Mario Puzo

— Nu mai mult decât crezi tu că mi-am ucis copilul.

Zâmbiră amândoi, fiecare îl proclamase pe celălalt nevinovat. Ea îl luă de mână şi spuse:

— Acum am să-ţi pregătesc cina, pe urmă mergem în pat. îl conduse în bucătărie.

De câte ori jucase aceasta scenă? se întrebă Cross, chinuit de gelozie.

Frumoasa regină interpretând rolul gospodinei, ca o femeie obişnuită. Cross o urmări pregătind masa. Athena nu purta şorţ şi era extrem de priceputa. Discută cu el în timp ce taie legumele, pregăti cina într-o crăticioara şi puse 275 masa. îl puse pe Cross să deschidă o sticla de vin. Tot timpul îl lua de mână sau îl atingea în treacăt. Remarcă privirea lui admirativă când masa fu gata după numai jumătate de oră.

— Unul dintre primele mele roluri a fost de bucătăreasa-şefă, aşa că am urmat cursuri de gătit, ca să fac totul cum trebuie. După cum scria un critic: „Când Athena Aquitane va juca la fel de bine pe cât găteşte, va fi o mare actriţă”.

Mâncară în arcada bucătăriei, ca să poată privi oceanul. Mâncarea era delicioasă, carne de vită tăiată bucăţele, cu legume şi salată de verdeţuri. Pe masă mai era un platou cu brânzeturi şi pâini mici, calde, dolofane ca nişte porumbei. In încheiere, Athena servi cafea şi un desert uşor, o mica tarta cu lămâie.

— Ar fi trebuit să te faci bucătăreasă, o lăuda Cross. Varul meu Vincent te-ar angaja oricând în restaurantele lui.

— Oh, m-aş fi putut face orice, declară Athena cu prefăcuta infatuare.

Pe toată durata mesei îl atinsese ca din întâmplare, cu gesturi erotice, ca şi cum ar fi căutat spiritul din trupul lui. Către sfârşitul mesei, Cross nici nu mai simţea gustul mâncării. într-un târziu, terminară de mâncat şi Athena îl luă de mână, îl scoase din bucătărie şi-l conduse în dormitorul de la etajul al doilea. Gestul fusese graţios, aproape timid, se îmbujorase ca o fecioară în noaptea nunţii. Cross era uimit de arta ei actoriceasca.

Dormitorul se găsea la ultimul etaj al casei şi avea un mic balcon cu vederea spre ocean. Dormitorul era spaţios, iar pereţii erau acoperiţi cu picturi bizare, în culori vii, care păreau să lumineze întreaga încăpere.

Râmaseră pe balcon privind razele gălbui de lună aşternute pe nisipul plajei, celelalte case înşirate de-a lungul ţărmului din Malibu, fiecare având câteva ferestre luminate. Păsări micuţe săgetau prin văzduh către ocean şi înapoi, parcă în joacă, ferindu-se să nu-şi ude penele.

Athena îşi puse mâna pe umărul lui Cross, apoi îl luă de gât şi-i apropie gura de a ei. Se sărutară mult timp, sub briza calda bătând dinspre ocean. Apoi Athena îl conduse în dormitor.

Se dezbrăca repede, scoţându-şi bluza verde şi pantalonii. Trupul ei alb luci în penumbra razelor de lună. Era frumoasă, aşa cum şi-o imaginase. Sânii obraznici, cu sfârcurile trandafirii, păreau de zahăr. Picioarele lungi, rotunjimea şoldurilor, părul blond dintre picioare, silueta ei nemişcata se profilau pe fundalul ceţos al oceanului.

Cross întinse braţul s-o cuprindă, trupul ei era catifelat, buzele aveau parfum de flori. Simpla bucurie de a o putea atinge era atât de mare, încât nu mai era în stare de nimic altceva. Athena începu să-l dezbrace. Cu gesturi blânde, mângâindu-i trupul, aşa cum o mângâia şi el. Apoi, sărutându-l, îl trase jos pe pat.

