Margaret Mitchell

Prissy urcă scara în câteva salturi, şi Scarlett îi întinse copilul. Amândouă coborâră la lumina lămpii, care proiecta pe zid umbre nesigure. În vestibul, Scarlett zări o pălărie, şi-o puse pe cap şi înnodă repede panglicile sub bărbie. Era pălăria de doliu a Melaniei şi era prea mică pentru Scarlett, dar nu putea să-şi aducă aminte unde-şi pusese pălăria.

Ieşi şi coborî treptele verandei cu lampa în mână silindu-se să nu se lovească cu sabia peste pulpe. Melanie era întinsă în coşul căruţei şi, alături de ea, fusese aşezat Wade şi copilaşul înfăşurat în prosoape. Prissy se urcă şi ea şi luă copilaşul în braţe.

Căruţa era foarte mică şi loitrele foarte joase. Roţile se aplecaseră înăuntru, ca şi cum ar fi fost gata să se desfacă la prima învârtitură. Scarlett aruncă o privire spre cal şi inima i se strânse. Era o gloabă numai piele şi os, şi ridicol de mic. Cu capul plecat cu un aer descurajat, părea gata să-şi atingă picioarele din faţă. Avea şira spinării ieşită în afară, acoperită de răni acolo unde îl frecaseră hamurile, şi parcă abia mai respira.

— Calul nu face multe parale, spre Rhett cu un zâmbet batjocoritor. S-ar zice că e gata să-şi dea sufletul într-o clipă. Dar n-am putut să fac rost de altul. Într-una din zile îţi voi povesti amănunţit unde şi cum l-am furat, şi cât de puţin a lipsit să fiu omorât cu un foc de puşcă. În acest stadiu al carierei mele, numai devotamentul pe care-l am pentru tine a putut să facă din mine un hoţ de cai... şi încă ce cal! Lasă-mă să te ajut să te urci.

Luă lampa din mâinile lui Scarlett şi o aşeză pe pământ. Scaunul din faţă era format dintr-o scândură strâmtă, care lega cele două loitre. Rhett o prinse cu îndrăzneală pe Scarlett în braţe şi o urcă pe capră. Ce frumos e să fii bărbat, un bărbat înzestrat cu puterea lui Rhett! îşi zise ea strângându-şi rochia largă. Cu Rhett lângă ea, nu se temea de nimic – nici de foc, nici de zgomot, nici de yankei.

Rhett se instală pe capră lângă ea şi luă hăţurile.

— Aşteaptă, strigă Scarlett, am uitat să încui uşa de la intrare.

Bărbatul de lângă ea fu apucat de un râs puternic în timp ce trase de hăţuri.

— De ce râzi?

— De tine... că vrei să încui uşa ca să nu intre yankeii, zise el, şi calul se puse în mişcare încet, cam fără voie.

Pe trotuar lampa continua să ardă, desenând un mic cerc de lumină, care se micşora pe măsură ce căruţa se îndepărta.

Rhett întoarse spatele Străzii Piersicului şi îndrumă calul spre apus. Căruţa începu să hurducăie pe drumul plin de gropi, cu o violenţă care o făcu pe Melanie să scoată un geamăt, repede înăbuşit. Copaci întunecaţi îşi întindeau ramurile pe deasupra capetelor fugarilor. Casele întunecate şi tăcute se profilau de fiecare parte a drumului şi ostreţele albe ale gardurilor luceau slab, ca un şir de pietre funerare. Parcă se aflau într-un tunel, numai că prin bolta înfrunzită pătrundea îngrozitoarea lumină roşie a cerului şi, la capătul străzii, umbre se mişcau ca nişte fantome în delir. Mirosul fumului devenea tot mai puternic şi, din centrul oraşului, vântul aducea o simfonie de zgomote, ţipete, uruitul surd al furgoanelor militare, larma fără sfârşit a unei mulţimi în mers. În clipa în care Rhett coti pe o altă stradă, o nouă explozie asurzitoare sfâşie aerul şi o monstruoasă jerbă de flăcări ţâşni spre apus.

