Margaret Mitchell

— Crezi că ar fi tare urât dacă i-am căuta prin raniţă? Are poate ceva de mâncare.

— Nu cred, răspunse Scarlett, supărată că nu se gândise la asta ea însăşi. Ia-i raniţa, eu îi cercetez buzunarele!

Aplecată cu scârbă asupra cadavrului, desfăcu nasturii tunicii şi procedă la un adevărat inventar al buzunarelor.

— Doamne Dumnezeule, şopti ea, arătând un portofel voluminos învelit într-o cârpă. Melanie... Melly, cred că-i plin de bani.

Melanie nu răspunse nimic, dar se aşeză brusc pe jos, cu spatele la zid.

— Uită-te tu, zise ea cu glas tremurat. Mă simt cam rău.

Scarlett desfăcu cârpa cu mâini tremurătoare şi deschise despărţiturile portofelului.

— Uită-te, Melly... uită-te odată!

Melanie ascultă şi ochii ei părură că se lărgesc nemăsurat de mult. Se vedea un teanc de bilete de bancă, bilete verzi ale Statelor unite, amestecate cu bilete confederate, şi, în mijlocul lor, lucind slab; o monedă de aur de zece dolari şi două monede de cinci dolari, tot de aur.

— Nu pierde vremea numărându-le acum, o sfătui Melanie pe Scarlett, care începuse să răsfoiască biletele de bancă. N-avem timp...

— Îţi dai seama, Melanie, că toţi banii ăştia înseamnă că vom avea ce mânca?

— Da, draga mea, ştiu, dar n-avem timp acum. Caută-l prin celelalte buzunare. Eu mă ocup de raniţă.

Scarlett se codea să lase portofelul. Perspective strălucite i se deschideau în faţă... bani adevăraţi, calul yankeului, mâncare. În definitiv exista un Dumnezeu, un Dumnezeu care se îngrijea de nevoile oamenilor, chiar când recurgea pentru asta la mijloace curioase.

Se aşeză şi privi surâzând portofelul. Mâncare! Melanie i-l smulse din mână.

— Grăbeşte-te!

În buzunarele panatalonilor nu găsi nimic în afară de un capăt de lumânare, un briceag ordinar, puţin tutun şi o bucată de sfoară. Melanie scoase din raniţă un pacheţel de cafea, pe care-l mirosi ca şi când ar fi fost vorba de parfumul cel mai delicios, şi nişte biscuiţi. Cu faţa schimbată, scoase apoi un medalion garnisit cu perle mici, cu miniatura unei fetiţe, o broşă cu pietre rubinii, două brăţări groase de aur cu lănţişoare de aur, un degetar de aur, un păhărel de argint pentru copii, foarfece de aur pentru broderie, un solitar de diamant şi o pereche de cercei terminaţi fiecare cu câte un diamant în formă de pară, pe, care cele două tinere femei, cu toată lipsa lor de experienţă, le socotiră a avea fiecare mai mult de un carat.

— un hoţ! exclamă Melanie cu voce înăbuşită, depărtându-se de trupul nemişcat. Scarlett, toate astea le-a furat.

— Desigur! Şi venind aici, spera să mai fure şi de la noi ceva.

— Îmi pare bine că l-ai omorât, declară Melanie cu privirea aspră. Acum grăbeşte-te, draga mea, şi du-l de aici.

Scarlett se aplecă, prinse mortul de cizme şi trase din toate puterile. Cât era de greu şi cât se simţea dintr-o dată de slabă! Şi dacă nu va putea să-l mişte din loc? Întorcându-se cu spatele, apucă câte o cizmă sub fiecare braţ şi se aplecă înainte. Se încordă toată şi reuşi să-l mişte. În febra activităţii ei uitase de piciorul bolnav, dar un junghi dureros o readuse la realitate. Scrâşni din dinţi şi se sprijini cu toată greutatea pe călcâi. Trăgând, chinuindu-se, cu sudoarea curgându-i şiroaie pe frunte, traversă cu cadavrul întreg holul, lăsând în urmă o dâră de sânge.

