-ţi ţie Doamne, iată-te! Trebuie să folosesc toate braţele disponibile.

O clipă Scarlett îl privi buimacă, apoi cu un gest pudic îşi lăsă fustele în jos. Poalele căzură pe obrazul murdar al unui rănit, care se chinui să-ntoarcă puţin capul, ca să nu se înăbuşe. Ce voia să zică doctorul? Praful uscat ridicat de ambulanţe se lipea de faţa lui Scarlett, mirosurile îngrozitoare parcă îi umpleau nasul cu un lichid infect.

— Grăbeşte-te, fetiţo! Pe-aici...

Îşi strânse din nou fustele şi se repezi spre doctor printre şirurile de trupuri. Îi puse mâna pe braţ, şi-l simţi cum tremura de oboseală, cu toate că pe obraz nu i se vedea vreun semn de slăbiciune.

— Oh, doctore, strigă ea. Trebuie să vii. Melanie e pe cale să nască.

Doctorul o privi ca şi cum n-ar fi înţeles ce-i spune. La picioarele lui Scarlett, un om întins pe pământ cu capul pe raniţă îi surâse cu compătimire.

— O să fie bine, zise el cu un ton de îmbărbătare.

Scarlett nu-i dădu nici o atenţie şi începu să scuture braţul doctorului.

— Melanie. Copilul. Doctore, trebuie să vii. Ea...

Nu era timpul formulelor delicate, dar era penibil să pronunţi aceste cuvinte în faţa atâtor bărbaţi necunoscuţi care ascultau.

— Durerile sunt tot mai mari. Te rog, doctore...

— un copil! Dumnezeule! urlă doctorul.

Văzu cum chipul lui se schimonoseşte sub imperiul urii şi al supărării, o supărare ce nu era îndreptată împotriva lui Scarlett sau a altcuiva, ci împotriva unei lumi unde se puteau petrece asemenea lucruri.

— Eşti nebună? Nu pot să-i părăsesc pe aceşti oameni. Mor cu sutele. Nu pot să-i părăsesc pentru un blestemat de copil. Încearcă să găseşti o femeie să vă ajute. Nevastă-mea, de pildă.

Scarlett deschise gura să-i spună de ce nu putea să vină doamna Meade, dar o închise brusc. Doctorul nu ştia că propriul său fiu era rănit! Se întrebă ce ar face dacă ar şti, şi ceva îi spuse că chiar dacă Phil ar fi în agonie, doctorul n-ar pleca, ci ar rămâne să îngrijească pe toţi aceşti răniţi, în loc de unul singur.

— Nu; trebuie să vii dumneata. Ştii bine, ai spus-o singur că o să fie o naştere grea...

Era oare ea, Scarlett, care răcnea cuvinte atât de jenante în mijlocul acestei infern gemând şi arzător?

— O să moară dacă nu vii!

Doctorul îşi trase brutal braţul şi răspunse ca şi cum n-ar fi auzit-o, ca şi cum abia ar şti despre ce e vorba.

— Să moară? Da, vor muri toţi... toţi aceşti oameni. Nu sunt pansamente, nu sunt medicamente, nu e chinină, nu e cloroform. Oh, Dumnezeule, dacă aş putea avea puţină morfină. Numai puţină, pentru cei ce suferă prea mult. Puţin cloroform. Blestemaţi să fie yankeii! Blestemaţi să fie yankeii!

— Să-i ia toţi dracii, doctore! spuse omul întins la pământ, descoperindu-şi dinţii în mijlocul bărbii.

Scarlett începu să tremure. Lacrimi de frică îi ardeau ochii. Doctorul n-o să vină. Melanie o să moară, şi ea îi dorise moartea. Doctorul n-o să vină.

— Pentru numele lui Dumnezeu, doctore, te implor!

Doctorul Meade îşi muşcă buza şi-şi scoase înainte bărbia, în timp ce faţa i se liniştea.

— O să încerc, fetiţo. Nu pot să-ţi făgăduiesc nimic, dar o să încerc. Când oamenii aceştia vor fi pansaţi. Vin yankeii, şi trupele părăsesc oraşul. Nu ştiu ce se va întâmpla cu răniţii. Nu există tren. Linia spre Macon a fost luată... dar voi încerca. Du-te acum. Nu mă încurca. Nu e mare lucru de făcut când vine un copil pe lume! Doar să legi cordonul...