— Trebuie să fie ultimul tren de muniţii, spuse Rhett calm. De ce nu le-au trimis azi-dimineaţă, imbecilii? Aveau timp. Păcat! Credeam că ocolind centrul oraşului am fi putut evita incendiile şi pe toţi beţivii aceia care umplu strada Decatur, ca să ajungem fără încurcături în cartierele de sud-vest. Dar vom fi siliţi să traversăm pe undeva strada Marietta, şi explozia asta a fost cam pe strada Marietta, dacă nu mă înşel cumva.

— Trebuie... trebuie să trecem prin foc? murmură Scarlett.

— Nu, dacă ne grăbim, răspunse Rhett.

Şi, sărind jos din căruţă, dispăru în întunericul unei grădini. Când reveni, ţinea în mână o nuia ruptă dintr-un pom, cu care începu să lovească fără milă spatele calului. Calul o luă la trap. Picioarele slăbănoage abia îl duceau, gâfâia, şi roţile săltau pe pietre, săreau în sus cum sar boabele de porumb pe o plită încinsă. Copilul începu să scâncească, Wade şi Prissy plângeau de câte ori se izbeau de scândurile căruţei. Melanie rămânea tăcută.

Când căruţa se apropie de strada Marietta, copacii se răriră şi flăcările înalte, care încoronau şuierând acoperişurile, umplură strada şi casele cu o lumină mai strălucitoare ca ziua, aruncând umbre monstruoase care se contorsionau frenetic, asemenea pânzelor unui vas naufragiat smulse de uragan.

Lui Scarlett îi clănţăneau dinţii, dar groaza ei era atât de mare încât nici măcar nu observa. Dârdâia de frig, cu toate că dogoarea flăcărilor ajungea până la ei. Era iadul, şi acum ea era în iad. De-ar fi putut împiedica genunchii să se lovească unul de altul, ar fi sărit din căruţă, şi-ar fi luat picioarele la spinare şi ar fi alergat ţipând înapoi, pe strada întunecoasă pe care veniseră, să se refugieze în casa mătuşii Pitty. Se ghemui lângă Rhett. Îi strânse braţul cu degete tremurătoare şi-şi ridică privirea spre el. Ce bine ar fi dacă i-ar spune ceva, orice, ca s-o liniştească! Pe fondul cerului purpuriu, în lumina de iad care scălda profilul lui întunecat, se desluşea clar ca pe o veche medalie capul lui frumos, crud şi decadent. Când Scarlett îl atinse, se întoarse spre ea, şi ochii îi sclipiră cu un reflex tot atât de înfricoşător ca al incendiului. Scarlett avu impresia că-i plăcea situaţia în care se aflau, că era încântat de perspectiva de a intra în iadul de care se apropiau.

— Ţine, zise el apucând unul din cele două lungi pistoale înfipte în brâu. Dacă cineva, alb ori negru, se strecoară pe partea unde eşti şi încearcă să pună mâna pe cal, trage asupra lui şi-l vom întreba mai târziu care i-au fost intenţiile. Numai, pentru numele lui Dumnezeu, în emoţia du-mitale, vezi să nu omori gloaba...

— Am... am un pistol, spuse ea, strângând arma pe care o ţinea în poala rochiei, încredinţată însă că chiar dacă moartea ar fi privit-o în faţă, i-ar fi fost prea frică să apese pe trăgaci.

— Ai un pistol? unde l-ai găsit?

— E pistolul lui Charles.

— Al lui Charles?

— Da, Charles... bărbatul meu.

— Ai avut într-adevăr vreodată bărbat, draga mea, şopti Rhett, şi începu să râdă încet.

— Cum crezi că am avut băiatul? strigă Scarlett supărată.

— Oh, nu numai soţii pot...

— Te rog să taci din gură! Şi grăbeşte-te. Repede! Repede!

Dar în clipa în care căruţa era să cotească pe strada Marietta, Rhett trase brutal de hăţuri şi opri în umbra unui antrepozit încă neatins de flăcări.

— Repede!

Scarlett n-avea decât acest cuvânt în cap. Repede! Repede!

— Soldaţi, zise Rhett.