— Dacă sângerează şi în curte, nu vom putea face să dispară urmele, spuse ea gâfâind. Dă-mi cămaşa ta, Melly, să-i învelesc capul.

Faţa albă a Melaniei se înroşi.

— Nu face pe proasta. N-am să mă uit la tine. Dacă aş avea un jupon sau un palton, m-aş folosi de el.

Ghemuită lângă zid, Melanie îşi trecu zdrenţele pe deasupra capului şi, după ce le azvârli fără un cuvânt lui Scarlett, îşi ascunse cum putu mai bine goliciunea.

"Mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt atât de pudică!" gândi Scarlett, care simţi mai degrabă decât văzu jena Melaniei, în timp ce înfăşură faţa mutilată în cămaşa zdrenţuită.

Mai mult săltându-l decât târându-l, atât cât îi permitea piciorul, izbuti să ajungă pe veranda care dădea spre curte şi acolo, oprindu-se să-şi şteargă fruntea cu podul palmei, se întoarse şi o zări pe Melanie, care, aşezată cu spatele la zid, îşi ridica cu disperare genunchii ca să-şi acopere sânii goi.

"Ce proastă e Melanie că face atâta caz de pudoare într-o clipă ca asta!" îşi zise Scarlett enervată. Atitudinea asta de mironosiţă o dispreţuise întotdeauna la Melanie. Atunci, brusc, îi fu ruşine. La urma urmei, Melanie abia se sculase după naştere, dar găsise mijlocul să-i vină în ajutor, cu o armă prea grea pentru ea. Pentru asta trebuia curaj, acel curaj pe care Scarlett ştia bine că ea însăşi nu-l are, acel curaj de bună calitate pe care Melanie îl arătase în teribila noapte când căzuse Atlanta şi apoi în tot cursul călătoriei. Era acelaşi curaj de nezdruncinat, fără strălucire, cu care erau dotaţi toţi Willkes-ii, pe care Scarlett nu-l înţelegea, dar pe care fără voia ei îl admira din tot sufletul.

— Du-te de te culcă! îi azvârli ea peste umăr. Ai să mori dacă nu te duci sus. Am să curăţ eu tot, după ce-l îngrop.

— Am să încerc să spăl cu un preş, răspunse Melanie cu voce stinsă, privind cu repulsie băltoaca de sânge.

— Ei bine, n-ai decât să mori, mi-e totuna! Dacă ai noştri se întorc înainte ca eu să fi isprăvit, reţine-i în casă şi spune-le despre cal că a venit aşa, nu se ştie de unde.

Melanie, aşezată în soarele călduţ al dimineţii, dârdâia, iar când capul mortului începu să se izbească de scările verandei, tânăra femeie îşi astupă urechile că să nu mai audă oribilul zgomot pe care-l făcea.

Nimeni nu întrebă de unde apăruse calul. Se consideră că se pierduse după ultima bătălie şi toată lumea se bucură la vederea lui. Yankeul zăcea în groapa puţin adâncă pe care Scarlett o săpase sub ulm. Proptelele care susţineau crengile stufoase erau putrede şi, în noaptea aceea, Scarlett le tăie atât de bine cu un cuţit de bucătărie, încât căzură peste groapă, împreună cu crengile. Scarlett ceru să nu fie ridicate alte proptele, şi dacă negrii aflară vreodată pentru ce, nu scoaseră un cuvânt.

Nici o stafie nu ieşi din groapa în care zăcea yankeul spre a veni să tulbure lungile nopţi când Scarlett rămânea trează, prea obosită ca să poată dormi. Nici un sentiment de groază, nici o remuşcare nu veniră s-o chinuiască la amintirea cadavrului. Se minuna ea însăşi, căci ştia că numai cu o lună mai înainte n-ar fi fost în stare de o astfel de faptă. Frumoasa şi tânăra doamnă Hamilton, cu gropiţele ei, cu cerceii pe care-i făcea să zornăie şi cu micile ei aere sperioase, prefăcuse într-o masă informă obrazul unui om şi-l îngropase singură în pământ. Scarlett nu-şi putea stăpâni un rânjet când se gândea la consternarea pe care o atare idee ar provoca-o la cei pe care-i cunoştea.