O ordonanţă atinse braţul doctorului, care se întoarse şi începu să dea instrucţiuni răcnind, arătând cu degetul un rănit, apoi altul. Omul întins la pământ aruncă spre Scarlett o privire plină de milă. Atunci ea porni înapoi. Doctorul o uitase.

Se strecură repede de-a lungul Străzii Piersicului. Doctorul nu va veni. Va fi silită să facă totul singură. Slavă Domnului că Prissy se pricepea la naşteri! O durea capul de căldură, şi corsajul leoarcă de sudoare i se lipea de corp. Mintea îi era tot atât de înţepenită ca şi picioarele, pe care le simţea ca într-un coşmar când încerci să fugi şi nu te poţi mişca. Se gândi la drumul pe care-l avea de făcut până acasă şi i se păru nesfârşit.

Atunci auzi iarăşi teribilul refren: "Vin yankeii!" Inima reîncepu să-i bată şi sângele să-i circule în vine. Ajunsă la Five Points, intră în mulţime, atât de deasă acum încât nu mai era loc pe trotuare, şi fu silită să meargă prin mijlocul străzii. Plini de praf, rupţi de oboseală, soldaţii treceau în şiruri nesfârşite. S-ar fi zis că sunt mii şi mii. Bărboşi, murdari, cu puşca în bandulieră, păşeau cât puteau de repede. Treceau şi tunuri, cu servanţi care biciuiau cu cravaşele catârii anemici. Furgoanele intendenţei, cu scândurile rupte, se hurducăiau printre gropi. Călăreţi treceau fără oprire, ridicând nori de praf înăbuşitor. Niciodată nu mai văzuse Scarlett atâţia soldaţi strânşi la un loc. Retragerea! Retragerea! Armata părăsea oraşul.

Batalioanele grăbite o siliră să se urce pe trotuarul plin de lume, unde duhnea a whisky. Pe strada Decatur distinse în mijlocul mulţimii femei prea împodobite şi prea fardate, ceea ce aducea o notă discordantă, de zi de sărbătoare. Cele mai multe erau bete, şi soldaţii, de braţul cărora se agăţau, erau şi mai beţi. Zări şi buclele roşii ale creaturii aceleia, Belle Watling, îi auzi râsul ascuţit de femeie beată şi observă că se sprijinea de un soldat ciung care se clătina.

După ce dădu din coate, reuşi să se îndepărteze puţin de Five Points. Aici mulţimea era parcă mai rară şi, ţinându-şi poalele, începu iarăşi să fugă. Când ajunse în faţa capelei wesleyene gâfâia, capul i se învârtea şi îi venea să verse. Se prăbuşi pe scările capelei şi rămase aşa, cu capul în mâini, până când îşi recăpătă suflul. De-ar putea trage bine aer! Numai dacă inima ei n-ar mai face salturi atât de dezordonate! Numai de-ar exista cineva, în acest oraş cuprins de nebunie, căruia să-i poată cere ajutor.

În toată viaţa ei nu făcuse nici un singur lucru prin propriile ei puteri. Se găsise totdeauna cineva să lucreze în locul ei, să aibă grijă de ea, să o ferească, să o protejeze, să o răsfeţe. Era de necrezut să fie într-o, asemenea nevoie. Nici un prieten, nici un vecin care s-o ajute. Avusese întotdeauna prieteni, vecini, sclavi îndemânatici şi plini de zel. Şi acum, acum când avea mai mult ca oricând nevoie de ajutor, nu era nimeni. Era de necrezut să fi rămas atât de singură, atât de înspăimântată, şi atât de departe de casă!

Acasă! Să fi fost numai acasă, cu sau fără yankei. Acasă, chiar dacă Ellen era bolnavă. Ar fi vrut atât de mult să privească chipul dulce al lui Ellen, să simtă braţele puternice ale lui Mammy în jurul ei.

Se ridică. Avea ameţeală, dar o porni din nou. Când ajunse în dreptul casei, zări pe Wade care se hâţâna pe poartă. Când copilul o văzu, chipul lui se schimonosi şi începu să scâncească îtinzând un deget mic, murdar şi lovit.

— M-am lovit! spuse el plângând. M-am lovit!

— Taci! Oh, taci, altfel te bat. Întoarce-te în grădină şi fă case de nisip şi nu te mai mişca de acolo.

— Lui Wade îi e foame, continuă copilul pe acelaşi ton, sugându-şi degetul lovit.

— Lasă-mă. Du-te în grădină şi...