Detaşamentul cobora pe strada Marietta între două şiruri de clădiri în flăcări. Sleiţi de puteri, cu capetele lăsate în jos, ţinându-şi puşca cum dădea Dumnezeu, soldaţii mergeau la pas, prea obosiţi ca să meargă mai repede, prea obosiţi ca să dea atenţie bârnelor ce se prăbuşeau la dreapta şi la stânga, ori fumului care făcea vârtejuri în jurul lor. Erau toţi în zdrenţe, încât nu puteai deosebi ofiţerii de soldaţi. Din timp în timp se mai vedea şi câte o pălărie ruptă pe care erau prinse cele trei litere – CSA – ale armatei confederate. Mulţi erau în picioarele goale şi, pe ici, pe colo, un pansament murdar înfăşură câte un cap sau un braţ. Treceau fără să privească nici la dreapta, nici la stânga, atât de liniştiţi încât fără tropăitul picioarelor pe pământ ar fi putut fi luaţi drept strigoi.

— Priveşte-i bine, spuse Rhett batjocoritor, priveşte-i spre a putea povesti nepoţilor tăi că ai văzut cum se retrăgea ariergarda Cauzei Glorioase.

Dintr-o dată, Scarlett simţi că-l urăşte pe Rhett cu o violenţă care, pentru moment, întrecea groaza. Ştia că soarta ei şi a tuturor celor din căruţă depindea de Rhett, de el singur, dar îl ura fiindcă-şi putea bate joc de soldaţii în zdrenţe. Se gândi la Charles care murise, la Ashley care poate murise şi el, la toţi tinerii veseli şi viteji care putrezeau în morminte săpate în grabă, şi uită că şi ea îi socotise într-o zi nebuni. Nu putu să vorbească, dar cu ochii arzători de ură şi dispreţ, îi aruncă lui Rhett o privire cumplită.

Când treceau ultimii soldaţi, o mică siluetă din ultimul rând şovăi, se opri şi întoarse spre cei ce se depărtau un obraz murdar, atât de obosit şi de tras, încât puteai crede că e un somnambul. Era tot atât de mic ca şi Scarlett, atât de mic încât puşca era aproape cât el, iar obrajii murdari erau imberbi. "Are şaisprezece ani, cel mult", îşi zise Scarlett. "Trebuie să facă parte din garda locală, numai dacă n-o fi fugit de la şcoală."

În timp ce se uita la el, băiatul se lăsă încet în jos şi se întinse în ţărână. Fără o vorbă, doi oameni se detaşară din ultimul rând şi se întoarseră după el. unul din ei, un vlăjgan mare, uscăţiv, cu o barbă care-i ajungea până la centiron, întinse puşca sa şi puşca băiatului camaradului său. Apoi se aplecă şi-l zvârli pe băiat pe umeri, cu o uşurinţă care părea că ţine de scamatorie. Încet, cu spatele aplecat sub povară, se puse în mişcare spre a ajunge coloana, în timp ce băiatul, slab şi furios ca un copil pe care mai-marii lui îl necăjesc, începu să urle:

— Lasă-mă jos! Lasă-mă jos! Pot să merg.

Bărbosul nu răspunse nimic şi, urmându-şi drumul, dispăru la cotitură.

Rhett rămăsese nemişcat. Hăţurile îi atârnau în mână, iar chipul negricios avea întipărită pe el o curioasă expresie posacă. Deodată, nu departe de căruţă, o bârnă se prăbuşi cu zgomot şi Scarlett văzu o limbă de foc subţire prelingându-se pe acoperişul antrepozitului în a cărui umbră ocrotitoare se opriseră. Într-o clipă, flăcări triumfătoare ţâşniră spre cer, deasupra capetelor lor, ca nişte drapele. Fumul cald umplu nările lui Scarlett. Wade şi Prissy începură să tuşească. Copilaşul strănută.

— Oh, Rhett, pentru numele lui Dumnezeu, eşti nebun? Repede! Repede!

Rhett nu zise nimic, dar dădu bici calului cu atâta putere, încât animalul făcu un salt înainte. Traversară hurducăindu-se strada Marietta, cu toată viteza de care era în stare calul. În faţa lor se deschidea un tunel de foc. De fiecare parte a străzii scurte şi strâmte care ducea spre calea ferată, casele ardeau. Se afundară în acest tunel. O lumină mai strălucitoare ca o duzină de sori îi orbi. Căldura dogoritoare le usca pielea. Şuieratul şi pârâitul flăcărilor, zgomotele de toate felurile le loveau auzul în valuri dureroase. Li se părea că tot acest chin dura de o eternitate, apoi, deodată, se regăsiră în semiobscuritate.

Coborâră strada în goană, trecură peste şinele căii ferate, cu Rhett biciuind întruna calul cu un gest mecanic. Avea un aer absent, pierdut, ca şi când ar fi uitat unde se afla. Cu bustul larg aplecat înainte şi cu bărbia ieşită în afară, părea că gândurile care-i treceau prin minte nu erau dintre cele mai agreabile. Dogoarea incendiului îi îmbrobonise fruntea şi obrajii de sudoare, dar nu o lua în seamă.

Căruţa coti pe o stradă lăturalnică, apoi pe o alta, o luă pe o uliţă strâmtă, apoi pe alta şi aşa mai departe, până când Scarlett se pierdu cu totul, iar zgomotele incendiului se liniştiră încet-încet. Dar Rhett tot nu spunea nimic. Se mulţumea să lovească la intervale regulate calul. Acum reflexele roşii ale cerului se estompau şi drumul devenea atât de întunecos, atât de îngrozitor, încât Scarlett ar fi vrut ca Rhett să spună orice, chiar să-şi bată joc de ea, chiar s-o insulte, s-o jignească. Dar el nu spunea nimic.

Că vorbea sau că tăcea, Scarlett mulţumea totuşi cerului pentru sentimentul de siguranţă pe care i-l dădea prezenţa lui. Ce bine era să ai un bărbat lângă tine, să te lipeşti de el, să-i simţi puterea braţului, să ştii că se ridică între tine şi primejdii fără nume, chiar dacă şedea uitându-se fix înainte.

— Oh, Rhett, murmură Scarlett agăţându-se de braţul lui, ce ne-am fi făcut fără tine? Sunt atât de fericită că nu eşti la război.

Rhett întoarse capul şi-i azârli o asemenea privire lui Scarlett, încât aceasta îi lăsă braţul şi se depărtă de el. Acum ochii lui nu mai păstrau nimic din expresia lor batjocoritoare. Erau sinceri, şi se putea citi în ei mânie amestecată cu ceva ce părea dezorientare. Strânse buzele şi întoarse capul. un timp destul de lung căruţa îşi urmă drumul, hurducăindu-se în mijlocul unei tăceri tulburate doar de scâncetele pruncului şi de smiorcăielile lui Prissy. Când Scarlett nu mai putea suporta văicăreala micii negrese, se întorcea şi o ciupea cu răutate, dându-i astfel prilejul să ţipe cu adevărat, înainte de a recădea într-o tăcere înspăimântată.

În sfârşit, Rhett întoarse calul în unghi drept şi, după câtva timp, căruţa o luă pe un drum mai larg şi mai neted. Umbrele confuze ale caselor se răriră şi, de fiecare parte, se profilară pădurile, ca nişte ziduri ce se ridicau spre cerul întunecat.

— Iată-ne ieşiţi din oraş, spuse Rhett scurt, trăgând de hăţuri. Suntem pe şoseaua spre Rough and Ready.

— Repede! Nu te opri!

— Lasă să răsufle puţin calul.

Apoi, întorcându-se spre Scarlett, o întrebă cu o voce înceată:

— Scarlett, eşti încă hotărâtă să faci nebunia asta?

— Ce să fac?

— Ţii încă să ajungi la Tara? E o adevărată sinucidere. Cavaleria lui Steve Lee şi armata yankee îţi taie drumul.

Oh, Dumnezeule! Va refuza s-o ducă acasă, după toate încercările pe care le îndurase în cursul acestei zile îngrozitoare?

— O, da, da! Te rog, Rhett, să ne grăbim. Calul nu-i obosit.

— O clipă. Pe aici nu poţi să mergi la Jonesboro. S-au bătut toată ziua între Rough and Ready şi Jonesboro. Cunoşti alte şosele, sau drumuri de care, sau cărări care să nu treacă prin Rough and Ready ori Jonesboro?

— O, da, strigă Scarlett uşurată. Dacă putem să ajungem aproape de Rough and Ready, cunosc un drum de care ce se face din şoseaua mare spre Jonesboro, şi şerpuieşte mile întregi de-a curmezişul comitatului. Papa şi cu mine am trecut de multe ori călare. Ajunge foarte aproape de plantaţia Mcintosh-ilor, şi de acolo nu mai e decât o milă până laTara.

— Perfect. Poate că veţi putea trece totuşi prin Rough and Ready. Generalul Steve Lee era acolo azi după-amiază ca să acopere retragere. Yankeii poate că n-au ajuns încă. Veţi reuşi poate să treceţi dacă oamenii lui Lee nu pun mâna pe cal.

— Veţi reuşi... cine adică?

— Voi.

Vocea lui Rhett era aspră.

— Dar, Rhett. Tu... nu mergi şi tu cu noi?

— Nu, vă las aici.

Scarlett aruncă în jur o privire pierdută. Privi cerul livid din urma ei, copacii negri care, din toate părţile, îi înconjurau pe fugari ca zidurile unei închisori, siluetele speriate îngrămădite în căruţă. În fine, se uită la Rhett. Înnebunise? Sau nu auzise ea bine?

Acum surâdea. Îi vedea dinţii strălucind şi ochii lui reluaseră vechea lor expresie batjocoritoare.

— Ne laşi aici? Şi unde... unde mergi?

— Păi, fetiţa mea dragă, mă duc la război.

Scarlett scoase un oftat de uşurare şi în acelaşi timp de furie. De ce trebuia să mai glumească într-o asemenea clipă? Rhett la război? După tot ce spusese despre nebunii pe care bătaia tobelor sau frumoasele cuvinte ale oratorilor îi împingeau să-şi sacrifice viaţa... despre nebunii care se omorau între ei, pentru ca deştepţii să-şi poată umple buzunarele?

— Te-aş strânge de gât fiindcă m-ai speriat în halul ăsta! Hai să plecăm!

— Nu glumesc, draga mea. Şi sunt jignit, Scarlett, că iei în glumă sacrificiul meu eroic. unde ţi-e patriotismul, unde ţi-e scumpa şi glorioasa noastră cauză? Acum am şi eu prilejul să mă întorc pe scut sau sub scut. Dar trebuie să spun repede ce am de spus, căci vreau să rostesc un discurs frumos înainte de a pleca la război.

Vocea lui tărăgănată o scotea din sărite. Îşi bătea joc de ea, şi totuşi ceva îi spunea că-şi bătea joc şi de el. Despre ce vorbea? Patriotism, scut, discurs frumos? Nu putea să vorbească serios. Era cu neputinţă să se gândească serios s-o părăsească în mijlocul acestui drum întunecos, cu o femeie care era poate pe moarte, cu un prunc nou-născut, o mică negresă fără minte şi un copil speriat. Nu se putea s-o lase să-i ducă singură prin câmpurile de luptă, printre dezertori, yankei, incendii şi Dumnezeu mai ştie ce.

Într-o zi, când nu avea decât şase ani, căzuse dintr-un pom drept pe burtă. Îşi amintea încă momentul care se scursese înainte de a-şi putea relua suflul. Iar acum, zăpăcită, cu respiraţia tăiată, speriată de moarte, se simţea, privindu-l pe Rhett, la fel cum se simţise atunci.

— Rhett, nu-i aşa că glumeşti?

Îl apucă de braţ şi-şi simţi lacrimile căzând pe încheietura mâinii. El îi luă mâna şi i-o sărută cu un aer frivol.

— Egoistă până la capăt, nu-i aşa, draga mea? Nu te gândeşti decât să-ţi pui în siguranţă preţioasa ta persoană şi uiţi cu totul eroica noastră Confederaţie. Gândeşte-te cât de mult vor fi îmbărbătate trupele noastre prin apariţia mea în ceasul al unsprezecelea.

Vocea lui era plină de o ironie drăgăstoasă.

— Oh, Rhett, gemu Scarlett, cum poţi să faci una ca asta? De ce mă părăseşti?

— De ce? Poate din cauza acelei sentimentalităţi trădătoare care se ascunde în fiecare din noi, sudiştii. Poate... poate fiindcă mi-e ruşine. Cine ştie?

— Ruşine? Ar trebui să mori de ruşine fiindcă ne părăseşti aici, singure, fără apărare!

— Dragă Scarlett, nu eşti fără apărare. Oricine are egoismul şi hotărârea ta, nu-i niciodată fără apărare. Dumnezeu să-i ocrotească pe yankei dacă se vor măsura vreodată cu tine!

Coborî brusc din căruţă şi o înconjură spre a trece de partea lui Scarlett care, împietrită, se uita la el.

— Coboară! porunci el.

Ea nu se mişcă. Atunci, cu un gest brutal, o prinse pe sub braţe şi o aşeză pe pământ lângă el, apoi fără să-i dea drumul o trase la câţiva paşi de căruţă. Scarlett simţi praful şi pietrişul intrându-i în pantofi şi rănindu-i picioarele. Întunericul cald încă o înfăşură ca într-un vis.

— Nu-ţi cer să mă înţelegi sau să mă ierţi. Puţin îmi pasă ce crezi, căci eu însumi nu voi ajunge niciodată să înţeleg prostia pe care o fac, nici să mi-o iert. Mi-e silă să constat atâta donchişotism în mine! Dar frumosul nostru Sud are nevoie de toţi oamenii săi. N-a declarat-o doar eroicul guvernator Brown? În fine, n-are importanţă. Plec la război.

Deodată începu să râdă cu un râs zgomotos, care deşteptă ecourile pădurilor.

— "Nu te-aş putea iubi atâta, draga mea, dacă n-aş iubi şi mai mult onoarea." Iată un citat care se impune, nu-i aşa? Cu siguranţă mai bun decât ceea ce aş găsi eu însumi pentru acest moment. Căci te iubesc, Scarlett, cu toate cele ce ţi-am spus într-o seară luna trecută, pe verandă.

Vocea lui leneşă devenea mângâietoare şi mâinile lui, puternice şi calde, se urcau de-a lungul braţelor goale ale tinerei femei.

— Te iubesc, Scarlett, fiindcă semănăm atât. Suntem amândoi nişte renegaţi, draga mea, nişte canalii egoiste. Tu şi cu mine, ne e perfect egal dacă lumea se prăbuşeşte, numai să fim noi la adăpost şi să avem ce ne trebuie.

Glasul lui răsuna în noapte şi Scarlett auzea cuvintele, dar ele n-aveau nici un înţeles pentru ea. Mintea ei încerca în zadar să-i reprezinte cumplitul adevăr, şi anume că Rhett o lăsa să înfrunte singură pe yankei. Mintea ei îi repeta în zadar: "Mă părăseşte, mă părăseşte!" – era un gând care nu izbutea să deştepte în ea nici cea mai mică emoţie.

Atunci, Rhett îi prinse mijlocul şi umerii cu braţele. Simţi lipiţi de trupul ei muşchii tari ai pulpelor lui, iar de piept nasturii hainei lui. un val cald o ridică, cu toată mirarea şi spaima ei, şi îi goni din minte noţiunea timpului, a spaţiului şi a împrejurărilor. Se simţi tot atât de moale ca o păpuşă de cârpă. Îi era cald, puterile o părăseau, era fără apărare, şi era aşa de bine să te laşi în voia braţelor lui.

— Nu vrei să-ţi schimbi părerea despre cele ce am spus luna trecută? Nimic nu dă sau nu adaugă mai mult farmec lucrurilor decât primejdia ori moartea. Fii patrioată, Scarlett. Gândeşte-te că vei trimite la moarte un soldat cu amintiri frumoase.

Acum o săruta, şi mustaţa lui îi gâdila gura. O săruta încet cu buzele lui calde, care îşi vedeau de treabă în tihnă, ca şi cum toată noaptea ar fi fost a lor. Charles n-o sărutase niciodată aşa. Niciodată sărutările băieţilor Tarleton sau Calvert n-o făcuseră să tremure în felul ăsta. Îi îndoi trupul şi buzele lui începură să rătăcească pe gât şi coborâră până la locul unde o camee îi închidea corsajul.

— Iubita, iubita mea, murmura el.

Deosebi vag în întuneric contururile căruţei şi auzi vocea ascuţită a lui Wade:

— Mamă. Lui Wade îi e frică!