Cross făcu dragoste cu o pasiune cum nu mai cunoscuse până atunci şi nici nu-şi închipuise că există. Era atât de grăbit, încât Athena trebui să-i mângâie obrazul ca să-l domolească. Nu se îndura să-i dea drumul din braţe nici după ce se eliberară. Rămaseră înlănţuiţi până când li se redeşteptă dorinţa. Ea se dovedi mai pătimaşă decât prima oară, ca şi cum s-ar fi luat la întrecere unul cu altul într-un fel de mărturisire. în cele din urmă, adormiră amândoi. Cross se trezi chiar când soarele începea să se ivească la linia orizontului. Pentru prima oară în viaţa lui îl durea capul. Gol, ieşi pe balcon şi se aşeză pe un scaun de paie. Urmări cum soarele se ridica încet din ocean, începându-şi ascensiunea pe boltă.

Era o femeie periculoasă. Asasină a propriului copil, ale cărui oase putrezeau acum în nisipul deşertului. în plus, era prea expertă în pat. I-ar fi putut aduce pierzania. în acel moment hotărî să n-o mai revadă niciodată. Apoi îi simţi braţele înlănţuindu-i gâtul şi se întoarse s-o sărute. Era îmbrăcată într-un halat pufos de baie, cu părul prins în agrafe, care sclipeau cJ giuvaerurile unei coroane.

— Du-te să faci un duş, iar eu am să-ţi pregătesc micul dejun înainte de plecare, îi spuse ea.

Îl conduse în baia dublă, în care se găseau două chiuvete, două policioare de marmură, două căzi şi două duşuri. Baia era plină de articole de toaleta bărbăteşti, aparate de ras, cremă de bărbierit, creme, perii şi piepteni. După ce Cross termină duşul şi ieşi din nou pe terasă, Athena puse pe masă o tavă cu cornuri din aluat franţuzesc, cafea şi suc de portocale.

— Pot să-ţi pregătesc ouă cu şuncă, îi propuse ea.

— Nu e nevoie, răspunse Cross.

— Când ne mai vedem? întrebă Athena.

— Am foarte multă treabă la Vegas, explica Cross. îţi telefonez sâptâmâljJH viitoare.

Athena îl cântări din priviri.

— Adică îmi spui adio, nu-i aşa? întrebă ea. Să ştii că mi-a plăcut cu adevăr» noaptea trecută.

Cross ridică din umeri.

— Te-ai achitat de o obligaţie, spuse el. Ea îi zâmbi bine dispusă şi întrebă:

— Şi chiar cu uimitor entuziasm, nu crezi? Nu cu părere de rău. Cross râse.

— Nu, încuviinţă el.

Ea păru să-i citească gândurile. Cu o seară în urmă se minţiseră unul pi celâlat, dar dimineaţa minciunile îşi pierduseră puterea. Athena părea să ştie cjl 277 era prea frumoasă pentru ca el să-i poată acorda încredere. Şi ca Cross se simţea pus în pericol de ea şi de păcatele ei mărturisite. Râmase pe gânduri şi uiâncâ în tăcere. Apoi îi spuse:

— Ştiu că eşti un om ocupat, dar trebuie să-ţi arat ceva. îmi poţi acorda această dimineaţa, ca să pleci cu un avion de după-amiază? E important. Vreau Să te duc într-un loc.

Cross nu rezistă tentaţiei de a petrece cu ea ultimele ore, aşa că acceptă.

Plecară cu maşina Athenei, un Mercedes SL 300, şi o luară pe autostrada din sud, spre San Diego. Dar chiar înainte de a ajunge în oraş, Athena coti pe un drumeag îngust, care se pierdea printre munţi. După un sfert de ora ajunseră la un complex de clădiri împrejmuit cu sârmă ghimpată. Dincolo de gard se vedeau şase blocuri de cărămidă roşie separate prin peluze verzi, dar legate între ele prin alei vopsite în azuriu. Pe una dintre pajişti un grup de vreo douăzeci de copii se jucau cu o minge de fotbal. Pe altă peluza alţi zece înălţau un zmeu. Un grup de trei-patru adulţi stăteau prin preajmă ca să-i supravegheze. Totuşi, ceva nu era în regulă. Când mingea de fotbal se ridică în aer, cei mai mulţi copii fugiră de ea, iar pe cealaltă peluză zmeele scăpară în înalturi, pierzându-se în cer.

— Ce-i aici? întreba Cross.

Athena îl privi cu un aer rugător.

— Deocamdată te implor să vii cu mine. Mai târziu poţi să-mi pui şi întrebări.

Athena se apropie de poarta de la intrare şi prezentă paznicului o legitimaţie aurie. După ce trecu de poartă, se îndrepta spre clădirea cea mai mare şi-şi parca maşina.

Înăuntru, la biroul de recepţie, Athena murmură ceva funcţionarei. Cross ramase un pas în urma ei, totuşi auzi răspunsul acesteia.

— Era prost dispusă, aşa că „am îmbrăţişat-o” în camera ei.

— Asta ce mai înseamnă? întrebă Cross.

Athena nu-i răspunse. îl luă de mână şi-l conduse pe un coridor lung, pardosit cu dale sclipitoare, pana în clădirea învecinată, într-un fel de dormitor comun.

Sora de la uşă le ceru să-şi spună numele. Schiţă un gest de încuviinţare, şi

Athena îl duse pe Cross pe un alt coridor lung, cu multe uşi. în cele din urmă, deschise una dintre ele.

Intrară într-un dormitor drăguţ, mare şi luminos. înăuntru se vedeau aceleaşi

Picturi ciudate, de culoare închisă, ca şi cele din casa Athenei, însă acestea erau risipite pe podea. Pe raftul de la perete se găsea un şir de păpuşi frumoase, îmbrăcate în haine apretate, marca Amish. Pe jos mai erau alte desene şi pictujl neterminate.

În încăpere se afla un părut acoperit cu o pătură trandafirie şi miţoasa, cu perne albe, brodate cu trandafiri roşii. în pat nu era nici un copil.

Athena se duse la o cutie mare deschisă în partea superioară, cu fundul şj pereţii căptuşiţi cu un material moale, de culoare albastră. Cross privi înâuntra şi văzu fetiţa. Ea nu le dădu nici o atenţie. Umblă la minerul capacului şi, su» ochii lui Cross, se forţă să-l închidă, aproape strivindu-se înăuntru. Era o fetiţă de vreo zece ani, semănând cu Athena ca doua picături de apă, dar golită de emoţii, de orice expresie, cu ochii ei verzi la fel de morţi ca aceia ai unei păpuşi de porţelan. Totuşi, de fiecare dată când reuşea să se închidă înf cutie, chipul ei strălucea de o linişte deplina. în rest, nu dădu nici un semn c| le-ar fi remarcat prezenţa.

Athena se aplecă deasupra cutiei de lemn. Mânui mânerele astfel încât s poată scoate fetiţa din cutie. Copilul părea uşor ca un fulg. Athena o ţinu în braţe ca pe un bebeluş şi se aplecă s-o sărute pe obraz, | fetiţa se crispa şi se feri.

— Sunt eu, mămica ta, îi spuse Athena. Nu vrei să-mi dai un pupic?

Auzindu-i tonul, Cross simţi cum i se frânge inima. Era o implorare jalnici însă fetiţa continua să se zbată cu disperare în braţele ei. în cele din urma Athena o aşeză încet pe podea. Fetiţa se ridică în genunchi şi imediat luă i cutie cu acuarele şi o foaie mare de desen. începu să picteze, complet absent) la ce se petrecea în jur.

Rămas deoparte, Cross o privea pe Athena, care făcea apel la tot talentul i actoricesc ca să realizeze o comunicare cu fetiţa. Mai întâi, îngenunche lâng copil, ca un tovarăş de joacă plin de afecţiune, şi încercă să-şi ajute fiica să picteze, dar fetiţa nu-i acorda nici o aenţie.

Apoi Athena se ridică în picioare, devenind părintele încrezător, care-i vo8 bea copilului despre mersul lumii, însă fetiţa nu o luă în seamă nici de data aceasta. în continuare, Athena juca rolul adultului care laudă desenele fetiţei, în tot acest timp fetiţa nu făcea decât să se tragă deoparte. Athena luă una dintre pensule şi încercă s-o ajute, dar când o văzu, fetiţa îi smulse pensula. Tot fără să scoată un cuvânt.

Într-un târziu Athena renunţa.

— Mă întorc mâine, scumpa mea, spuse ea. Am sa te scot la plimbare şi am să-ţi aduc o cutie noua cu acuarele. Vezi, adăugă ea, cu ochii în lacrimi, ţi sfl terminat roşul.

Încerca să-şi sărute fetiţa înainte de plecare, dar doua mâini mici şi friS moaşe o ţinură la distanţă. 279 în cele din urmă, Athena se ridică şi-l scoase pe Cross din încăpere.

Athena îi dădu cheile maşinii, ca la întoarcere să conducă el până la Malibu. Qii dura călătoria, ea râmase cu obrazul ascuns în palme, plângând. Cross era atât de năucit, încât nu putea rosti o vorbă.

La coborârea din maşină, Athena păru să-şi fi recăpătat stăpânirea de sine. îl trase pe Cross după ea în casă, apoi se răsuci în loc, cu ochii în ochii lui.

— Acesta este copilul despre care i-am spus lui Boz că l-am îngropat în deşert. Acum mă crezi?

Pentru prima oară Cross o crezu ca poate îl iubea cu adevărat.

Athena îl duse în bucătărie şi pregăti cafeaua. Se aşezară în arcada să privească oceanul. în timp ce-şi beau cafeaua, Athena începu să vorbească.

Vorbea pe un ton neutru, fără umbra de emoţie pe chip sau în glas.

— După ce l-am părăsit pe Boz, mi-am lăsat fetiţa la nişte veri îndepărtaţi, soţ şi soţie, care locuiau în San Diego. Părea un copil normal. La vremea aceea nu ştiam că suferă de autism şi poate nici nu suferea. Am lăsat-o acolo pentru că eram decisa să devin o mare actriţă. Trebuia să câştig bani pentru amândouă. Eram convinsă că am talent şi Dumnezeu mi-e martor că toată lumea îmi spunea cât sunt de frumoasa. întotdeauna am fost încredinţată că atunci când voi deveni celebră, îmi voi putea lua fetiţa înapoi.

Aşadar, lucram la Los Angeles şi mergeam s-o văd la San Diego cât de des posibil. Pe urmă am început să mă fac cunoscută şi n-am mai reuşit s-o văd la fel de frecvent, poate doar o dată pe lună. în cele din urmă, când eram pregătită s-o iau acasă, m-am dus s-o vizitez în ziua în care împlinea trei ani şi i-am dus tot felul de daruri, dar Bethany părea să se fi refugiat într-o alta lume. Era total lipsită de reacţie. N-am putut să comunic cu ea pe nici o cale. Am crezut că-mi pierd minţile. M-am gândit că poate avea o tumoare pe creier, mi-am amintit cum Boz o lăsase să cadă pe podea, poate avea leziuni pe creier şi urmările începeau să se arate abia acum. Luni la rând am plimbat-o pe la diverşi medici, a fost supusa la diferite teste, am dus-o la specialişti care au controlat-o în fel şi chip. Apoi cineva, nu mai ţin minte daca doctorul de la Boston sau psihiatrul de la spitalul de copii din Texas, mi-a spus că suferea de autism. Nu ştiam ce înseamnă această boală, dar îmi închipuiam că e un fel de retardare. „Nu”, mi-a explicat doctorul. Autism însemna că fetiţa trăia într- 0 altă lume, fără să conştientizeze sau s-o intereseze prezenţa altor persoane, fără să aibă vreun sentiment faţă de ceva sau de cineva. Abia când am adus-o în clinica aceasta, ca s-o am mai aproape de mine, am descoperit că reacţiona ^ „cutia de îmbrăţişat” pe care ai văzut-o. Se părea că-i făcea bine, aşa că am lăsat-o acolo. Cross nu scotea nici un cuvânt, aşa ca Athena continuă: Faptul că are autism înseamnă că nu mă va putea iubi niciodată. Dar doctorii mi-au spus că unii bolnavi de autism sunt talentaţi, ba chiar geniali. Iar eu cred c| Bethany are geniu. Nu numai la pictură. încă ceva. Doctorii mi-au spus ci după mulţi ani de eforturi susţinute, unii bolnavi de autism pot fi învăţaţi să aibă grijă de anumite obiecte, apoi de anumite persoane. Câţiva reuşesc chiat să duca o viaţă aproape normală. în prezent Bethany nu suporta muzica şi nioj un fel de zgomot. La început nu suporta s-o ating, acum însă mă tolerează, deci starea ei s-a ameliorat.

Încă mă respinge, dar nu la fel de violent. A făcut unele progrese. într-o vreme îmi spuneam că e pedeapsa mea pentru că am neglijat-o ca să devin celebră. Dar specialiştii declară ca, deşi boala pare a fi ereditara, uneori poate ft dobândita, însă nu se ştie ce anume o declanşează. Tot ei m-au asigurat că boala nu are nimic de a face cu faptul că Boz a lăsat-o să se lovească la cap sau ca en am părăsit-o, dar nu sunt foarte convinsă. Medicii încearcă mereu să mă asigure că nu e vina noastră, ca această boală e unul dintre misterele existenţei, că poate aşa i-a fost sortit. Au insistat ca nimic nu ar fi reuşit să împiedice apariţia ei şt nimic nu va putea schimba situaţia. Dar îţi repet că în adâncul sufletului refuz să cred.

Încă de când am descoperit primele simptome, m-am gândit mult la această boală. Am fost nevoită să iau unele decizii dureroase. Ştiam că nu am nici o şansa s-o salvez dacă nu câştigam mulţi bani. Aşa că am internat-o la clinică şi m-am dus s-o vizitez cel puţin o dată pe lună, în week-end, şi uneori în zilele de lucru. în cele din urmă, am devenit bogata şi celebră, pentru mine n-a mai contat nimic din lucrurile pe care le socotisem importante. Tot ce-mi doream era să fiu cu Bethany. Chiar daca nu se întâmplau toate acestea, oricum aveam de gând ca după Messalina să renunţ la cariera.

— De ce? întreba Cross. Ce intenţionai să faci?

— In Franţa exista o clinica de specialitate la care lucrează un doctor renumit, îi explica Athena. Voiam ca după terminarea filmului să plec acolo. Pe urma a reapărut Boz şi am înţeles că nu va ezita să mă ucidă, situaţie în care Bethany ar fi rămas singura pe lume. De aceea am acceptat tacit să fie lichidat. Fetiţa nu mă are decât pe mine. Foarte bine, voi trăi cu acest păcat pe suflet. Făcu o pauza, apoi zâmbi spre Cross. E mai râu decât în serialele de duzină, nu-i aşa? întrebă ea cu o umbra de surâs.

Cross continua să rămână cu privirea aţintita asupra oceanului. în lumina soarelui apa era de un albastru sclipitor. îi veni în minte fetiţa, cu chipul ei inexpresiv, ca o mască, un chip care nu se va deschide niciodată înspre lume.

— Ce era cutia în care se ascundea? întrebă el.

Athena râse: 281

— Asta-i şi speranţa mea, spuse ea. E trist, nu? O „cutie de îmbrăţişat”. Mulţi copii bolnavi de autism o folosesc atunci când sunt deprimaţi. Ca şi cum cineva j.ar strânge în braţe, dar fără ca ei să intre în relaţii cu altă fiinţă omeneasca, găsuflă adânc şi spuse: Cross, într-o bună zi voi lua locul acelei cutii. Acesta este principalul scop al vieţii mele. Singurul lucru care dă existenţei mele un sens. Nu-i aşa că-i straniu? Cei de la studio îmi spun că primesc mii de scrisori de la oameni care mă iubesc. Când apar în public, toţi vor să mă atingă. Bărbaţii îmi declară neîncetat că mă iubesc. Toată lumea în afara de Bethany, singura fiinţă de a cărei afecţiune am nevoie.

— Te voi ajuta pe cât îmi sta în puteri, spuse Cross.

— Atunci telefonează-mi săptămâna viitoare, îl ruga Athena. Să fim împreuna cât mai mult posibil până când se termină filmările la Messalina.

— Am să-ţi telefonez, făgădui Cross. Eu nu-ţi pot dovedi că sunt nevinovat, dar te iubesc mai mult decât orice pe lume.

— Şi chiar eşti nevinovat? îl întrebă Athena.

— Da, răspunse Cross.

Acum, ca ea îşi dovedise nevinovăţia, Cross nu ar fi suportat să-i destăinuie adevărul.

Se gândi la Bethany, la chipul parca pictat al fetiţei, la trăsăturile ei inteligente, la privirea impenetrabila ca o oglindă: iată una dintre puţinele făpturi omeneşti complet lipsite de păcate.

Athena îl cântărise şi ea pe Cross. Dintre toţi oamenii pe care-i cunoştea, era singurul care o văzuse pe fetiţa ei după ce Bethany primise diagnosticul de autism. Athena îl pusese pe Cross la încercare.

Unul dintre marile şocuri ale vieţii ei fusese să descopere că, deşi era atât de frumoasa, de talentată (de blândă, de generoasă, îşi spunea ea cu autoironie), cei mai buni prieteni, bărbaţii care o iubeau, rudele care o adorau, toţi se bucurau de necazurile ei.

Când Boz îi învineţise ochiul, deşi toţi îl etichetaseră drept un „ticălos şi un nemernic”, Athena surprinsese în privirea fiecăruia un licăr de satisfacţie. La început îşi închipuise că i se părea, că era prea susceptibila. Dar când Boz îi umflase ochiul pentru a doua oară, din nou descoperise scânteia satisfacţiei. Se simţise teribil de nefericita. Pentru ca de astă data înţelesese perfect. Bineînţeles că o iubeau, nu avea nici o îndoiala. Dar se pare că nimeni nu-şi putea stăpâni o uşoara pornire răutăcioasa. Orice formă de măreţie trezea invidie.

Unul dintre motivele pentru care o iubea pe Claudia era ca la ea nu descoperise niciodată o astfel de privire.

De aceea o ţinea pe Bethany departe de viaţa ei cotidiană. Nu suporta ideea că oameni care-i erau dragi ar fi avut în ochi aceeaşi sclipire de satisfacţie, la gândul că fusese pedepsita pentru frumuseţea ei.

Deşi era conştienta de aceasta putere şi se folosea de ea, Athena îşj dispreţuia frumuseţea. Tânjea după ziua în care chipul ei perfect avea să fâe brăzdat de riduri, câte unul pentru fiecare alegere din viaţă, pentru fiecare experienţă căreia îi supravieţuise; ziua în care trupul avea să i se împlinească pierzându-şi tonusul şi câştigând în greutate, ca ea să poată aduce alinare celor pe care-i va strânge în braţe şi-i va îngriji; ziua în care ochii ei vor fi mai lăcrimoşi, din mila pentru toate suferinţele întâlnite şi pentru toate lacrimile pe care nu le vărsase niciodată. în jurul gurii aveau să se formeze riduri, de cât va râde de propria-i persoană şi de viaţă. Ce liberă se va simţi atunci când nu se m mai teme de consecinţele frumuseţii fizice, dimpotrivă, va fi fericită s-o piardă, pe măsură ce o va înlocui cu o seninătate de durată.

Aşadar, îl urmărise cu atenţie pe Cross De Lena în clipa în care acesta dăduse cu ochii de Bethany, remarcase că în primul moment avusese o uşoară crispare, dar nici o altă reacţie. Ştia că tânărul era îndrăgostit nebuneşte de ea şi nu observase în privirea lui nici un licăr de satisfacţie la aflarea nenorocirii lui Bethany.

Capitolul 12

Claudia era decisă să profite de pe urma experienţei ei sexuale cu Eli

Marrion; intenţiona să-l determine pe acesta să-i cedeze lui Ernest Vail procentele cerute pentru roman. Nu avea prea mari speranţe, totuşi era dispusă să facă un compromis principiilor ei. Bobby Bantz ţinea morţiş la cota din profitul brut, dar Eli Marrion era imprevizibil şi avea o slăbiciune pentru Claudia. In plus, în cinematografie exista obiceiul onorabil ca o relaţie sexuală, oricât de scurtă, să aducă după sine o anumită răsplata materială.

Motivul acestei întâlniri era ameninţarea lui Vail că se va sinucide. Dacă o punea în practica, drepturile asupra romanului i-ar fi revenit fostei soţii şi copiilor, iar Molly Flanders ar fi obţinut o cota avantajoasă pentru ei. Nimeni nu lua în serios ameninţarea, nici chiar Claudia, dar Bobby Bantz şi Eli Marrion, care ştiau ce ar fi ei în stare să facă pentru bani, aveau în permanenţa un motiv de îngrijorare.

Când Claudia, Ernest şi Molly sosiră la LoddStone, îl găsiră în biroul directorial numai pe Bobby Bantz. Acesta nu părea să fie în largul lui, deşi încerca să-şi mascheze atitudinea în spatele unei primiri entuziaste, mai ales faţă de Vail.

— Comoara noastră naţională, declara el, strângându-l la piept pe Ernest cu afecţiune şi respect.

Molly deveni imediat circumspectă.

— Unde-i Eli? întrebă ea. E singurul care poate lua decizia finala în problema noastră.

Bantz răspunse pe un ton liniştitor.

— Eli e la spital, la Cedar Sinai. Nimic grav, un consult de rutină. Dar rămâne între noi. Acţiunile Studioului LoddStone cresc sau scad în funcţie de starea lui de sănătate.

— Are peste optzeci de ani, orice poate fi grav, replică sec Claudia.

— Nu, nu, protestă Bantz. Zilnic lucrăm împreună la spital. Ba chiar are mintea mai limpede. Prin urmare, spuneţi-mi despre ce e vorba şi eu am să-j relatez lui Eli când merg să-l vizitez.

— Nu, refuza scurt Molly.

Dar Ernest Vail era de altă părere.

— Să discutăm cu Bobby, propuse el.

Ii prezentară situaţia. Bantz era amuzat, dar se abţinu să le râdă în nas.

— Multe am auzit eu în acest oraş, dar asta le întrece pe toate. Am stat de vorbă cu avocaţii mei, care mi-au spus că moartea lui Vail nu ne afectează drepturile. E o problemă juridică mai complicată.

— Vorbeşte cu cei de la relaţii cu publicul, îi sugeră Claudia. Daca Ernest se sinucide şi se află toată povestea, LoddStone va apărea într-o lumina foarte proastă. Lui Eli n-o să-i placa deloc. El are mai mult simţ moral.

— Decât mine? întreba politicos Bobby Bantz. în sinea lui fierbea de furie. De ce nu înţelegea lumea că Marrion aproba orice măsură luată de el? Se întoarse către Ernest şi spuse: Şi cum ai vrea să te omori? Cu pistolul, cţj cuţitul sau te arunci de la fereastră?

— Harakiri pe biroul tău, Bobby, rânji Vail. Toţi râseră.

— Aşa nu ajungem nicăieri, spuse Molly. De ce nu mergem toţi la spital, ca să vorbim cu Eli?

— Eu nu merg la căpătâiul unui om bolnav ca să mă cert pentru bani, declara Vail.

Toţi îl priviră compătimitor. Sigur, în termeni convenţionali părea un gest lipsit de inimă. Dar existau oameni bolnavi care puneau la cale crime, revoluţii, fraude, escrocherii la adresa studioului. Un pat de spital nu era chiar un sanctuar, în plus, toţi ştiau că protestul lui Vail era în esenţă o convenţie romantică.

— Ţine-ţi gura, Ernest, dacă vrei să rămâi clientul meu, îi spuse cu răceală Molly. De pe patul lui de spital, Eli a înfundat zeci de persoane. Bobby, hai să cădem la o învoiala rezonabilă. Pentru LoddStone, continuările la film sunt o mină de aur. Vă puteţi permite să-i cedaţi lui Ernest câteva procente din venitul brut, ca asigurare.

Bantz era scandalizat. O sabie de foc îi fulgeră prin măruntaie.

— Din venitul brut? urlă el, fără să-şi creadă urechilor. Niciodată!

— Bine, declara Molly. Dar cinci la suta din venitul net? Fără taxe de publicitate, fără dobânzi şi fără procentele plătite actorilor.