Ridică ochii şi o văzu pe Prissy aplecată la o fereastră de la etaj, cu îngrijorarea înscrisă pe faţă. Dar într-o clipă, uşurată de a-şi vedea stăpâna întoarsă, expresia i se schimbă. Scarlett îi făcu semn să coboare şi intră în casă. Ce bine era în vestibul! Îşi scoase pălăria, o azvârli pe o masă şi-şi şterse cu mâna sudoarea de pe frunte. Auzi deschizându-se o uşă şi un geamăt înăbuşit, scos din adâncul unei mari suferinţe, ajunse până la ea. Prissy coborî scările în goană.

— Vine docto'u'?

— Nu, nu poate.

— Dumnezeule, domnişoa'ă Sca'lett. Dominişoa'a Melly nu e bine deloc.

— Doctorul nu poate să vină. Nimeni nu poate să vină. Va trebui să aduci tu copilul pe lume. Am să te ajut şi eu.

Prissy rămase cu gura căscată, tremurând toată, incapabilă să scoată un cuvânt. Apoi începu să arunce priviri furişe spre Scarlett, frecând podeaua cu piciorul şi răsucindu-se stingherită.

— Nu face o mutră aşa de tâmpită, strigă Scarlett, furioasă din cauza expresiei ei stupide. Ce s-a întâmplat?

Prissy se dădu înapoi spre scară, holbându-şi ochii, care exprimau în acelaşi timp ruşine şi teamă:

— Doamne sfinte, domnişoa'ă Sca'lett...

— Ei, ce e?

— Doamne sfinte, domnişoa'ă Sca'lett! T'ebuie să vină un docto'! Eu... eu... domnişoa'ă Sca'lett, nu ştiu cum se moşeşte. Mama mea nu m-a lăsat niciodată să mă uit la femeile ca'e t'ebuiau să nască.

Înainte de-a o apuca furia, Scarlett scoase un oftat înspăimântător, care-i goni tot aerul din plămâni. Prissy trecu repede pe lângă ea vrând s-o şteargă, dar Scarlett o prinse de rochie.

— Negresă mincinoasă... ce vrei să spui? Mi-ai spus că ştii tot ce trebuie să faci la naştere. Care-i adevărul? Spune-mi!

O zgâlţâi pe Prissy atât de tare, încât căpşorul creţ se bălăngănea de la dreapta la stânga ca la un beţiv.

— Am minţit, domnişoa'ă Sca'lett! Nu ştiu cum de-am putu să mint! Am văzut numai o singu'ă naşte'e, şi mama a v'ut să mă bată fiindcă m-am uitat.

Scarlett o fulgeră cu privirea, şi Prissy se ghemui încercând să scape. O clipă, Scarlett refuză să accepte adevărul. Dar când sfârşi prin a-şi da seama că, în materie de naşteri, Prissy nu ştia mai mult decât ea, mânia o cuprinse ca o flacără. Nu bătuse niciodată un sclav, dar de astă-dată pălmui obrazul negru cu toată puterea de care era în stare braţul ei obosit. Prissy urlă, mai mult de frică decât de durere, şi începu să sară în loc şi să se zbată spre a scăpa din mâna lui Scarlett.

Odată cu izbucnirea urletelor, gemetele de sus încetară şi, o clipă mai târziu, cu o voce slabă şi tremurândă Melanie chemă:

— Scarlett! Tu eşti? Vino, te rog, vino!

Scarlett lăsă braţul lui Prissy, şi fata se aşeză pe scări smiorcăind. Scarlett rămase o clipă nemişcată, să asculte gemetele care reîncepuseră. Avea impresia că i se aşezase un jug pe ceafă, că cineva îi lega cu hamuri o sarcină grea, a cărei povară întreagă o va simţi de îndată ce va face un pas.

Încercă să-şi amintească tot ceea ce Mammy şi Ellen făcuseră pentru ea la naşterea lui Wade. Dar durerile facerii se uită şi acoperă aproape totul cu un văl adânc. Scarlett îşi aminti câteva amănunte şi se adresă lui Prissy pe un ton autoritar:

— Fă foc şi ai grijă să fie multă apă fierbinte în cazan. Strânge toate prosoapele pe care le găseşti. Caută un ghem de aţă şi foarfecele. Adu-mi-le repede. Nu veni să-mi spui că nu ştii unde sunt. Haide, grăbeşte-te.

O smuci pe Prissy şi o împinse spre bucătărie. Apoi îşi îndreptă umerii şi începu să urce scara. Nu era uşor să-i anunţe Melaniei că ea şi cu Prissy trebuiau s-o asiste singure la naştere.

