Margaret Mitchell

Când ajunseră în sfârşit la poalele dealului, ochii lui Scarlett se umplură de lacrimi. Acolo sus, în vârful dealului, era Tara. Atunci inima i se strânse. Calul nu va avea niciodată puterea să urce dealul. Şi când te gândeşti că pe timpul când galopa pe iapa ei uşoară, îşi bătuse întotdeauna joc de acest deal. Nu se poate să fi devenit atât de înalt de când îl văzuse ultima oară. Cu căruţa atât de încărcată, calul nu va ajunge niciodată până sus.

Zdrobită de oboseală, coborî şi apucă de căpăstru.

— Prissy, dă-te jos, porunci ea. Ia-l pe Wade. Du-l în braţe sau fă-l să umble. Culcă copilul lângă domnişoara Melanie.

Wade izbucni în plâns şi, printre hohotele lui de plâns, Scarlett nu deosebi decât câteva cuvinte întretăiate:

— Întuneric... Întuneric... lui Wade i-i frică.

— Domnişoa'ă Sca'lett, nu pot să umblu. Picioa'ele mele au băşici şi ies din ghete, şi pe u'mă Wade e p'ea g'eu şi...

— Dă-te jos până nu te dau eu jos. Şi dacă te dau eu jos, te las aici singură în întuneric. Hai, repede.

Gemând şi bombănind, cu ochii holbaţi, Prissy privea la arborii întunecaţi care mărgineau drumul şi care o vor înhăţa îndată ce va părăsi refugiul căruţei. Cu toate acestea, împinse copilaşul lângă Melanie, coborî jos şi-l trase şi pe Wade din căruţă. Băieţaşul plângea agăţat de ea.

— Fă-l să tacă. Nu pot să-l aud plângând, zise Scarlett trăgând de căpăstru şi silind calul să înainteze. Hai, Wade, fii curajos. Nu mai plânge, că altfel îţi dau o palmă.

"De ce a mai inventat Dumnezeu copiii?" se gândi Scarlett, care în acelaşi moment fu cât pe ce să-şi sclintească glezna. "Nu folosesc la nimic, plâng întruna şi plictisesc pe toată lumea. Trebuie să te ocupi mereu de ei. Şi îi ai tot timpul pe cap." Era atât de sfârşită, încât nu mai simţea nici pic de milă pentru copilul îngrozit care tropăia alături de Prissy, trăgând-o de mână şi fornăind pe nas. Nu simţea decât silă pentru că îl născuse, şi o vagă uimire că se putuse mărita cu Charles Hamilton.

— Domnişoa'ă Sca'lett, şuşoti Prissy agăţându-se de braţul stăpânei sale, nu t'ebuie să me'gem la Ta'a. Nu-i nimeni acolo. Au plecat toţi. Poate că au mu'it, mama mea şi toată lumea.

Auzind ecoul propriilor ei gânduri, Scarlett se scutură furioasă.

— Atunci, lasă-mă să-l ţin eu pe Wade. N-ai decât să te aşezi aici şi să rămâi.

— Nu, domnişoa'ă! Nu, domnişoa'ă!

— Atunci taci!

Ce încet înainta calul! Balele se prelingeau pe zăbală şi curgeau pe mâinile lui Scarlett. Din fundul memoriei îi reveniră câteva cuvinte din cântecul pe care-l cântase odinioară cu Rhett... nu-şi putea aminti urmarea. "Mai purtăm povara doar câteva zile." "Mai avem din umblet..." fredona neîncetat în minte, "doar câteva zile".

Ajunseră în vârful dealului şi, înaintea lor, văzură întinzându-se masa întunecată a stejarilor din Tara. Scarlett căută în grabă cu ochii o lumină. Nu găsi!

"Au plecat!" îşi zise ea cu inima îngheţată. "Au plecat!"

Trăgând calul de căpăstru, o coti pe alee şi cedrii, împreunându-şi crengile deasupra fugarilor, îi înghiţiră în întunericul nopţii. Scormonind cu privirea lungul tunel întunecat, forţându-şi ochii, tot scrutând umbra, Scarlett văzu înaintea ei – dar vedea oare cu adevărat? n-o înşelau ochii ei obosiţi? – văzu estompate şi neclare zidurile albe ale Tarei. Casa ei! Zidurile albe, atât de dragi, ferestrele cu perdelele fâlfâind, verandele largi... distingea ea într-adevăr toate astea înintea ei, acolo în întuneric? Sau noaptea miloasă îi ascundea îngrozitorul spectacol pe care i-l oferise casa Macintosh-ilor?