Şi deşi totul se întunecase, parcă, şi se învârtea în jurul ei, îşi regăsi dintr-o dată prezenţa de spirit, sângele rece, şi-şi aminti ceea ce o clipă uitase. Da, şi ei îi era frică, şi Rhett o lăsa, o părăsea, secătura! Şi, pe deasupra, avea îndrăzneala să stea aici, în mijlocul drumului, şi s-o jignească cu propunerile lui ruşinoase. Turbarea şi supărarea o cuprinseră. Îşi recăpătă stăpânirea de sine şi, cu o singură smucitură, se smulse din braţele lui Rhett.

— Oh, secătură! strigă ea.

Şi începu să-şi scormonească mintea spre a descoperi noi ocări pe care să i le zvârle în faţă, ocări mult mai puternice, în genul acelora pe care le folosea Gerald când se înfuria împotriva lui Lincoln, a Macintosh-ilor sau a catârilor încăpăţânaţi, dar cuvintele nu-i veneau.

— Fiinţă laşă, nedemnă şi abjectă!

Şi cum nu izbutea să găsească ceva destul de biciuitor, din toată puterea care-i rămăsese îl izbi în plin peste gură. Rhett se dădu un pas înapoi, ducându-şi mâna la faţă.

— Ah! făcu el liniştit, şi timp de o clipă rămaseră faţă în faţă în întuneric.

Scarlett îl putea auzi respirând greu, în timp ce ea însăşi respira sacadat, ca şi când ar fi fugit foarte repede.

— Aveau dreptate, toată lumea avea dreptate. Nu eşti un om de lume.

— Fetiţa mea dragă, răspunse el, nu-i deloc momentul...

Ştia că râde, şi gândul ăsta o scoase cu totul din sărite.

— Pleacă de-aici! Pleacă de-aici imediat! Grăbeşte-te! Nu vreau să te mai văd niciodată. Dar-ar Dumnezeu să te nimerească în plin o ghiulea. Dar-ar Dumnezeu să fii prefăcut într-o mie de bucăţi. Eu...

— Te scutesc de rest. Am înţeles foarte bine ce vrei să spui. Când voi fi mort pe altarul patriei, nădăjduiesc că te va chinui conştiinţa.

Îl auzi râzând şi ghici că se-ntoarce spre căruţă. Îl văzu alături de căruţă vorbind şi, ca întotdeauna când se adresa Melaniei, exprimându-se pe un ton cu totul deosebit, plin de respect:

— Doamnă Wilkes?

Vocea speriată a lui Prissy îi răspunse dinlăuntrul căruţei.

— Dumnezeule Atotpute'nic. Dom'le Butle', doamna Melly a leşinat de mult.

— Sper că nu e moartă! Respiră?

— Da, domnule, 'espi'ă.

— Atunci e, probabil, mai bine să rămână aşa. Dacă ar fi conştientă, mă îndoiesc că ar putea îndura. Ai grijă de ea, Prissy. Ţine, iată ceva pentru tine. Vezi să nu fii mai proastă decât eşti.

— Da, domnu'. Mulţumesc, domnu'!

— La revedere, Scarlett.

Ştia că se-ntorsese şi că privea înspre ea, dar nu răspunse nimic. Ura o împiedica să vorbească. Pietrişul şoselei începu să scârţâie sub picioarele lui Rhett, şi timp de o clipă Scarlett văzu umerii lui masivi desenându-se în întuneric. Apoi dispăru. Mai auzi încă o clipă zgomotul paşilor lui, apoi se stinse. Reveni încet spre căruţă, cu genunchii tremurându-i.

De ce plecase şi se pierduse în noapte, într-un război şi pentru o cauză dinainte pierdută, într-o lume care înnebunise? De ce plecase, el, Rhett, care iubea femeile şi alcoolul, o masă bună şi un pat moale, rufele fine şi pielăria frumoasă, el care detesta Sudul şi-şi bătea joc de nebunii ce luptau pentru el? De acum înainte va călca cu cizmele lui de lac pe un drum al amărăciunii, unde domnea foamea şi unde rănile, oboseala, suferinţa îşi dădeau frâu slobod ca lupii ce urlă. Şi, la sfârşitul acestui drum, îl aştepta moartea. N-avea nevoie să plece. Era în siguranţă, era bogat, avea ce-i trebuie. Dar plecase. O lăsase singură, într-o noapte neagră ca noaptea orbilor, singură cu armata yankee care-i tăia drumul spre casă.