Capitolul XXII
Niciodată n-a fost o după-amiază mai lungă, mai caldă şi mai plină de muşte obraznice. Cu tot evantaiul pe care Scarlett îl mişca întruna, roiuri întregi zburau deasupra Melaniei. Pe Scarlett o durea braţul tot mişcând frunza de palmier, şi totuşi toate sforţările ei păreau fără rost, căci pe măsură ce izbutea să gonească muştele de pe faţa plină de sudoare a Melaniei, acestea se aşezau pe picioarele umede ale tinerei femei şi o făceau să se smucească şi să strige:

— Oh, te rog, pe picioare!

Odaia era cufundată în semiîntuneric. Scarlett trăsese storurile spre a nu lăsa căldura să pătrundă odată cu lumina. Dar prin câteva găuri din storuri şi pe la margini se strecurau câteva puncte luminoase, ca nişte capete de ac. În intunericul camerei era totuşi cald ca într-o etuvă, şi hainele lui Scarlett, ude de sudoare, deveneau cu fiece oră mai lipicioase. Prissy, ghemuită într-un colţ, asuda şi mirosea atât de urât, încât Scarlett ar fi dat-o afară dacă nu s-ar fi temut că fata o să fugă, scăpată de sub supraveghere.

Melanie zăcea pe pat, pe un cearceaf negru de atâta sudoare, pe care se vedeau ici-colo pete umede unde Scarlett lăsase să cadă apă. Melanie nu înceta să se răsucească ba pe o parte, ba pe alta. Câteodată încerca să se ridice în capul paselor, dar cădea la loc şi din nou reîncepea să se agite. Încercase la început să nu ţipe, muşcându-şi buzele până la sânge, dar Scarlett, ai cărei nervi erau exasperaţi, îi spusese pe un ton răstit:

— Melly, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai face pe viteaza! Urlă dacă ai poftă. Te auzim numai noi!

Spre sfârşitul după-amiezii, Melly nu mai făcea pe viteaza, ci gemea şi scotea chiar ţipete sfâşietoare. Atunci Scarlett îşi lua capul între mâini, îşi astupa urechile, se răsucea şi dorea să moară. Orice ar fi fost mai bine decât să stea acolo, cu mâinile şi picioarele legate, şi să aştepte un copil care întârzia atâta. Şi, cine ştie, poate că yankeii erau la Five Points.

Cât de rău îi părea că nu fusese mai atentă când femeile măritate vorbeau în şoaptă despre naşteri! Ce păcat că nu le ascultase! Dacă lucrurile acestea ar fi interesat-o mai mult, ar şti dacă Melanie mai avea mult. Îşi amintea vag s-o fi auzit pe mătuşa Pitty vorbind despre una din prietenele ei, care după ce suferise două zile durerile naşterii, murise fără să fi născut măcar. Dacă Melanie rămânea în starea asta două zile?

Dar Melanie era atât de plăpândă! N-ar putea să îndure două zile de suferinţă. Dacă pruncul nu se grăbea, Melanie o să moară. Şi cum o să poată ea, Scarlett, să apară în faţa lui Ashley, presupunând că e încă în viaţă, şi să-i spună că Melanie a murit... după ce-i făgăduise să aibă grijă de ea?

Când durerile începură să devină insuportabile, Melanie îi luă mâna lui Scarlett, dar o strângea atât de tare încât aproape că-i zdrobea oasele. După o oră de asemenea chin, Scarlett avea mâinile umflate şi îndurerate de nu-şi mai putea îndoi degetele. Atunci îi veni ideea să înnoade două prosoape lungi, să le lege pe amândouă de picioarele patului şi să dea Melaniei nodul. Melanie se agăţa de prosoape ca de un colac de salvare şi trăgea de ele gata să le sfâşie, să le rupă. În tot cursul după-amiezii, vocea ei răsună ca aceea a unui animal murind în fundul unei capcane. Din când în când dădea drumul prosoapelor, îşi freca mâinile una de alta cu un gest sfârşit, şi aţintea supra lui Scarlett nişte ochi măriţi de durere.

— Vorbeşte-mi, te rog, vorbeşte-mi.

Şi Scarlett vorbea fără şir, până ce Melanie apuca iarăşi prosoapele şi începea din nou să se zvârcolească.