"N-am să mă mai gândesc", hotărî ea într-o zi. "S-a sfârşit, şi aş fi fost o proastă să nu-l omor. Totuşi... trebuie să mă fi schimbat puţin de la întoarcere, altfel n-aş fi făcut-o".

Nu încercă să adâncească gândul, dar, în fundul conştiinţei ei, ori de câte ori avea de rezolvat o problemă plicticoasă şi grea, îşi zicea spre a-şi da curajul: "Am comis o crimă, pot s-o fac şi pe asta!"

Se schimbase mult mai mult decât credea, şi coaja aceea tare care începuse să se formeze în jurul inimii ei în ziua când zăcuse cu faţa la pământ în grădina sclavilor de la Doisprezece Stejari, se îngroşa încetul cu încetul.

Acum când avea cal, Scarlett putea să afle ce deveniseră vecinii lor. De când se reîntorsese, se întrebase de mii de ori, cu moartea în suflet: "Suntem noi oare singurii care au rămas în comitat? Toţi ceilalţi au pierit odată cu incendiul casei lor? Ori s-au refugiat cu toţii la Macon?" Se temea aproape să afle adevărul, atât de vie era amintirea ruinelor de la Doisprezece Stejari, de la Macintosh-i şi chiar de la Slattery-i. Şi totuşi, era mai bine să afle adevărul, oricât de cumplit ar fi fost, decât să stea şi să se întrebe mereu. Se hotărî să meargă întâi la Fontaine-i, nu pentru că erau vecinii cei mai apropiaţi, ci pentru că nădăjduia să-l găsească pe bătrânul doctor. Melanie avea nevoie de un doctor. Nu se vindeca aşa cum ar fi trebuit, şi slăbiciunea şi paloarea ei o îngrijorau pe Scarlett.

De aceea, de îndată ce piciorul i se vindecă destul ca să suporte un papuc, se sui pe calul yankeului. Cu un picior în scara pe care o scurtase, cu celălalt adus pe şa, într-o încercare de a călări ca o doamnă, plecă peste ogoare spre plantaţia Mimosa, convinsă că va găsi numai cenuşă. Spre marea ei surprindere şi bucurie, văzu apărând locuinţa de stuc gălbui, ca întotdeauna înconjurată de mimose. un val cald de fericire, care-i aduse aproape lacrimi în ochi, o cuprinse când cele trei doamne Fontaine ieşiră din casă, ca s-o primească cu multe sărutări şi strigăte de bucurie.

Totuşi, când exclamaţiile şi schimbul de cuvinte afectuoase se sfârşiră şi când toată lumea luă loc în sufragerie, Scarlett simţi cum o cuprinde un tremur. Yankeii nu ajunseseră până la Mimosa fiindcă era prea departe de drumul mare, de aceea Fontaine-ii îşi păstraseră vitele şi proviziile, dar plantaţia era apăsată de aceeaşi tăcere stranie ca şi Tara şi întreaga regiune. Cu excepţia a patru negrese întrebuinţate la treburile domestice, toţi sclavii fugiseră odată cu apropierea yankeilor. Nu era nici un bărbat pe plantaţie – doar dacă Joe, micul băieţaş al lui Sally care abia ieşise din scutece, ar fi putut trece drept bărbat. În casa cea mare locuiau doar bunica Fontaine, care trecuse de şaptezeci de ani, noră-sa care toată viaţa fusese numită Doamna Tânără deşi trecuse de cincizeci de ani, şi Sally care abia împlinise douăzeci. Era o plantaţie izolată şi n-aveau pe nimeni care să le apere, dar dacă le era frică, n-o arătau. "Fără îndoială", îşi zise Scarlett, "fiindcă Sally şi Doamna Tânără îi ştiu de frică bătrânei, delicată ca un porţelan dar aprigă la fire, şi nu îndrăznesc să-şi arate temerile." Scarlett însăşi se temea de bătrâna doamnă, căci avea o privire ascuţită şi limba şi mai ascuţită, şi odinioară Scarlett le simţise pe amândouă pe pielea ei.

Deşi nu erau unite prin legături de sânge şi deşi era între ele o mare diferenţă de vârstă, o anume comunitate de spirit şi de încercări apropia aceste femei una de alta. Toate trei purtau îmbrăcăminte de doliu vopsită în casă, toate trei erau necăjite, triste, preocupate, toate trei ascundeau o amărăciune care nu le făcea morocănoase sau plângăreţe, dar care răzbătea totuşi sub surâsurile şi cuvintele lor de bun sosit. Era de altfel explicabil. Sclavii lor fugiseră, banii nu mai valorau nimic, Joe, bărbatul lui Sally, murise la Gettysburg, iar Doamna Tânără era şi ea văduvă, fiindcă tânărul doctor Fontaine murise de dizenterie la Vicksburg. Ceilalţi doi băieţi, Alex şi Tony, erau undeva în Virginia şi nimeni nu ştia dacă sunt morţi sau vii. Cât despre bătrânul doctor Fontaine, plecase cu cavaleria lui Wheeler.

— Şi nebunul ăla bătrân are şaptezeci şi trei de ani, cu toate că încearcă să facă pe tânărul. Şi-apoi, e tot atât de plin de reumatisme ca un porc de muşte, spuse bunica, lumina din ochii ei trădând însă mândrie, cu toate cuvintele aspre.

— Ştiţi ce se petrece la Atlanta? întrebă Scarlett când toată lumea fu confortabil instalată. La Tara suntem complet înmormântaţi.

— Doame sfinte, copila mea, declară bunica, luând ca de obicei în mână frânele conversaţiei, stăm la fel de bine ca şi voi. Nu ştim nimic decât că Sherman a sfârşit prin a pune mâna pe oraş.

— Aşadar, a izbutit. Ce face acum? unde se duc luptele?

— Cum vrei ca trei femei singure, pierdute la ţară, să ştie ce-i cu războiul, când n-avem aici nici ziare, nici scrisori, de săptămâni de zile? spuse bunica pe un ton posac. una din negresele noastre a vorbit cu un negru, care văzuse un alt negru care fusese la Jonesboro şi, în afară de asta, n-am mai auzit nimic altceva. Se zice că yankeii n-au rămas la Atlanta decât ca să îngăduie oamenilor şi cailor lor să se odihnească, dar o fi adevărat, n-o fi adevărat, o ştii tot atât de bine ca şi mine. Fără îndoială însă că au nevoie de odihnă după bătălia care s-a desfăşurat.

— Când te gândeşti că aţi fost la Tara tot timpul ăsta şi că noi n-am ştiut! se amestecă Doamna Tânără. Oh, mi-e necaz că nu am venit călare să vă văd! Dar au fost atâtea de făcut aci, după ce aproape toţi negrii noştri au fugit, că n-am putut să lipsesc. Ar fi trebuit totuşi să găsesc timp ca să merg să vă văd. Nu m-am purtat ca o bună vecină. Dar credeam că yankeii au ars Tara, cum au făcut la Doisprezece Stejari şi la Macintosh-i, şi că părinţii tăi au plecat spre Macon. Nu ne-am fi gândit niciodată că te-ai întors acasă, Scarlett.

— Era şi foarte greu să credem altfel, când negrii domnului O'Hara au venit aici, cu ochii ieşiţi din cap de frică, să ne spună că yankeii vor incendia Tara, curmă bunica.

— Şi puteau vedea... începu Sally.

— Te rog, lasă-mă să vorbesc, i-o reteză bunica. Da, ne-au spus că yankeii îşi stabiliseră campamentul împrejurul Tarei şi că părinţii tăi se pregăteau să plece la Macon. Şi-apoi, în seara aceea, am zărit o lumină înspre Tara. A durat ceasuri întregi, şi tonţii noştri de negri s-au speriat atât de tare, că au luat-o toţi la sănătoasa. Ce a ars?

— Tot bumbacul nostru... era cam de vreo sută cincizeci de mii de dolari, spuse Scarlett pe un ton amar.

— Bucuraţi-vă că n-a fost casa, declară bunica cu bărbia rezemată de baston. Puteţi să semănaţi alt bumbac, dar casa n-aţi mai fi putut-o reclădi. Dar, ia spune, aţi început culesul bumbacului?

— Nu, şi de altfel cele mai multe ogoare au fost pustiite. Nu cred că a rămas mai mult bumbac decât de trei baloturi, şi chiar de-ar fi mai mult – la ce ne-ar folosi? Toţi sclavii au fugit şi nu mai e nimeni să-l culeagă.

— Dumnezeule, toţi sclavii voştri au fugit şi nu mai e nimeni să-l culeagă, repetă bunica imitând-o pe Scarlett şi aruncându-i o privire batjocoritoare. Şi ce faci cu mânuţele tale frumoase, mititica mea, şi cu acelea ale surorilor tale?

— Eu să culeg bumbac? exclamă Scarlett îngrozită, ca şi când bunica i-ar fi propus să facă o crimă monstruoasă. Ca un sclav de la câmp? Ca unul din golanii ăia albi? Ca Slattery-ii?

— Golani! Ce frumos vorbeşti! Zău, generaţia asta n-are pic de vlagă, ci numai fandoseli. Dă-mi voie să-ţi spun, mititica mea, că pe când eram fată tânără, tatăl meu şi-a pierdut toţi banii şi nu mi-a fost ruşine să mă folosesc de mâinile mele, să muncesc la câmp, până ce tata a pus destul deoparte ca să răscumpere sclavii. Am dat cu sapa, am cules bumbacul şi voi reîncepe de va fi nevoie. De altfel, am impresia că va fi iar nevoie. Golani! Ia te uită!

— Oh, mamă Fontaine! interveni noră-sa, aruncând o privire rugătoare celor două tinere femei ca s-o ajute s-o liniştească pe bunica. E atâta vreme de atunci... Condiţiile nu erau deloc aceleaşi. Vremurile s-au schimbat.

— Vremurile nu se schimbă niciodată când e vorba să munceşti cinstit, declară pe un ton categoric bunica. Mi-e ruşine pentru mama ta, Scarlett, să te aud spunând că munca cinstită înjoseşte pe oamenii cumsecade. Când Adam săpa pământul şi Eva torcea...

Spre a schimba cursul conversaţiei, Scarlett se grăbi să întrebe:

— Şi Tarleton-ii, şi Calvert-ii? Le-au ars casele? S-au refugiat la Macon?

— Yankeii n-au ajuns până la Tarleton-i. Ca şi noi, sunt prea departe de drumul mare, dar au fost la Calvert-i. Le-au furat toate vitele, toate păsările şi au luat toţi negrii cu ei..., începu Sally.

Bunica o întrerupse:

— Le-au promis tuturor negreselor rochii de mătase şi cercei de aur. Cathleen Calvert mi-a spus că unii soldaţi le-au luat pe nebunele alea în şaua calului. În sfârşit, tot ce vor obţine vor fi copii galbeni şi nu cred că sângele yankeu va ameliora rasa.

— Oh, mamă Fontaine!

— Ia nu mai face mutra asta indignată, Jane! Suntem toate femei măritate, nu-i aşa, şi ştie Domnul că am văzut destui mulatri mici până acum.

— Cum de n-au ars casa Calvert-ilor?