Aleea părea că nu se va mai sfârşi şi calul înainta din ce în ce mai încet. Ochii lui Scarlett scormoneau cu disperare întunericul. Acoperişul părea să fie intact. Era oare... era oare posibil? Nu, nu se putea. Războiul nu respecta nimic, nici măcar Tara, construită ca să dureze cinci sute de ani. Nu se putea să fi cruţat Tara.

Deodată, contururile înecate în întuneric prinseră formă. Scarlett trase mai tare de căpăstru. Se vedeau acum zidurile albe. Fumul nu le înnegrise. Tara scăpase!

Oh, era acasă! Scarlett lăsă frâul şi o porni la fugă, străbătând în goană ultimii paşi care o despărţeau de casa ei. Ar fi vrut să strângă în braţe zidurile albe. Deodată văzu pe cineva, cineva ca o umbră ieşind din întunericul verandei şi oprindu-se în capul scării. Tara nu era pustie. Era cineva acasă!

un ţipăt de bucurie era să-i scape, dar i se opri în gât. Casa era atât de întunecată, atât de liniştită, iar silueta de pe verandă rămânea nemişcată. Ce se întâmplase? Tara era intactă, totuşi părea învăluită şi ea în giulgiul de linişte care acoperea cu calmul său sinistru toată regiunea. Atunci, silueta se mişcă. Încet, greoi, un om coborî scările verandei.

— Papa? întrebă Scarlett cu vocea răguşită de emoţie, căci nici nu mai ştia dacă era într-adevăr tatăl ei. Sunt eu... Katie Scarlett. Am venit acasă.

Târându-şi cu greutate piciorul înţepenit, Gerald, mut ca un somnambul, se îndreptă spre Scarlett. Ajuns lângă ea, o privi cu un aer prostit, ca şi când ar fi văzut-o în vis. Apoi îi puse mâna pe umăr. Scarlett simţi degetele-i tremurătoare, de parcă Gerald fusese smuls dintr-un coşmar şi n-ar fi avut pe deplin conştiinţa realităţii.

— Fata mea, zise el cu o sforţare. Fata mea.

Apoi tăcu.

"Vai... dar e un moşneag!" se gândi Scarlett.

Avea umerii încovoiaţi şi pe chipul lui, pe care-l deosebea confuz, nu mai era nimic din vitalitatea năvalnică ce caracterizase odinioară pe Gerald; iar ochii lui aveau aproape aceeaşi expresie de groază ca cei ai lui Wade. Nu mai era decât un moşneag, un om zdrobit.

Şi acum, teama de necunoscut o cuprinse pe Scarlett, se azvârli asupra ei ca şi cum s-ar fi ascuns în întuneric şi ar fi pândit-o. Incapabilă să facă un gest, Scarlett se mulţumea să privească ţintă la tatăl ei. Valul de întrebări pe care ar fi vrut să i le pună se opri în gât.

Din căruţă se auzi din nou slabul scâncet al copilului, şi Gerald, cu preţul unui mare efort, păru că iese din amorţeală.

— E Melanie şi copilul ei, murmură repede Scarlett. Melanie e foarte bolnavă... am adus-o acasă.

Gerald îşi retrase mâna de pe umărul fiicei sale şi se îndreptă puţin. În timp ce se apropia cu paşi înceţi de căruţă, l-ai fi putut lua drept fantoma fostului stăpân al Tarei întâmpinându-şi musafirii. Şi când vorbi, s-ar fi zis că-şi împrumuta cuvintele din amintiri pierdute în negura trecutului.

— Verişoară Melanie!

Melanie bolborosi ceva care nu se auzi.

— Verişoară Melanie, eşti la dumneata acasă. Doisprezece Stejari au fost prefăcuţi în cenuşă. Trebuie să stai la noi.

La gândul suferinţelor pe care le îndura Melanie, Scarlett îşi regăsi toată energia. Se luă din nou la harţă cu prezentul, cu trebuinţa de a culca pe Melanie şi copilul într-un pat bun, de a face pentru ei doi cele o mie de trebuşoare necesare.

— Trebuie dusă pe braţe. Nu poate să umble.

Se auzi un zgomot de paşi repezi şi o siluetă neagră se profila pe scară. Pork coborî treptele în goană.

— Domnişoa'ă Sca'lett! Domnişoa'ă Sca'lett! strigă el.

Scarlett îl apucă de amândouă braţele. Pork, care făcea parte atât de organică din Tara, îi era tot atât de drag lui Scarlett ca şi zidurile şi coridoarele răcoroase. Îi simţi lacrimile curgându-i pe mâini în timp ce o bătea uşurel pe spate murmurând:

— Ce bine că v-aţi înto's! Ce bine...

Prissy izbucni în plâns şi începu să bolborosească vorbe fără şir, printre care se auzea: "Po'k! Po'k! D'agul meu!" Atunci micul Wade, încurajat de slăbiciunea celor mari, începu să plângă:

— Lui Wade i-e sete!

În sfârşit, Scarlett luă comanda.

— Domnişoara Melanie e în căruţă cu copilul ei. Pork, du-o sus cu multă grijă şi culc-o în camera de musafiri care dă spre grădina din spate. Prissy, ia copilul, du-l pe Wade în casa şi dă-i un pahar cu apă. Ce face mama, Pork? Spune-i că am nevoie de ea.

Galvanizat de tonul poruncitor al lui Scarlett, Pork se apropie de căruţă şi, după ce umblă câteva minute la loitre, dădu jos scândura din spate. Melanie scoase un geamăt, în clipa în care Pork o săltă puţin ca s-o ridice de pe salteaua pe care petrecuse atâtea ceasuri. Apoi se trezi în braţele puternice ale negrului, cu capul aşezat pe umărul lui, ca un copil. Prissy, ducând pruncul în braţe şi trăgându-l pe Wade de mână, urcă scara cu ei şi dispăru în holul întunecat.

Cu degetele ei însângerate, Scarlett căută înfrigurată mâna tatălui ei.

— S-au făcut bine, papa?

— Fetele sunt pe cale să se vindece.

Tăcerea reveni şi un gând prea cumplit ca să fie tradus în cuvinte începu să încolţească în mintea lui Scarlett. Nu, nu putea să exprime acest gând, cuvintele n-ar fi putut trece peste buze. Totuşi încercă, dar s-ar fi zis că gâtlejul i s-ar fi uscat deodată. Era oare asta înspăimântătoarea enigmă a tăcerii din Tara? Ca şi când ar fi vrut să răspundă întrebării care o frământa, Gerald începu să vorbească.

— Maică-ta..., începu el şi se opri.

— Da... mama...?

— Maică-ta a murit ieri.

Cu braţul tatălui ei sub al său, Scarlett traversă vestibulul larg care, cu tot întunericul, îi era la fel de cunoscut ca şi propriile-i gânduri. Se feri de scaunele cu spătarul înalt, de rastelul gol pentru puşti, de vechiul bufet ale cărui picioare în formă de labe cu gheare ieşeau primejdios în afară şi, din instinct, se simţi atrasă spre micul birou din spatele casei, unde Ellen îşi petrecea vremea făcând socoteli. Când va intra, maică-sa o să fie, fără îndoială, aşezată în faţa biroului. O să ridice capul, o să pună jos pana groasă de gâscă şi o să-şi părăsească scaunul spre a merge în întâmpinarea fiicei sale sleite de puteri, într-un foşnet de fuste discret parfumate. Ellen nu putea fi moartă, cu toate că papa nu încetase să repete ca un papagal care nu ştie decât o singură frază:

— Ellen a murit ieri... a murit ieri... a murit ieri.

Era mirată că nu simte nici o emoţie, că nu resimte nimic în afară de o oboseală care-i paraliza membrele ca nişte lanţuri grele de fier şi de un tremur care făcea să-i dârdâie genunchii. Se va gândi la maică-sa mai târziu. Pentru moment va trebui, cu orice preţ, să gonească pe Ellen din minte, căci altfel va începe să se bâlbâie prosteşte ca Gerald, sau să scâncească monoton ca Wade.

Pork coborî scara în întuneric şi li se alătură, apropiindu-se în grabă de Scarlett, asemenea unui animal înfrigurat care se dă pe lângă foc.

— Nu se poate avea puţină lumină? întrebă Scarlett. De ce e aşa de întuneric în casă, Pork? Adu lumânări.

— Au luat toate lumână'ile, domnişoa'ă Sca'lett, toate afa'ă de una, de ca'e ne-am se'vit ca să ne luminăm puţin, şi e şi ea ap'oape sfâ'şită. Mammy s-a se'vit de o bucăţică de câ'pă muiată în g'ăsime de po'c ca să îng'ijească pe domnişoa'a Ca'een şi pe domnişoa'a Suellen.

— Adu ce a rămas din lumânare, porunci Scarlett. Ad-o în biroul mamei. Da, în birou.

Pork trecu în sufragerie şi Scarlett, înaintând pe bâjbâite, intră în odaia mică scufundată în beznă şi se lăsă pe canapea. Tatăl ei nu-i lăsase braţul. După presiunea mâinii lui rugătoare şi încrezătoare, cum ştiu să fie mâinile fiinţelor foarte tinere sau foarte bătrâne, îi ghici disperarea.

"E un moşneag, un moşneag obosit", îşi zise ea din nou, mirându-se că acceptă lucrul cu atâta indiferenţă.

Pork intră cu un capăt de lumânare lipit pe o farfurie, şi o lumină şovăielnică umplu odaia. Totul păru să renască la viaţă. Canapeaua veche şi ponosită pe care erau aşezaţi, biroul înalt cu fotoliul lui Ellen frumos sculptat, şirurile de rafturi încă pline de hârtii purtând urme din frumoasa ei scriere, covorul uzat... totul era la loc, în afară de Ellen, Ellen cu parfumul ei uşor de lămâiţă şi dulcea privire a ochilor ei uşor migdalaţi. Scarlett resimţi o durere surdă în inimă, ca şi rând nervii ei, amorţiţi sub o lovitură prea dureroasă, încercau încet-încet să-şi revină. Nu trebuia pentru nimic în lume să-i lase să-şi facă mendrele, avea toată viaţa în faţa ei ca să sufere. Dar nu acum! Doamne, te rog, nu acum!

Se uită la Gerald, al cărui obraz odinioară roşu era livid şi, pentru prima oară în viaţa ei, îl văzu nebărbierit, obrajii lui, pe vremuri rumeni, acoperiţi acum de peri albi. Pork aşeză lumânarea într-un sfeşnic şi se apropie de Scarlett. Avu impresia că, dacă ar fi fost un câine, ar fi venit să-şi aşeze botul pe genunchii ei şi ar fi scheunat până ce ea l-ar fi mângâiat pe cap.

— Pork, câţi negri ne-au rămas?

— Domnişoa'ă Sca'lett, blestemaţii de neg'ii au fugit, şi câţiva au plecat cu yankeii şi...

— Câţi au mai rămas?

— Eu, domnişoa'ă Sca'lett, şi Mammy. Ea le-a îng'ijit toată ziua pe micile domnişoa'e. Şi e şi Dilcey, care e acum lângă micile domnişoa'e. Suntem noi t'ei, domnişoa'ă Sca'lett.

"Noi trei!" – atunci când fuseseră o sută. Scarlett ridică cu greu capul, atât de tare o durea ceafa. Nu trebuia ca vocea să-i trădeze emoţia. Dar, spre marea ei mirare, vorbi pe un ton atât de uşor, atât de firesc, ca şi când n-ar fi avut de făcut decât un singur gest spre a vedea îndeplinindu-i porunca zece servitori.

— Pork, mor de foame. E ceva de mâncare?

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett. Au luat tot.

— Dar grădina?

— Au dat d'umul cailo' înăunt'u.

— Nu mai sunt nici ignami?

un fel de surâs amuzat se desenă pe buzele cărnoase ale negrului.

— Domnişoa'ă Sca'lett, nu uit de ignami, şi zic că mai sunt. Belstemaţii ăştia de yankei n-au văzut în viaţa lo' ignami şi c'edeau că sunt 'ădăcini şi...

— Luna o să răsară în curând. Ai să mergi să culegi şi ai să ni-i coci. Porumb nu e? Mazăre uscată? Pui?

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett. Nu. Puii pe ca'e nu i-au mâncat, i-au luat pe şaua lo'.

"I-au mâncat", "I-au luat", – oare nu se vor termina fărădelegile lor? Nu le ajungea că dădeau foc şi omorau? Trebuiau să lase să moară de foame femei, copii şi negri fără apărare, într-o ţară pe care o pustiiseră?

— Domnişoa'ă Sca'lett, sunt şi me'e, pe ca'e Mammy le-a îng'opat sub casă. Din asta am t'ăit până acum.

— Adu-le înainte de a te duce după ignami. Şi pe urmă, Pork... eu... mă simt atât de slăbită, spune, mai e ceva vin în beci, măcar vin de mure?...

— Oh, domnişoa'ă Sca'lett, beciul e p'imul loc unde s-au dus.

Foamea, lipsa de somn, epuizarea, toate loviturile pe care le primise, contribuiră să-i producă dintr-o dată lui Scarlett o greaţă violentă. Instinctiv prinse marginea de lemn a canapelei, pe care erau sculptaţi trandafiri.

— Nu e vin, spuse ea cu o voce surdă, amintindu-şi de nesfârşitele şiruri de sticle din pivniţă.

Atunci, o altă amintire îi reveni.

— Pork, era nişte whisky de porumb, pe care tata l-a îngropat într-un butoi de stejar sub bolta de struguri tămâioşi.

Din nou umbra unui surâs lumină chipul negru, care luă expresia unei afirmaţii respectuoase.

— Domnişoa'ă Sca'lett, da' ai o ţine'e de minte! Nici eu n-am uitat butoiul. Numai că whisky-ul ăla nu e bun. E acolo de un an, şi apoi whisky-ul nu e bun pent'u cucoane.

Ce proşti sunt negrii! Nu sunt în stare să se gândească la nimic. Trebuie întotdeauna să le spui ce să facă, singuri nu-s în stare de nimic. Şi când te gândeşti că yankeii vor să-i elibereze!

— Mă voi mulţumi cu el, şi papa de asemenea. Hai, repede, Pork. Dezgroapă butoiul, adu-ne două pahare, mentă şi zahăr şi voi pregăti un sirop întăritor.

— Domnişoa'ă Sca'lett, spuse Pork pe un ton de imputare, nu mai e de mult zahă' la Ta'a. Şi-apoi, caii lo' au mâncat toată menta, şi ei au spa't toate paha'ele.

"Dacă Pork mai spuse o dată: Au mâncat, au spart, va fi peste puterile mele să mă stăpânesc", îşi zise Scarlett.

Apoi, cu voce tare, urmă:

— Hai repede, du-te şi adu-ne whisky. O să-l bem aşa cum e.

Dar când servitorul întoarse spatele, adăugă:

— Aşteaptă, Pork. Mai sunt atâtea lucruri de făcut. Uite, am adus un cal şi o vacă. Vaca trebuie mulsă. Iar calul, deshamă-l şi adapă-l. Spune-i lui Mammy să aibă grijă de vacă. Spune-i s-o mulgă neapărat. Copilaşul doamnei Melanie o să moară dacă nu i se dă nimic de mâncare şi...

— Domnişoa'a Melly na'e... adică...

Pork se opri plin de delicateţe.

— Nu. Domnişoara Melanie n-are lapte.

Dumnezeule, ce conversaţie! Dacă mama ei ar fi auzit-o, cu siguranţă ar fi leşinat.

— Păi, domnişoa'ă Sca'lett, atunci a' putea Dilcey să alăpteze copilul domnişoa'ei Melly. Dilcey a născut de cu'ând şi a'e lapte de ajuns pent'u doi copii.

— Ai un alt copil, Pork?

Copii, copii şi iar copii! De ce făcea Dumnezeu atâţia? Dar nu-i făcea Dumnezeu, îi făceau proştii de oameni.

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, un băiat voinic, neg'u de tot. El...

— Du-te şi spune-i lui Dilcey să lase fetele. O să mă ocup eu de ele. Spune-i să aibă grijă de copilaşul domnişoarei Melanie şi să facă tot ce poate pentru ea. Mammy să mulgă vaca şi să ducă bietul cal la grajd.

— Nu mai e g'ajd, domnişoa'ă Sca'lett. L-au dă'âmat şi i-au dat foc.

— Încetează de a-mi tot povesti ce-au făcut. Înţelegi? Hai, Pork, du-te şi adu whisky şi ignami.

— Da', domnişoa'ă Sca'lett, n-am lumină ca să sap pământul.

— Nu poţi să iei o torţă?

— Nu mai sunt to'ţe... ei...

— Fă ceva... orice. Dar scoate ignamii ăia, şi repede. Hai, du-te!

Pork plecă şi Scarlett rămase singură cu Gerald. Puse încet mâna pe genunchiul tatălui ei. Observă cât de mult slăbise, el care odinioară avea picioarele atât de musculoase din cauza călăritului. Trebuia neapărat să găsească un mijloc ca să-l scoată din apatie. În orice caz, nu-l putea întreba despre mama. Asta va veni mai târziu, când va avea putere.

— De ce n-au ars Tara?

Gerald o privi fix, ca şi cum n-ar fi auzit ce-a spus, şi trebui să repete întrebarea.

— De ce...? păru el să-şi caute cuvintele. Pentru că şi-au stabilit cartierul general aci.

— Yankeii...în casa noastră?

Avu impresia că zidurile pe care le iubea atâta fuseseră profanate. Această casă, sfinţită fiindcă Ellen trăise în ea, şi oamenii aceia... oamenii aceia locuind-o!

— Da, fata mea, s-au stabilit aci. Înainte de sosirea lor, am văzut arzând Doispezece Stejari, dincolo de râu. Dar cum domnişoara Honey şi domnişoara India se refugiaseră la Macon cu câţiva negri, nu ne-am făcut prea mult sânge rău. Din nenorocire, noi nu puteam merge la Macon. Fetele erau atât de bolnave... Maică-ta... Nu puteam pleca. Negrii fugiseră... nu ştiu unde. Au furat căruţele şi catârii. Mammy, Dilcey şi Pork... n-au fugit. Fetele... maică-ta... nu puteau fi transportate.

— Oh... da, înţeleg...

Numai să nu-i vorbească de mama! Orice, numai asta nu. Putea chiar să-i povestească că generalul Sherman folosise micul birou al lui Ellen, dar nu trebuia să-i vorbească de ea.

— Yankeii se îndreptau spre Jonesboro, ca să taie calea ferată. Au venit din vale, au suit drumul... mii şi mii... şi tunuri şi cai... cu miile. I-am aşteptat pe verandă.

"Oh, micuţul Gerald – erou!" îşi zise Scarlett cu inima plină de emoţie. Gerald ieşind în întâmpinarea duşmanului, aşteptându-l în capul scării la Tara, ca şi când ar fi avut o armată întreagă în spatele lui.

— Mi-au spus să părăsesc casa, fiindcă vor să-i dea foc. Atunci le-am spus că vor trebui să-mi dea foc odată cu ea. Nu puteam pleca... fetele ... maică-ta erau...

— Şi pe urmă?

Trebuia oare să revină întruna la Ellen?

— Le-am spus că aveam bolnavi... febră tifoidă... că dacă le mişcam din loc, mureau. Să pună foc la casă cu noi înăuntru, dar nimic nu mă va face să plec, să părăsesc Tara...

Ultima silabă se deşiră, şi vocea i se stinse. Privi pereţii cu un aer absent, şi Scarlett înţelese. Prea mulţi strămoşi irlandezi se îngrămădeau în jurul lui Gerald, strămoşi care preferaseră să lupte până la ultima suflare decât să lase casa în care trăiseră, în care iubiseră şi în care văzuseră născându-li-se copiii.

— Le-am spus că dacă dădeau foc casei, vor arde în acelaşi timp trei femei muribunde. Dar nu vom pleca. Tânărul ofiţer era... era un gentleman.

— Gentleman, un yankeu? Nu se poate, tată!

— un gentleman. A întors calul, a plecat în galop şi a revenit cu un căpitan, medic militar, care a examinat fetele şi pe maică-ta.

— Ai lăsat un împuţit de yankeu să intre în camera lor?

— Avea opiu. Noi n-aveam. Ţi-a scăpat surorile. Suellen avea hemoragie. A făcut ce i-a stat în putinţă. Şi când a spus că în casă erau... bolnavi... n-au mai ars casa. un general a venit să se stabilească aci cu ofiţerii lui... multă lume. Au ocupat toate odăile, în afară de cele ale bolnavelor. Şi soldaţii...

Se opri din nou, ca şi când ar fi fost prea obosit ca să continuie. Bărbia lui, acoperită de o barbă de mai multe zile, îi căzu greoi pe piept. Apoi reîncepu să vorbească cu greutate:

— Au instalat bivuacuri în jurul casei, peste tot, pe ogoarele de bumbac, pe ogoarele de porumb. Câmpiile erau albastre din cauza uniformelor. În noaptea aceea au ars peste tot focuri de bivuac. Au dărâmat gardurile, le-au ars ca să-şi gătească de mâncare, au ars şi magaziile, şi grajdurile. Au tăiat vacile, porcii, puii... chiar şi curcile.

"Faimoasele curci ale lui Gerald! Aşadar, le-au luat şi pe ele!"

— Au luat tot felul de lucruri, chiar şi tablouri... mobile... veselă...

— Argintăria?

— Pork şi Mammy au avut grijă de argintărie... au pus-o în fântână... dar nu-mi mai amintesc. De aici au plecat la luptă... de la Tara... făceau un zgomot... galopul cailor, oameni care veneau şi se duceau. Şi mai târziu, tunurile la Jonesboro... s-ar fi zis tunete... chiar şi fetele putea să le audă, bolnave cum erau, şi nu încetau să-mi ceară:

"Papa, fă să tacă tunetele!"

— Şi... şi mama? Ştia că sunt yankei în casă?

— Ea... n-a ştiut nimic.

"Slavă Domnului!" se gândi Scarlett. "A fost cruţată de această încercare. N-a ştiut niciodată. Nu i-a auzit pe duşmani în camerele de jos, n-a auzit tunul la Jonesboro, n-a ştiut că pământul pe care-l iubea atâta era sub cizma yankeilor."

— N-am văzut prea mulţi, căci şedeam tot timpul sus cu fetele şi cu maică-ta. L-am văzut mai cu seamă pe tânărul medic. A fost drăguţ, atât de drăguţ, Scarlett! După ce îngrijea toată ziua de răniţi, venea să se aşeze la căpătâiul bolnavelor noastre. Ne-a lăsat chiar şi puţine medicamente. În clipa plecării, mi-a spus că fetele se vor face bine, dar că maică-ta... mi-a spus că era atât de plăpândă... prea plăpândă ca să reziste. Mi-a spus că-şi sleise puterile...

În mijlocul tăcerii care urmă, Scarlett o văzu pe maică-sa cum trebuie să fi arătat în ultimele săptămâni ale vieţii ei... sleită de muncă, îngrijind, trudind, lipsindu-se de somn şi de hrană pentru ca ceilalţi să poată mâaca şi dormi.

— Şi atunci, au plecat. Da, au plecat...

Tăcu un lung răstimp şi căută mână fiicei sale.

— Sunt bucuros că ai venit acasă, spuse el simplu.

Se auzi un fel de hârşâitură la intrarea din spatele casei. Obişnuit de patruzeci de ani să-şi şteargă picioarele înaite de a intra, bietul Pork nu-şi uita bunele obiceiuri. Intră, precedat de un puternic miros de alcool. În mână ţinea două ploşti, şi mirosul tare de alcool intră înaintea lui.

— S-a vă'sat mult din el, domnişoa'ă Sca'lett. E foa'te g'eu să umpli o ploscă la gu'a unui butoi.

— N-are nici o importanţă. Mulţumesc, Pork.

Luă una din ploşti, udă toată şi, cu nările fremătânde, respiră mirosul care-i făcea greaţă.

— Bea asta, tată.

Gerald ascultă ca un copil şi începu să bea, cu înghiţituri lungi, zgomotoase. Scarlett îi ceru lui Pork plosca cealaltă, plină cu apă, şi o întinse lui Gerald, dar acesta scutură din cap.

La rândul ei duse plosca de whisky la buze. Gerald îi urmări gestul. Scarlett înţelese că era puţin surprins.

— Ştiu bine că doamnele nu beau alcool, spuse ea, dar astă-seară nu sunt o doamnă, papa, şi mai am încă multă treabă.

Scoase un oftat şi trase repede o duşcă. Simţi o arsură în piept, apoi în stomac. Se înăbuşea, lacrimile îi veneau în ochi. Scoase un nou oftat şi reîncepu să bea.