Camera întunecoasă nu mai era decât căldură, suferinţă şi muşte zbârnâitoare. Timpul trecea atât de încet, încât Scarlett aproape că uitase amintirea dimineţii. Avea impresia că, de când era pe lume, stătea în întunecata etuvă cu sudoarea curgând şiroaie. Ori de câte ori Melanie scotea un urlet, avea mare poftă s-o imite, şi numai muşcându-şi buzele până la sânge izbutea să se stăpânească şi să nu se lase pradă unui acces de nebunie.

Wade urcă scara în vârful picioarelor şi, ghemuit în cealaltă parte a uşii, începu să scâncească:

— Lui Wade îi e foame!

Scarlett se ridică, dar Melanie îi spuse cu o voce sugrumată:

— Nu mă părăsi, te rog. Când nu eşti aci, nu mai pot.

Atunci Scarlett o trimise pe Prissy la bucătărie să încălzească fiertura de porumb pentru Wade şi să dea de mâncare băiatului. În ceea ce o privea, i se părea că după această zi nu va mai avea poftă de mâncare niciodată.

Ceasul aşezat pe cămin se oprise şi Scarlett pierduse noţiunea timpului. Dar cum căldura se mai potolise şi micile puncte luminoase străluceau mai slab, ridică un colţ al storului. Fu surprinsă să constate să ziua se apropia de sfârşit şi că soarele, ca un glob, roşu, coborâse la orizont. N-ar fi ştiut să spună de ce, dar îşi închipuise că dogoarea zilei va dura până la sfârşitul lumii.

Se întrebă cu deznădejde ce se petrecea în oraş. Oare plecaseră toate trupele? Intraseră yankeii? Confederaţii se retrăgeau fără să încerce măcar să se lupte? Atunci îşi aduse aminte, cu un sentiment de groază, cât de puţini erau confederaţii faţă de oamenii lui Sherman, de altfel atât de bine hrăniţi. Sherman! Numele Satanei nu o înfricoşa atâta! Dar n-avea timp să cugete. Melaniei îi era sete, trebuia să-i pună un prosop rece pe frunte, să-i facă vânt, să gonească muştele care i se aşezau pe obraz.

Când sosi amurgul şi când Prissy, răsărind ca o fantomă neagră, aprinse o lampă, Melanie începu să piardă puterile. Îl chema pe Ashley neîncetat. Părea că delirează, şi Scarlett sfârşi prin a simţi o poftă feroce să-i înăbuşe gemetele oribile şi monotone sub o pernă. Totuşi, poate că doctorul va veni. Numai de s-ar grăbi. Speranţa renăştea în ea şi, întorcându-se spre Prissy, îi porunci să dea o fugă până la familia Meade să vadă dacă doctorul sau soţia lui nu veniseră cumva acasă.

— Şi dacă doctorul nu-i acolo, întreab-o pe doamna Meade sau pe bucătăreasă ce trebuie făcut. Roagă-le să vină!

Prissy se grăbi să plece şi Scarlett o privi coborând strada în fugă. După un timp destul de lung reveni singură.

— Docto'u' n-a fost acasă toată ziua. A t'ebuit să plece cu soldaţii. Domnişoa'ă Sca'lett, domnu' Phil a mu'it.

— A murit?

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, făcu Prissy plină de importanţă. Talbot vizitiu' mi-a spus. A p'imit un glonte...

— Lasă asta.

— N-am văzut-o pe doamna Meade. Bucătă'easa a zis că doamna Meade îl spală şi-l a'anjează ca să-l înmo'mânteze înainte ca yankeii să fie aci. Bucătă'easa zice că dacă du'e'ile sunt p'ea ma'i, t'ebuie pus un cuţit sub patul domnişoa'ei Melly ca să taie du'e'ile în două.

Scarlett avu o poftă nebună s-o cârpească pa Prissy pentru această preţioasă informaţie, dar în acea clipă Melanie deschise ochii, neverosimil de mari, şi murmură:

— Dragă... vin yankeii?

— Nu, răspunse energic Scarlett. Prissy e o mincinoasă.

— Da, domnişoa'ă, sunt o mincinoasă, întări Prissy cu convingere.

— Vin, şopti Melanie, şi-şi înfundă capul în pernă, de unde vocea ei continuă să se audă înăbuşită: Bietul meu copilaş! Bietul meu copilaş!

Şi, după o lungă tăcere:

— Oh, Scarlett, nu trebuie să rămâi aici, ia-l pe Wade şi fugi.

Cuvintele Melaniei nu făceau decât să traducă gândurile lui Scarlett, dar avură darul s-o scoată din sărite pe tânăra femeie, căreia, în plus, i se făcu ruşine de parcă laşitatea i-ar fi fost scrisă pe obraz.