— Casa lor a fost cruţată în urma rugăminţilor combinate ale celei de a doua doamne Calvert şi ale lui Hilton, administratorul ei yankeu, vorbi bunica, spunând ca întotdeauna "a doua doamnă Calvert", cu toate că prima era moartă de douăzeci de ani. "Suntem partizani sinceri ai uniunii", o imită ea, vorbind pe nas, pe doamna Calvert. Cathleen pretinde că amândoi s-au jurat că toată familia Calvert-ilor e yankee. Şi domnul Calvert, care a murit pentru cauză! Şi Raiford, omorât la Gettysburg, şi Cade care e cu armata în Virginia? Cathleen zice că s-a simţit atât de umilită, încât ar fi preferat să ardă casa. A spus că o să iasă scandal când Cade se va întoarce acasă şi va afla. Dar, ce vrei, iată ce se întâmplă când un bărbat se căsătoreşte cu o yankee... n-au mândrie, n-au ruşine... se gândesc întotdeauna doar să-şi scape pielea... Cum se face că Tara n-a fost arsă, Scarlett?

Scarlett se reculese o clipă înainte de a răspunde. Ştia că a doua întrebare va fi: "Şi ce-ţi fac părinţii? Cum îi merge iubitei tale mame?" Ştia că nu le putea spune acestor femei că Ellen murise. Ştia că dacă le-ar aduce la cunoştinţă vestea, toate ar compătimi-o, şi atunci ea va izbuncni în plâns şi va plânge până se va înbolnăvi. Nu-şi putea îngădui să plângă. Nu plânsese cu adevărat de la întoarcerea acasă şi ştia că, odată ecluzele deschise, tot curajul păstrat cu atâta grijă ar părăsi-o dintr-o dată. Dar, aruncând o privire disperată chipurilor prietene care o înconjurau, înţelese că dacă va ţine sub tăcere moartea lui Ellen, Fontaine-ii nu i-o vor ierta niciodată. Bunica, mai ales, avea o adevărată adoraţie pentru Ellen, şi erau prea puţine persoane în comitat la care bătrâna doamnă să fi ţinut.

— Hai, vorbeşte, zise bunica fără s-o slăbească dinochi. N-ai să ne spui nimic, fetiţo?

— Ei bine, înţelegeţi, n-am revenit acasă decât a doua zi după bătălie. Yankeii plecaseră toţi. Papa... papa mi-a spus că... obţinuse de la ei să nu ardă casa fiindcă Suellen şi Carren erau atât de bolnave de tifoidă încât nu puteau fi transportate.

— E pentru prima oară că aud zicându-se de yankei că au făcut ceva cumsecade, declară bunica ca şi când regreta că aude vorbindu-se de bine de năvălitori. Şi cum merg fetele acum?

— Oh, mai bine. Sunt aproape restabilite, dar sunt încă foarte slăbite, răspunse Scarlett.

Apoi, văzând că buzele bunicii schiţează întrebarea de care se temea, începu hotărâtă un alt subiect de conversaţie.

— Mă... mă întreb dacă n-aţi putea să ne împrumutaţi ceva de mâncare? Yankeii au distrus tot, ca un nor de lăcuste. Dar, dacă n-aveţi nici dumneavoastră, spuneţi-mi-o cinstit şi...

— Trimite pe Pork cu o căruţă şi veţi avea jumătate din orezul, făina, şunca şi puii care ne-au rămas, spuse bunica zvârlind lui Scarlett o privire pătrunzătoare.

— Oh, e prea mult. Într-adevăr eu...

— Nici un cuvânt. Nu vreau să aud nimic. Atunci, la ce ar servi să fim vecini?

— Sunteţi atât de bună, încât nu pot... dar trebuie să plec acum. Ai mei vor fi îngrijoraţi de lipsa mea.

Bunica se sculă deodată şi o luă pe Scarlett de braţ.

— Rămâneţi aici voi două, ordonă ea împingând-o pe Scarlett spre veranda care se deschidea la spatele casei. Am să-i spun două cuvinte acestei copile. Ajută-mă să cobor scările, Scarlett.

Doamna Tânără şi Sally îşi luară rămas bun de la vizitatoare şi făgăduiră să meargă s-o vadă curând. Ardeau de curiozitatea să ştie ce avea bunica să-i spună lui Scarlett, dar n-aveau să afle niciodată, afară doar de-ar apuca-o fantezia pe bunică să le-o spună ea însăşi.

— Sunt aşa de ciudate femeile bătrâne, şopti Doamna Tânără către Sally când îşi reluă lucrul de mână.

Scarlett îşi ţinea calul de frâu şi se simţea vag îngrijorată.

— Hai, spuse bunicuţa înfigându-şi privirea drept în ochii ei, ce se întâmplă la Tara? Ce ascunzi?

Scarlett, văzând privirea pătrunzătoare a bătrânei doamne, înţelese că putea spune adevărul fără a vărsa o singură lacrimă. Nimeni nu putea plânge în faţa bunicii Fontaine fără învoirea ei expresă.

— Mama a murit, spuse ea simplu.

Bătrâna doamnă îi strânse braţul până o duru şi pleoapele ei zbârcite clipiră asupra ochilor cu reflexe galbene.

— Au omorât-o yankeii?

— A murit de tifoidă. A murit... în ajunul întoarcerii mele acasă.

— Nu te mai gândi la asta, spuse bunica pe un ton autoritar, dar Scarlett o văzu înghiţindu-şi din greu un oftat. Şi tatăl tău?

— Papa este... papa nu mai e acelaşi.

— Ce vrei să spui? Hai, vorbeşte. E bolnav?

— Şocul... e aşa de bizar... nu e...

— Nu veni să-mi povesteşti că nu mai e acelaşi. Vrei să spui că nu mai e în toate minţile?

Era o uşurare să auzi adevărul expus în termeni atât de cruzi. Ce bine era că bătrâna doamnă nu-i arăta o compătimire care i-ar fi stors lacrimi.

— Da, zise ea surd, şi-a pierdut minţile. Se poartă tot timpul straniu şi câteodată pare că nu-şi mai reaminteşte deloc că mama a murit. Oh, doamnă, e prea mult pentru mine să-l văd aşteptând atât de răbdător întoarcerea mamei, el care odinioară n-avea răbdare nici cât un copil. Dar e mai rău când îşi aminteşte că nu mai e. Din când în când, după ce a stat să asculte, se ridică dintr-o dată, iese din casă şi se duce la cimitir. Apoi revine târându-se, cu obrazul şiroind de lacrimi, şi nu încetează să repete până ce-mi vine să urlu: "Katie Scarlett, doamna O'Hara a murit. Mama ta a murit!" – şi e ca şi cum l-aş auzi spunându-mi asta pentru întâia oară. Câteodată, târziu seara, îl aud chemând-o pe mama. Mă scol, mă duc la el, şi-i spun că e la căpătâiul unui negru bolnav. Şi se supără că mama se oboseşte prea mult îngrijind întotdeauna pe alţii. E aşa de greu să-l faci să se culce apoi din nou. E ca un copil. Oh, ce rău îmi pare că doctorul Fontaine nu e aici! El ar putea face ceva pentru papa! Şi-apoi, Melanie are şi ea nevoie de un doctor. Nu se face bine după naştere cum ar trebui...

— Melly, un copil? Şi e la voi?

— Da.

— Ce caută Melly la voi? De ce nu-i la Macon cu mătuşa ei şi cu celelalte rude? N-aş fi crezut că o iubeşti atâta, fetiţa mea, deşi e sora lui Charles. Hai, povesteşte-mi totul.

— E o poveste lungă, doamnă. Nu vreţi să intraţi în casă ca să staţi jos?

— Pot să stau foarte bine în picioare. De altfel, dacă începi să povesteşti în faţa celorlalte, au să bocească şi te vor face să suferi. Hai, te ascult.

Găsindu-şi cu greu cuvintele, Scarlett îi vorbi de asediu şi de sarcina Melaniei, dar pe măsură ce vorbea, sub privirea pătrunzătoare a bătrânei doamne care n-o pierdea din ochi, îi veneau tot mai uşor pe buze cuvintele de care avea nevoie spre a reda intensitatea şi grozăvia întâmplărilor prin care trecuse. Toate îi reveneau în minte, căldura nesuferită din ziua în care se născuse copilul, îngrijorarea ei chinuitoare, fuga, şi cum le părăsise Rhett. Vorbi de întunericul înnebunitor al nopţii, de focurile de bivuac care puteau indica tot atât de bine prezenţa prietenilor sau a duşmanilor, de hornurile lugubre zărite la răsăritul soarelui, de oamenii şi de caii morţi pe marginea drumului, de foame, de devastare, de teama ei ca Tara să nu fi fost incendiată.

— Credeam că dacă voi reuşi să mă întorc acasă, lângă mama, ea va avea grijă de tot şi voi scăpa de povară. Pe drum credeam că mi se întâmplase tot ce era mai rău, dar, aflând de moartea ei, am ştiut ce înseamnă răul.

Plecă ochii şi aşteptă ca bunica să vorbească la rândul ei. Tăcerea dură însă atât de mult, încât se întrebă dacă doamna Fontaine înţelesese bine în ce stare de disperare se afla. În sfârşit, vocea bătrânei femei se auzi, plină de mângâiere, mai dulce decât o auzise Scarlett vreodată.

— Copila mea, e foarte rău ca o femeie să cunoască tot ce i se poate întâmpla mai rău, căci după aceea nu mai are de ce să se teamă. Şi e foarte rău ca o femeie să nu se mai teamă de nimic. Îţi închipui că nu înţeleg ce mi-ai povestit...încercările prin care ai trecut? Le înţeleg foarte bine. Când aveam cam vârsta ta, am fost prinsă de revolta indienilor Creek, îndată după măcelul de la fortul Mims... da, făcu ea cu o voce venită din depărtările trecutului, trebuie să fi fost cam de vârsta ta, căci sunt aproape cincizeci de ani de atunci. Am reuşit să mă ascund după nişte tufişuri şi de acolo, pierită de groază, am văzut cum ni se incendia casa, i-am văzut pe indieni scalpându-i pe fraţii şi pe surorile mele. N-aveam decât un singur lucru de făcut, să stau liniştită şi să mă rog lui Dumnezeu ca focul să nu lumineze locul unde mă ascunsesem. Atunci au pus mâna pe mama şi au omorât-o la vreo douăzeci de paşi de mine. Au scalpat-o şi pe ea. Şi, ca să se asigure că murise, un indian s-a întors şi i-a înfipt din nou toporişca în cap. Eu... eu eram preferata mamei şi a trebuit să asist la toate astea. Dimineaţa am pornit spre aşezarea cea mai apropiată. Erau vreo treizeci de mile de făcut. Mi-au trebuit vreo trei zile de mers prin bălţi şi printre cete de indieni. Apoi s-a crezut că-mi voi pierde minţile... Acolo l-am întâlnit pe doctorul Fontaine. M-a îngrijit... ei bine, vezi, au trecut cincizeci de ani, cum am spus, şi de atunci nu mi-a mai fost frică niciodată de nimic şi de nimeni, căci cunoscusem tot ce mi se putea întâmpla mai rău. Această lipsă de teamă mi-a pricinuit destule neplăceri şi m-a costat o bună parte din fericire. Dumnezeu a vrut ca femeile să fie fiinţe sfioase şi temătoare, şi o femeie căreia nu-i e teamă e ceva nefiresc. Scarlett, păstrează întotdeauna ceva de care să te temi, exact cum păstrezi ceva de iubit...