Margaret Mitchell

"Hm!" gândi Scarlett. "Se-nvârteau în jurul meu, nu în jurul lui Suellen."

— Şi nici nu ştiu încă dacă mă va accepta. N-am întrebat-o niciodată, dar cred că trebuie să-mi cunoască sentimentele. Eu... cred că trebuie să cer permisiunea domnului O'Hara şi să-i spun adevărul. Domnişoară Scarlett, în momentul acesta n-am nici o lăscaie. Pe vremuri, iartă-mă că o spun, aveam mulţi bani dar acum nu mai am decât calul şi hainele de pe mine. Înţelegi, când m-am angajat, am vândut cele mai multe din pământurile mele şi mi-am investit banii în obligaţii confederate. Ştii ce valorează acum. Mai puţin decât hârtia pe care sunt imprimate. Şi apoi, nici nu le mai am, căci au ars odată cu casa soră-mi. Ştiu că trebuie să par îndrăzneţ cerând mâna domnişoarei Suellen acum când nu mai am un ban, dar... asta e. De altfel, am impresia că nu putem şti ce va ieşi din acest război. Îmi pare că e sfârşitul lumii. Nu poţi să te întemeiezi pe nimic... şi m-am gândit că ar fi o mare mângâiere pentru mine şi, poate, pentru domnişoara Suellen, dacă am fi logodiţi. Ar fi ceva sigur. Nu-i voi cere să ne căsătorim atâta timp cât nu voi avea din ce s-o ţin, domnişoară Scarlett, şi nu ştiu când se va întâmpla asta. Dar, în sfârşit, dacă iubirea sinceră are vreun preţ, ei bine, poţi fi sigură că dinspre partea asta, dacă nu din alt punct de vedere, domnişoara Suellen va fi bogată.

Pronunţă aceste ultime cuvinte cu o demnitate simplă care o emoţionă pe Scarlett, deşi o şi distră foarte mult. Faptul că cineva putea s-o iubească pe Suellen o depăşea. Sora ei îi apărea ca un monstru de egoism, care nu ştia decât să plictisească pe ceilalţi şi-şi petrecea vremea văicărindu-se.

— Bine, domnule Kennedy, spuse ea pe un ton amabil, cred că lucrurile sunt limpezi. Sunt sigură că am dreptul să vorbesc în numele tatei. A avut întotdeauna multă stimă pentru dumneata şi a socotit întotdeauna că Suellen se va căsători într-o zi cu dumneata.

— Adevărat? exclamă Frank radios.

— Adevărat, răspunse Scarlett, stăpânindu-şi pofta de a râde, căci îşi amintea de felul zeflemist cum o întreba Gerald odinioară pe Suellen de la un cap la celălalt al mesei: "Ei, domnişorică, nu s-a pronunţat încă înflăcăratul tău adorator? Va trebui oare să-i cer să-şi precizeze intenţiile?"

— Am să-i fac declaraţia chiar în seara asta, zise Frank cu un tremur în obraji şi luă mâna lui Scarlett, strângându-i-o. Eşti atât de bună, domnişoară Scarlett!

— Am să ţi-o trimit pe Suellen, rosti Scarlett îndreptându-se spre salon cu un surâs pe buze.

Melanie începuse să cânte. Pianul era groaznic de dezacordat, dar reuşi să-i facă pe ceilalţi să cânte: "Ascultaţi, îngerii vestesc naşterea!"

Auzind acest vechi şi fermecător colind de Crăciun, Scarlett se opri brusc. I se părea cu neputinţă ca războiul să fi trecut de două ori pe aici, ca ea să trăiască cu ai ei într-o ţară pustiită, abia având ce să mănânce. Se întoarse brusc spre Frank.

— Ce voiai să spui zicând că ţi se pare că e sfârşitul lumii?

— Am să-ţi vorbesc deschis, zise el încet. Dar n-aş vrea să le alarmezi pe celelalte doamne repetându-le cuvintele mele. Războiul nu va mai putea dura mult. Nu mai sunt oameni care să întregească rândurile, şi numărul dezertorilor creşte întruna. Înţelegi, oamenii nu pot răbda să fie despărţiţi de familiile lor, când ştiu că ai lor mor de foame. Atunci, se întorc acasă pentru a încerca să facă rost de nrană. Nu pot să le fac o vină din asta, dar armata slăbeşte. Şi-apoi, soldaţii nu pot să lupte fără să mănânce şi nu-i nimic de mâncare. O ştiu fiindcă meseria mea e să strâng provizii. De când am ocupat din nou Atlanta, am parcurs această regiune în lung şi-n lat şi n-am găsit nici cât să hrănesc o pasăre. Şi e acelaşi lucru până la Savannah, trei sute de mile spre sud. Oamenii mor de foame, căi ferate nu mai există, nu sunt puşti, muniţiile sunt pe sfârşite, nu mai e piele pentru ghete... Aşadar, sfârşitul e aproape.

Dar şansele slabe ale Confederaţiei cântăreau mult mai puţin în ochii lui Scarlett, decât observaţiile lui Frank asupra lipsei alimentelor. Avusese intenţia să-i încredinţeze lui Pork monedele ei de aur şi bancnotele Statelor unite şi să-l trimită cu calul şi căruţa să caute provizii şi ceva de-ale îmbrăcăminţii. Dar dacă ceea ce spunea Frank e adevărat...

Maconul însă nu căzuse! Trebuiau să fie provizii la Macon. Îndată ce trupele intendenţei vor fi destul de departe, îl va trimite pe Pork la Macon, cu riscul de a-şi vedea preţiosul cal rechiziţionat de armată.

— Hai să nu mai vorbim de lucruri atât de triste în seara asta, domnule Kennedy, zise Scarlett. Du-te în micul birou al mamei şi am să ţi-o trimit pe Suellen. Aşa vei putea... În sfârşit, veţi putea fi singuri.

Surâzând, înroşindu-se, Frank se strecură afară din odaie şi Scarlett îl privi îndepărtându-se. "Ce păcat că n-o poate lua acuma", îşi zise ea. "Ar fi o gură mai puţin de hrănit."

Capitolul XXIX
Când sosi luna aprilie, generalul Johnston, căruia i se dăduse înapoi comanda împuţinatei sale armate, se predă inamicului, în Carolina de Nord, şi războiul luă sfârşit. Însă ştirea nu ajunse la Tara decât după două săptămâni. Erau prea multe de făcut la Tara ca să-şi piardă cineva vremea cu vizite şi cu palavre şi, cum vecinii erau şi ei foarte ocupaţi, ştirile se răspândeau încet.

Arăturile de primăvară erau în toi şi se semăna bumbacul şi seminţele pe care Pork le adusese de la Macon. Pork era atât de mândru că revenise cu bine de la Macon cu căruţa plină de haine, seminţe, păsări, şunci, carne şi făină, încât la drept vrbind nu mai făcea nimic. Mereu şi mereu povestea cum scăpase de atâtea ori ca prin urechile acului, apoi despre drumuri lăturalnice şi potecile şi făgaşele pe care revenise la Tara, drumuri pe care nimeni altul în afară de el nu le cunoştea. Timp de cinci săptămâni cât durase lipsa lui, Scarlett fusese chinuită de griji, dar la întoarcere nu putu să-l certe. Era prea fericită că reuşise în misiunea lui şi că-i adusese înapoi atâţia bani din suma pe care i-o încredinţase. De altfel, îl bănuia că nu cumpărase nici păsările, nici carnea, ceea ce lămurea economiile făcute. De fapt, Pork nu şi-ar fi iertat dacă ar fi cheltuit banii stăpânei sale, atunci când de-a lungul drumului erau coteţe nepăzite cu găini, şi atâtea afumătoare care parcă îl aşteptau.

Acum că aveau puţină hrană, fiecare la Tara se silea să redea vieţii un aspect normal. Era de lucru pentru fiecare – prea multă muncă, muncă de fiece clipă. Trebuiau curăţate ogoarele de tulpinile uscate de bumbac de anul trecut, spre a face loc recoltei viitoare, şi calul, neobişnuit să tragă plugul, se târa cu greu pe ogoare. Trebuia plivită grădina de zarzavat de buruieni, trebuiau semănate seminţele, tăiate lemne pentru foc; trebuiau făcute ţarcuri şi ridicate mile întregi de garduri din care yankeii arseseră cu atâta uşurinţă. De două ori pe zi trebuiau cercetate capcanele pentru iepuri ale lui Pork şi puse undiţe. Trebuia dereticat, măturat, gătit, spălat vasele, dat de mâncare porcilor şi puilor, strâns ouăle. Trebuia mulsă vaca, dusă la păşune şi la baltă şi, de teamă ca yankeii sau oamenii lui Frank Kennedy să nu revină, trebuia ca cineva s-o păzească toată ziua. Până şi micul Wade avea treabă. În fiecare dimineaţă, cu un coş sub braţ, pleca cu un aer important să strângă bucăţele de lemn sau surcele pentru aprins focul.

Băieţii Fontaine, primii din comitat care s-au reîntors la căminurile lor, fură cei care aduseră ştirea capitulării. Alex, care mai avea cizme, mergea pe jos, în timp ce Tony, cu picioarele goale, călărea fără şa pe spatele unui catâr. Tony se aranja întotdeauna să fie profitorul familiei. După patru ani de viaţă în aer liber, erau mai arşi de soare, mai subţiri, mai uscăţivi şi, cu lungile lor bărbi negre cu care se întorceau din război, cu greu îi puteai recunoaşte.

Grăbiţi să ajungă la Mimosa, trecură pe la Tara, dar nu se opriră decât o clipă, spre a le saluta pe tinerele femei şi a le anunţa capitularea. Totul se sfârşise, se terminase, spuneau ei, dar nu păreau să dea faptului multă importanţă. Singurul lucru care-i interesa era să ştie dacă Mimosa arsese. Pe drumul de întoarcere nu văzuseră decât hornuri înnegrite, acolo unde altădată se ridicau locuinţe ale prietenilor lor, şi nu mai îndrăzneau să spere că a lor fusese cruţată. Scoaseră un suspin de uşurare aflând că Mimosa era încă în picioare şi începură să râdă, încântaţi, aflând de goana nebună a lui Sally şi cât de frumos sărise gardul.

— E o fată curajoasă, declară Tony. Ce ghinion pe ea că Joe a fost omorât. Ai din întâmplare tutun de mestecat, Scarlett?

— Nu, nu mai avem decât tutun din foi de porumb. Tata asta fumează.

— N-am ajuns încă atât de rău, zise Tony, dar probabil că va veni şi asta.

— Ce face Dimity Munroe? întrebă Alex puţin jenat, şi Scarlett îşi aminti că-i făcuse puţină curte surorii mai mici a lui Sally.

— Bine. Stă acum la mătuşa ei, la Fayetteville. Ştii, casa lor din Lovejoy a ars. Restul familiei e la Macon.

— De fapt, el a vrut să întrebe dacă Dimity nu s-a măritat cumva cu vreunul din eroicii colonei ai gărzii locale, se amestecă ironic Tony, căruia Alex îi azvârli o privire furioasă.

— Bineînţeles că nu s-a măritat, răspunse Scarlett, amuzată.

— Ar fi fost poate mai bine pentru ea, declară Alex întunecat. Cum naiba... iartă-mă, Scarlett, dar cum vrei ca un bărbat să-i ceară unei fete să se mărite cu el, când toţi sclavii i-au fugit, toate vitele i-au dispărut şi nu mai are o lăscaie în buzunar?

— Ştii bine că i-ar fi totuna lui Dimity, răspunse Scarlett.

Îşi putea permite luxul de a fi mărinimoasă cu Dimity şi de a o vorbi de bine, căci Alex Fontaine nu fusese niciodată unul dintre adoratorii ei.

— Fir-ar să fie... oh, îţi cer încă o dată iertare. Va trebui să nu mai înjur, căci altfel bunica îmi va trage cu siguranţă o papară. Nu-i pot cere unei fete tinere să se căsătorească cu un golan. Ei i-ar fi poate totuna, dar mie nu.

În timp ce Scarlett pălăvrăgea cu tinerii pe verandă, Melanie, Suellen şi Carreen intraseră pe tăcute în casă, după ce aflaseră ştirea capitulării. Când Fontaine-ii plecară, Scarlett intră la rândul ei în casă şi le auzi plângând pe canapeaua din biroul lui Ellen. Totul se sfârşise! Era sfârşitul frumosului vis pentru care trăiseră, sfârşitul acelei cauze care le răpise prietenii, iubiţii, soţii, care le sărăcise familiile. Cauza pe care o crezuseră de neînvins era pentru totdeauna pierdută.

Numai lui Scarlett nu-i venea să plângă. Aflând ştirea, îşi zisese: "Slavă Domnului! Nu mai e primejdie să ni se fure vaca. Şi nici calul. Vom putea scoate argintăria din fântână şi toată lumea va avea cuţit şi furculiţă. N-are să-mi mai fie teamă să străbat regiunea în căutare de ceva de-ale mâncării."

Ce uşurare! Niciodată nu va mai tresări de frică auzind pasul unui cal. Niciodată nu se va mai deştepta noaptea, reţinându-şi răsuflarea ca să audă mai bine, întrebându-se dacă visa sau dacă nu era zăngănit de bidoane, sforăit de cai, vocile aspre ale yankeilor care se auzeau în curte. Şi, mai ales, Tara era salvată! De acum înainte nu se va mai teme că se va trezi într-o zi în mijlocul peluzei, privind vârtejuri de fum ieşind din casa pe care o iubea atâta, şi că va auzi prăbuşindu-se acoperişul în flăcări.

Da, cauza era pierdută, dar războiul îi păruse întotdeauna un lucru nebunesc, şi pacea valora mai mult. Nu se înflăcărase niciodată în faţa stindardului confederat şi nu se înfiorase niciodată de entuziasm auzind imnul "Dixie". Credinţa disperată în triumful cauzei, fanatismul care le susţinuse pe celelalte femei n-o ajutaseră să rabde lipsurile, să-şi îndeplinească scârboasele îndatoriri de infirmieră, să îndure temerile în timpul asediului, foamea din ultimele luni. Totul se sfârşise, se sfârşise de-a binelea, şi nu va plânge pentru asta!

Totul se sfârşise. Războiul care părea că nu se va sfârşi niciodată, acest război pe care nu-l dorise, care-i tăiase viaţa în două părţi atât de deosebite una de alta, încât îşi amintea cu greu de zilele fără griji de odinioară. Putea să se plece asupra trecutului şi să privească fără emoţie la frumoasa Scarlett, cu pantofii ei delicaţi de piele verde şi cu volanele ei mirosind a levănţică, dar se întreba dacă mai putea fi aceeaşi fiinţă. Da, ea, Scarlett O'Hara, ea care avusese tot comitatul la picioare, care dispusese de o sută de sclavi gata să sară la cel mai mic gest al ei, care se sprijinise de bogăţiile Tarei ca de un parapet, ai cărei părinţi iubitori nu se gândiseră decât să-i facă plăcere, ea, frumoasa Scarlett, răsfăţată, curtată, nepăsătoare, ale cărei dorinţe se împliniseră toate, în afară de cele privitoare la Ashley.

undeva, pe lunga panglică a drumului care şerpuia de-a curmezişul celor patru ani, tânăra fată parfumată, încălţată cu pantofi de dans dispăruse, şi în locul ei apăruse o femeie cu ochii verzi şi aspri care-şi număra banii şi nu pregeta să muncească cu mâinile, o femeie căreia uraganul nu-i lăsase nimic în afară de indestructibilul pământ roşu pe care trăia.

Stând în hol şi ascultând plânsul celorlalte, mintea ei nu înceta să făurească planuri. "Vom semăna mult mai mult bumbac. Mâine îl voi trimite pe Pork la Macon să mai cumpere seminţe. De acum încolo yankeii nu-mi vor mai arde bumbacul şi trupele noastre nu-l vor mai rechiziţiona. Dumnezeule! Dar preţul bumbacului ar trebui să se urce nebuneşte la toamnă!"

Intră în birou şi, fără o privire pentru fetele care plângeau pe canapea, se-aşeză la masa de scris şi luă o pană de gâscă, începând să calculeze ce-i va rămâne după ce va mai cumpăra seminţe de bumbac.

"Războiul s-a sfârşit!" îşi zise ea. Şi deodată, cuprinsă de un val de fericire, aşeză pana. Războiul se sfârşise, şi Ashley... dacă era încă în viaţă... Ashley va reveni! Se întrebă dacă Melanie, în mijlocul durerii ei pentru cauza pierdută, se gândise la asta. "În curând va sosi o scrisoare... nu, nu scrisoare. Nu există încă poştă. Dar în curând... Într-un fel sau altul, ne va da un semn de viaţă!"

Dar zilele şi săptămânile treceau fără ştiri de la Ashley. În Sud, serviciul poştal funcţiona într-un fel nesigur şi, la ţară, nu exista nici ridicare, nici distribuire de scrisori. Câteodată, un călător din Atlanta aducea un bileţel disperat de la mătuşa Pitty, care ruga pe tinerele femei să se întoarcă, dar de la Ashley nu sosea nici o ştire.

După capitulare, un conflict, de altfel prezent şi până atunci, izbucni între Scarlett şi Suellen în legătură cu calul. Acum că yankeii nu mai erau de temut, Suellen voia să facă vizite vecinilor. Se simţea singură şi avea nostalgia agreabilei vieţi mondene de odinioară. Avea chef să-şi vadă prietenele şi voia de asemenea să se asigure că şi în restul comitatului se trăia la fel de prost ca la Tara. Dar Scarlett rămânea de neclintit. Calul servea la adusul lemnelor din pădure, la trasul plugului, lui Pork ca să se ducă după provizii, iar duminica îşi câştiga dreptul să pască în linişte şi să se odihnească. Dacă Suellen voia să facă vizite, n-avea decât să meargă pe jos.

Până în urmă cu un an, Suellen nu făcuse niciodată mai mult de o sută de paşi pe jos, şi această perspectivă nu-i surâdea deloc. Rămase deci acasă plictisindu-se, văicărindu-se şi repetând: "Oh, de-ar fi mama aici!" Până la urmă Scarlett îi dădu palma pe care i-o făgăduise de mult şi o lovi chiar atât de tare, încât Suellen se prăbuşi plângând pe patul ei, ceea ce pricinui o mare consternare în toată casa. Totuşi, Suellen puse capăt văicărelilor, cel puţin în faţa lui Scarlett.

Scarlett nu minţea când spunea că voia să lase calul să se odihnească duminica; dar, de fapt, nu era decât pe jumătate adevărat. În cursul lunii care urmase capitulării, făcuse câteva vizite prin comitat şi vederea vechilor ei prieteni şi a plantaţiilor lor îi zdruncinase curajul mai mult decât voia să recunoască.

Tot Fontaine-ii, datorită tenacităţii lui Sally, erau cei mai favorizaţi, dar situaţia lor părea înfloritoare numai în comparaţie cu situaţia tragică a celorlalţi vecini. Bunica Fontaine nu-şi mai revenise niciodată cu totul de pe urma crizei de inimă pe care o avusese în ziua când ajutase la stingerea focului şi la salvarea casei. Bătrânul doctor Fontaine se refăcea încet după amputarea braţului. Alex şi Tony mânuiau fără nici o îndemânare sapa şi plugul. Când Scarlett veni în vizită, se aplecară pe deasupra unui gard ca să-i strângă mâna şi, cu privirea amară, îşi bătură joc de căruţa ei hodorogită, ştiind că-şi bat joc şi de ei înşişi. Le ceru să-i vândă seminţe de porumb, şi ei îi făgăduiră, şi toţi trei începură să discute probleme legate de plantaţie. Fontaine-ii aveau doisprezece pui, două vaci, cinci porci şi catârul pe care-l aduseseră din război. unul din porci murise şi se temeau să nu-i piardă şi pe ceilalţi. Auzind-i vorbind cu atâta seriozitate despre porci pe aceşti foşti filfizoni, care odinioară nu se preocupau decât care cravată era mai elegantă, Scarlett fu şi ea cuprinsă de un râs amar.

La Mimosa toţi o primiseră cu braţele deschise şi stăruiseră să-i dea, nu să-i vândă, porumbul de sămânţă. Când pusese o bancnotă verde pe masă, firea iute a Fontaine-ilor se înflăcărase şi prietenii ei refuzară categoric să ia banii. Scarlett luă seminţele şi strecură pe ascuns o bancnotă de un dolar în mâna lui Sally. De la prima vizită a lui Scarlett, cu opt luni în urmă, Sally se schimbase mult. La acea epocă, deşi era palidă şi tristă, o simţeai încă foarte optimistă, dar acum acel optimism dispăruse, ca şi cum capitularea armatei i-ar fi zdrobit ultimele nădejdi.

— Scarlett, murmură ea strângând în mâini hârtia, la ce au folosit toate astea? De ce ne-am luptat? Oh, bietul meu Joe! O, bietul meu băieţaş!

— Nu ştiu de ce ne-am luptat şi nici nu vreau s-o ştiu, zise Scarlett. Nu mă interesează. Nu m-a interesat niciodată. Războiul e treaba bărbaţilor, nu a femeilor. Acum tot ce mă interesează e să am o recoltă bună de bumbac. Hai, Sally, ia dolarul ăsta şi cumpără-i o hăinuţă micului Joe. Are nevoie. Nu vreau să profit de politeţea lui Alex şi a lui Tony ca să vă despoi de porumbul vostru.

Tinerii o întovărăşiră până la căruţă şi o ajutară să se urce. Oameni de lume, în ciuda zdrenţelor, păstrau încă veselia şi curtenia Fontaine-ilor, dar îndepărtându-se de Mimosa, Scarlett nu-şi putu opri un fior, la gândul decăderii lor. Era sătulă până peste cap de sărăcie şi de lipsuri. Ce plăcut ar fi să cunoşti oameni bogaţi, pentru care mâncarea nu e o problemă.

Cade Calvert era acasă, la Pine Bloom, şi urcând scările vechii case în care dansase de atâtea ori în zile mai fericite, Scarlett văzu moartea întipărită pe trăsăturile tânărului. Avea obrajii scofâlciţi şi, întins la soare pe un fotoliu, cu un şal pe genunchi, tuşea necontenit. Totuşi, când o văzu pe Scarlett, faţa i se lumină. Numai o mică răceală care i se lăsase în piept, explică el, încercând să se ridice spre a-i ura bun venit. Dormise prea des în ploaie. Dar îi va trece şi când va fi pe picioare, va putea să se apuce iarăşi de lucru.

Cathleen Calvert ieşi din casă şi Scarlett, întâlnindu-i privirea pe deasupra capului fratelui ei, putu să-i citească în ochi o durere adâncă. Cade nu ştia poate în ce stare se află, dar Cathleen nu-şi făcea iluzii. Năpădită de buruieni, plantaţia părea părăginită. În mijlocul ogoarelor începuseră să crească puieţi de pin şi în casa prost întreţinută domnea dezordinea. Cathleen era slabă şi nervoasă.

Cathleen şi fratele ei trăiau în casa tăcută, în tovărăşia mamei lor vitrege, care era yankee, a celor patru surori vitrege şi a lui Hilton, vicleanul yankeu. Scarlett nu-l simpatizase niciodată pe Hilton, cum nu-l putuse suferi nici pe Jonas Wilkerson, fostul vechil al Tarei, şi simţi şi mai puţină simpatie pentru el când se apropie de ea cu un aer detaşat, tratând-o de la egal la egal. Pe vremuri se purta cu acelaşi amestec de slugărnicie şi obrăznicie ca şi Wilkerson, dar acum, când domnul Calvert şi Raiford muriseră în război şi Cade era bolnav, toată umilinţa lui dispăruse. A doua doamnă Calvert nu ştiuse niciodată să se impună servitorilor ei negri, şi deci nimeni nu se putea aştepta să se facă respectată de un alb.

— Domnul Hilton a fost atât de bun că nu ne-a părăsit în aceste clipe grele, zise doamna Calvert intimidată, aruncând priviri furişe fiicei ei vitrege. Da, atât de bun! Nădăjduiesc că aţi aflat cum ne-a salvat în două rânduri casa când Sherman a trecut pe-aici. Mă întreb ce ne-am fi făcut fără el.

O roşeaţă bruscă acoperi faţa palidă a lui Cade, şi Cathleen închise ochii mărginiţi de gene lungi şi-şi strânse buzele. Scarlett ghicea că cei doi sufereau chinurile iadului fiindcă erau îndatoraţi vechilului yankeu. Doamna Calvert păru gata să plângă. Fără să-şi dea seama, iar făcuse o gafă. Tot timpul făcea gafe. Cu toate că trăia de vreo douăzeci de ani în Georgia, nu ajungea să-i înţeleagă pe sudişti. Nu ştia niciodată pe ce ton să se adreseze copiilor bărbatului ei, care totuşi erau întotdeauna de o fermecătoare politeţe cu ea. În fundul sufletului dorea să se întoarcă în Nord, să-şi ia copiii şi să-i părăsească pentru totdeauna pe aceşti străini rigizi şi atât de greu de înţeles.

După aceste vizite, Scarlett nu mai simţi nici o dorinţă să meargă să-i vadă pe Tarleton-i. Acum, când cei patru băieţi nu mai erau, când plantaţia arsese şi restul familiei se îngrămădea în mica locuinţă a vechilului, nu se putea hotărî să meargă să-i vadă. Dar Suellen şi Carreen o rugară atât de mult, şi Melanie declară că n-ar fi frumos să nu-i viziteze acum când domnul Tarleton se întorsese din război, încât într-o duminică o porniră toate patru.

Fu încercarea cea mai grea.

În timp ce căruţa suia aleea şi trecea prin faţa ruinelor casei, fetele o zăriră pe Beatrice Tarleton. Îmbrăcată într-un vechi costum de amazoană, cu cravaşa sub braţ, era cocoţată pe gardul din jurul padocului, privind tristă în gol. Alături de ea, cu aerul tot atât de trist ca şi al stăpânei sale, era aşezat micul negru cu picioarele strâmbe care-i dresase toţi caii.

Padocul, odinioară plin de mânji zburdalnici şi de iepe blânde, nu mai adăpostea decât un catâr, acela cu care domnul Tarleton revenise din război.

— Vă jur că nu ştiu ce să mă mai fac acum când drăguţii mei s-au dus, declară doamna Tarleton, lăsându-se să alunece jos, pe pământ.

Auzind-o, ai fi crezut că face aluzie la cei patru fii morţi, dar tinerele ştiau foarte bine că nu se gândea decât la caii ei.

— Toţi frumoşii mei cai au murit. Şi biata mea Nellie! Ah, de-aş avea-o măcar pe Nellie! Ei bine, nu mi-a mai rămas decât un blestemat de catâr. Da, un blestemat de catâr îndrăcit, repetă ea aruncând o privire indignată dobitocului cu pielea julită. E o insultă adusă memoriei scumpilor mei pur-sânge să ţin un catâr în padocul lor. Catârii nu sunt decât nişte bastarzi, şi creşterea lor ar trebui interzisă.

De nerecunoscut sub barba lui stufoasă, Jim Tarleton ieşi din casa vechilului spre a veni să le salute; apoi cele patru fiice ale doamnei Tarleton, toate cu părul roşu şi toate îmbrăcate cu rochii peticite, ieşiră la rândul lor, strigând la vreo duzină de câini mari, negri şi roşcaţi, care auzind voci străine începuseră să latre. Familia avea un aer de veselie artificială şi studiată, care pe Scarlett o îngheţă mai mult decât amărăciunea Fontaine-ilor la Mimosa şi teama lui Cathleen la Pine Bloom.

Tarleton-ii stăruiră ca tinerele să rămână la masă. Primeau atât de puţine vizite, încât voiau să profite ca să mai afle veşti noi. Scarlett era grăbită să plece, atât o apăsa atmosfera casei, dar Melanie şi cu surorile ei mai mici ţineau să mai rămână, şi toate patru mâncară, dar nu pe săturate, câteva bucăţele de carne şi puţină mazăre uscată care se serviră la masă.

De altfel, masa sărăcăcioasă fu prilej de glume, şi buna dispoziţie spori când micile Tarleton descriseră, ca şi cum ar fi fost vorba de glume amuzante, expedientele la care recurgeau ca să se îmbrace. Melanie le urmă pilda şi o surprinse pe Scarlett povestind cu o vioiciune neaşteptată de zilele grele de la Tara, râzând de lipsurile pe care le îndurau. Scarlett de-abia avea curajul să vorbească. Odaia îi părea atât de goală fără cei patru băieţi Tarleton, cu aerele lor elegante, cu ţigările şi ironiile lor. Şi dacă odaia îi părea goală ei, ce trebuiau să simtă Tarleton-ii care arătau vecinelor lor chipuri surâzătoare!