— Nu fi gâscă! Nu mi-e frică. Ştii bine că n-am să te părăsesc.

— N-ar fi rău să pleci. Eu tot o să mor.

Şi începu iarăşi să geamă.

Bâjbâind ca o femeie bătrână, agăţată de balustradă de frică să nu cadă, Scarlett coborî cu paşi înceţi scara întunecată, cu picioarele grele, tremurând de oboseală şi de efortul făcut, cu trupul ud de o sudoare rece. Înaintă fără puteri până pe veranda din faţă şi se aşeză pe prima treaptă. Se sprijini de un stâlp şi, cu o mână tremurătoare, îşi desfăcu puţin corsajul. Noaptea era caldă, întunecoasă şi Scarlett privea fix înainte, ca prostită.

Totul se sfârşise. Melanie nu murise şi băieţaşul care scâncea ca un pisoi îşi lua prima baie, sub îngrijirea lui Prissy. Melanie dormea. Cum putea să doarmă după coşmarul acela de chinuri, de ţipete, de îngrijiri neîndemânatice, care mai mult măreau durerile decât să le potolească puţin? De ce nu murise? Scarlett ştia că în locul ei ar fi murit. Dar, când totul se sfârşise, Melanie şoptise ceva cu voce slabă, atât de slabă încât Scarlett trebuise să se aplece ca s-o audă zicând: "Îţi mulţumesc". Şi imediat adormise. Cum putuse să adoarmă? Scarlett uita că şi ea adormise după naşterea lui Wade. Uitase tot. În mintea ei era un vid. universul însuşi nu era decât un vid. Viaţa nu existase înintea acestei nesfârşite zile şi nu va mai exista nici după asta... nu mai exista decât noaptea asta grea şi caldă, decât suflul ei gâfâit şi obosit, decât sudoarea rece care-i curgea de la subţiori până la mijloc, da la coapse la genunchi, sudoare vâscoasă, lipicioasă şi rece.

Îşi auzi răsuflarea trecând de la un ritm greoi şi uniform la un ritm tăiat de sughiţuri de plâns, dar ochii îi rămâneau uscaţi şi arzători, ca şi când nu se vor mai umple niciodată de lacrimi. Încet, cu greu, se mişcă şi-şi sumese rochia până la pulpe. Îi era ba cald, ba frig, şi tot trupul îi era lipicios. Aerul nopţii o răcori. Se gândi vag la ce-ar zice mătuşa Pitty dacă ar vedea-o aşa, întinsă pe verandă cu fustele sumese până la pantalonaşi, dar nu-i păsa. Totul îi era egal. Timpul îşi oprise mersul. Poate că era încă seară, poate că trecuse de miezul nopţii. Scarlett habar n-avea, şi nici nu-i păsa.

Auzi pe cineva umblând la etaj şi-şi spuse: "Afurisita de Prissy!" apoi ochii i se închiseră şi ceva care semăna a somn se abătu asupra ei. Dar, după o lungă clipă de inconştienţă, se trezi cu Prissy lângă ea trăncănind veselă:

— Am făcut t'eabă bună, domnişoa'ă Sca'lett. Sunt sigu'ă că mama nu făcea mai bine.

Scarlett se încruntă la ea din umbră, prea obosită ca s-o ocărască, prea obosită ca să-i facă reproşuri, prea obosită ca să se gândească la motivele de supărare pe care le avea împotriva ei... cum se lăudase cu experienţa pe care n-o avea, frica ei, neîndemânarea, totala nepricepere în momentele critice; foarfecele pe care le rătăcise, ligheanul cu apă pe care-l vărsase pe pat şi cum scăpase din mâini copilaşul nou-născut. Şi acum se lăuda că făcuse treabă bună!

Şi când te gândeşti că yankeii vor să-i elibereze pe negri. N-au decât!

Fără să spună un cuvânt, se rezemă iarăşi de stâlp, şi Prissy, ghicindu-i starea sufletească, dispăru în vârful picioarelor. După un timp lung, în cursul căruia răsuflarea şi mintea sfârşiră prin a se linişti, Scarlett auzi în stradă zgomot de voci înăbuşite, paşii unei trupe numeroase venind dinspre nord. Soldaţi! Scarlett se ridică încet şi-şi lăsă fustele în jos, cu toate că ştia că nimeni nu putea s-o vadă în întuneric. Când soldaţii, prea numeroşi spre a fi număraţi, trecură prin faţa casei ca nişte umbre, Scarlett îi interpelă: