Mario Puzo

— Un mic dar din partea hotelului, domnule senator, anunţă el. Vă dorim un sejur agreabil.

Senatorul strânse mâna lui Cross cu amândouă mâinile. Avea mâini catifelate.

— Ce dar încântător! exclamă el. Mulţumesc, Cross. Acum pot vorbi ceva cu tine între patru ochi?

— Desigur, răspunse Cross şi-i înmână cheia cufărului.

Wavven o strecură în buzunarul pantalonilor. Apoi se întoarse către aghiotanţii săi şi spuse:

— Vă rog să duceţi cufărul în dormitorul meu şi unul din voi să rămână să-l păzească. Acum aş dori să rămân singur cu prietenul meu Cross pentru câteva minute. 305

Cei trei ieşiră şi senatorul începu să se plimbe prin încăpere. îşi încruntă sprâncenele şi spuse:

— Bineînţeles că am veşti bune, dar am şi o veste proastă. Cross încuviinţă din cap şi răspunse binevoitor:

— Aşa se întâmpla întotdeauna.

Se gândea că, la preţul de cinci milioane, vestea cea bună trebuia s-o întreacă mult în importanţă pe cea proastă.

Wavven chicoti.

— Nu-i aşa? Mai întâi vestea cea bună. Iat-o. In ultimii câţiva ani mi-am concentrat toate eforturile în direcţia susţinerii unei legislaţii care să legalizeze jocurile de noroc pe tot cuprinsul Statelor Unite. Inclusiv o clauză de legiferare a pariurilor sportive. Cred că, în sfârşit, am obţinut numărul de voturi necesare în Senat şi în Camera Reprezentanţilor. Banii din cufăr vor cumpăra câteva voturi cheie. Sunt cinci milioane, da?

— Cinci, confirmă Cross. Bani cheltuiţi cu socoteală. Şi-acum, care-i vestea cea proastă?

Senatorul clătină din cap cu tristeţe.

— Prietenilor tăi nu le va plăcea, spuse el. Mai ales lui Giorgio, care-i aşa nerăbdător. Dar e un tip nemaipomenit, pe onoarea mea, nemaipomenit.

— E vărul meu preferat, declară sec Cross.

Din toată Familia Clericuzio Giorgio îi plăcea cel mai puţin şi era limpede ca senatorul îi împărtăşea părerea.

În clipa următoare Wavven îi anunţa bomba.

— Preşedintele mi-a spus că va vota împotriva acestei legi.

Cross fusese în culmea fericirii că planul magistral al lui Don Clericuzio reuşise, în sfârşit. Un imperiu legitim, bazat pe jocuri de noroc admise prin lege. Acum nu mai ştia ce să creadă. Ce dracu' tot zicea acolo Wavven? Doar va exista o lege.

— Iar noi nu avem suficiente voturi pentru a contracara un vot împotrivă, explică Wavven.

Mai mult ca să aibă răgazul de a-şi veni în fire, Cross întrebă:

— Adică, cele cinci milioane sunt pentru preşedinte? Senatorul fu şocat.

— Oh, nu, nu! protestă el. Nici măcar nu facem parte din acelaşi partid. în Plus, preşedintele va fi un om foarte bogat în clipa în care se va retrage din Politică. Va fi solicitat de toate comitetele de conducere ale marilor companii. Nii-i trebuie sume derizorii. Wavven îi adresă lui Cross un zâmbet satisfăcut. Lucrurile stau cu totul altfel atunci când eşti preşedinte al Statelor Unite.

— Deci n-am rezolvat nimic, afară de cazul că moare preşedintele, spuse Cross.

— întocmai, confirma Wavven. Trebuie să adaug că e un preşedinte foarte iubit, deşi facem parte din partide adverse. Fără îndoiala că va fi reales. Trebuie sa avem răbdare.

— Cu alte cuvinte, trebuie să aşteptam cinci ani, în speranţa că vom avea un preşedinte care nu va vota împotrivă?

— Nu chiar, spuse senatorul, şovăind puţin. Trebuie să fiu cinstit cu tine. în cinci ani componenţa Congresului s-ar putea schimba, e posibil să nu mai dispun de voturile pe care contez acum. Făcu o altă pauză. Există multe lucruri imprevizibile. Cross nu mai înţelegea nimic. Ce dracu' voia, de fapt, să spună Wavven? Apoi senatorul îi lămuri secretul. Desigur, dacă i se întâmpla ceva preşedintelui, vicepreşedintele va senina legea. Aşadar, oricât de urât ar suna, trebuie să speraţi că preşedintele va suferi un infarct, un accident de avion sau va paraliza. E foarte posibil. Toţi suntem muritori. Senatorul îi zâmbea radios, şi deodată în mintea lui Cross se făcu lumină. îl năpădi un val de mânie.

Nemernicul îi transmitea un mesaj pentru clanul Clericuzio: senatorul îşi îndeplinise misiunea, acum Familia trebuia să-l ucidă pe preşedintele

Statelor Unite ca legea să poată fi votata. Wavven era nespus de viclean şi de alunecos, nu se implicase concret în nici un fel. Cross era convins că Don nu va accepta, în caz contrar Cross era decis să iasă din Familie. Situaţia pare fără ieşire, dar nu se ştie niciodată, continuă binevoitor Wavven. Ar putea interveni capriciul sorţii, iar vicepreşedintele mi-e bun prieten, deşi facem parte din partide diferite. Ştiu sigur că-mi va aproba proiectul de lege. Trebuie doar să aşteptam şi să vedem ce se întâmpla.

Lui Cross nu-i venea să-şi creadă urechilor. Senatorul Wavven era personificarea politicianului virtuos, pe placul tuturor americanilor, cu toată slăbiciunea lui recunoscută pentru femei şi golf. Avea o figură frumoasa şi onestă, un glas de patrician. Părea să fie unul dintre oamenii cei mai agreabili de pe glob. Şi iată că lansa ideea ca Familia Clericuzio să-l asasineze pe preşedintele ţării sale. „Mare lichea!” se gândi Cross. Senatorul ciugulea de pe platourile de pe masă.

— Nu rămân decât o noapte, spuse el. Sper că aveţi câteva dansatoare dispuse să ia masa cu un boşorog ca mine.

Întors în biroul lui, Cross îl sună pe Giorgio ca să-l anunţe că a doua e sosea la Quogue. Giorgio îi spuse ca şoferul familiei va veni să-l ia de la aeroport. Nu-i puse nici un fel de întrebare. Cei din clanul Clericuzio nu discul niciodată afaceri la telefon. 307

Când sosi la reşedinţa din Quogue, Cross constată cu surprindere că era aşteptat de întreaga familie. în biroul fără ferestre se găseau nu numai Don, ci şi Pippi, apoi cei trei fii ai lui Don, Giorgio, Vincent şi Peţie, ba chiar şi Dante, care purta o bereta renascentistă de culoare azurie.

În birou nu era nimic de mâncare, masa urma să fie servită mai târziu. Ca de obicei, Don îi obligă pe toţi să se uite la fotografia lui Silvio şi la cea din ziua în care fuseseră botezaţi Cross şi Dante, amândouă aşezate pe consola şemineului.

— Ce zi fericita! repeta de fiecare data Don.

Se aşezară toţi în fotolii şi pe canapele. Giorgio servi fiecăruia de băut, iar Don îşi aprinse trabucul italienesc răsucit şi negru.

Cross le dădu un raport amănunţit: cum îi predase cele cinci milioane senatorului Wavven, apoi discuţia avută cu acesta, cuvânt cu cuvânt. Se aşternu o lungă tăcere. Niciunul dintre cei de faţă nu avea nevoie de explicaţiile lui Cross. Vincent şi Peţie păreau cei mai îngrijoraţi. Acum, că-şi avea lanţul lui de restaurante, Vincent era mai puţin dispus să rişte. Deşi rămânea şeful oamenilor din Enclava Bronx, principala preocupare a lui Peţie era enormul lui trust de construcţii. Nici unuia din ei nu-i convenea o asemenea misiune în acest punct al existenţei lor.

— Dobitocul acela de senator e nebun de-a binelea, spuse Vincent. Don i se adresă lui Cross:

— Eşti sigur că acesta e mesajul pe care ni-l transmite senatorul? Ca trebuie să-l asasinam pe şeful statului, colegul lui la guvernarea ţârii?

— Din câte spune senatorul, nu fac parte din acelaşi partid, preciza Giorgio cu răceală.

— Senatorul nu s-ar implica niciodată, îi răspunse Cross lui Don. Nu a făcut decât să prezinte faptele. Cred că-şi închipuie că vom acţiona pe această bază. Vorbi şi Dante. Era entuziasmat de idee, de glorie, de profit.

— Dar am putea legaliza toată afacerea cu jocurile de noroc. Ar merita riscul. Nici că se poate o recompensă mai mare.

Don se întoarse către Pippi.

— Tu ce părere ai, Martello al meu? întreba el cu afecţiune. Pippi era vizibil supărat.

— Treaba nu se poate face şi nici nu trebuie făcută.

— Vere Pippi, i se adresă Dante pe un ton provocator, dacă tu nu poţi s-o faci, eu pot.

Pippi îl privi dispreţuitor.

— Tu eşti măcelar, nu strateg. N-ai putea plănui o astfel de operaţiune nici într-un milion de ani. Riscul e prea mare. Prea multă bătaie de cap. Prea greu de dus la îndeplinire. Din aşa ceva nu scapi.

— Bunicule, spuse arogant Dante, încredinţează-mi mie această misiune. Am s-o duc la bun sfârşit.

Don i se adresă nepotului pe un ton plin de respect:

— Sunt convins că ai reuşi, spuse el. Iar avantajele ar fi enorme. Dar Pippi are dreptate. Consecinţele ar putea fi dezastruoase pentru Familie. Omul poate face greşeli, dar nu o greşeală fatală. Chiar dacă am izbuti şi ne-am atinge scopul, fapta aceasta ne-ar apăsa pentru totdeauna. E o crimă mult prea mare. în plus, aici nu-i vorba de o situaţie care ne periclitează existenţa, ci doar de un mijloc pentru a atinge un scop. Un scop care poate fi atins cu răbdare. Intre timp avem o poziţie confortabilă. Tu, Giorgio, îţi ai sediul pe Wall Street Vincent, tu ai restaurantele, iar tu Peţie, trustul de construcţii. Cross, tu hotelul, iar noi doi, Pippi, suntem bătrâni, ne putem retrage să ne petrecem în, tihnă anii care ne-au mai rămas. Nepoate Dante, trebuie să ai răbdare, într-o z| imperiul jocurilor de noroc îţi va aparţine, va fi moştenirea ta. Din acei; moment va trebui să-l stăpâneşti fără ca asupra ta să plutească umbra unei mârşăvii. In concluzie… senatorul n-are decât să înoate pe fundul oceanului. 1 Toţi cei aflaţi în încăpere se destinseră, încordarea se risipi; cu excepţia lui Dante, toţi erau mulţumiţi de hotărâre. Toată lumea era de acord cu blestemul lui Don ca senatorul să se înece. Pentru că îndrăznise să-i pună într-o dilemă periculoasă.

Numai Dante părea să fie de altă părere.

— Ştii că ai tupeu să mă faci pe mine măcelar? Dar tu cine-mi eşti, Florence Nightingale?

Vincent şi Peţie râseră. Don clătină din cap dezaprobator.

— încă ceva, spuse Don Clericuzio. Cred că pentru moment trebuie să păstrăm relaţiile cu senatorul. Nu-i port pică pentru cele cinci milioane, dar consider o insultă la adresa noastră faptul că ne socoteşte în stare să-l ucidem pe preşedintele ţârii pentru a ne asigura o afacere. De asemenea, ce alte interese îl presează? Ce foloase ar trage el dintr-un asemenea deznodământ? încearcă să ne manipuleze. Cross, când vine la hotelul tău măreşte-i contul. Fă tot ce poţi ca să se distreze cât mai bine. E un individ prea periculos ca să ni-l facem duşman.

Problema era rezolvată. Cross şovăia să aducă în discuţie o altă chestiune delicata. Până la urmă, le relată întâmplarea cu Lia Vazzi şi Jim Losey.

— Ar putea exista un informator printre membrii Familiei, încheie Cross.

— A fost operaţiunea ta, te priveşte personal, i se adresă cu răceală Dante. 309

Don clătina din cap hotărât.

— Nu poate exista nici un informator, spuse el. Detectivul a descoperit jfltâmplător ceva şi vrea o recompensă ca să sisteze investigaţiile. Giorgio, ocupă-te tu de asta.

— Alte cincizeci de mii, mormăi Giorgio cu acreală. Cross, a fost problema ta. Va trebui să dai tu banii, din încasările hotelului.

Don îşi aprinse din nou trabucul.

— Acum, că suntem toţi aici, mai exista şi alte probleme? Vincent, cum îţi merge afacerea cu restaurantele?

Trăsăturile ca de granit ale lui Vincent se îmblânziră.

— Urmează să deschid încă trei, răspunse el. Unul la Philly, unul la

Denver şi un altul la New York. Categoria întâi. Poţi să crezi, tată, ca preţul unei porţii de spaghete e şaisprezece dolari? Când le pregătesc acasă, calculez costul la jumătate de dolar o farfurie. Oricât mă străduiesc, nu-mi iese mai mult de atât. Am pus la socoteala până şi preţul usturoiului. Pe urmă, perişoarele. Nu ştiu de ce, dar restaurantele mele sunt singurele localuri italieneşti de categoria întâi care servesc perişoare, eu le vând cu opt dolari. Şi nici nu sunt prea mari. Pe mine mă costa optzeci de cenţi. Ar fi ţinut-o tot aşa, dar Don îl întrerupse. Se întoarse către Giorgio şi întrebă:

— Giorgio, dar la tine pe Wall Street cum merge?

— Când sus, când jos, răspunse circumspect Giorgio. însă comisioanele pe care le primim pentru tranzacţii sunt la fel de bune ca cele luate de cămătarii de pe străzi, dacă ne intensificam suficient de mult activitatea. în plus, noi nu suntem nevoiţi să batem străzile şi nici nu riscăm să ajungem la închisoare. Ar cam trebui să renunţam la toate celelalte afaceri ale noastre, poate cu excepţia jocurilor de noroc.

Lui Don îi făcea plăcere să primească astfel de veşti, ţinea mult la succesele obţinute pe cale legală.

— Dar tu, Peţie, continuă el, cum te descurci cu trustul de construcţii? Am auzit că mai deunăzi ai avut necazuri…

Peţie ridică din umeri.

— Am de lucru până peste cap. Toată lumea îşi construieşte câte ceva, în

Plus avem monopolul construcţiilor rutiere. Toţi oamenii mei sunt pe statele de plată ale Familiei şi câştigă bine. Dar acum o săptămână pe cel mai mare Şantier al meu a venit un dobitoc. Adusese cu el vreo suta de negrotei, cu tot felul de lozinci despre drepturile cetăţeanului. L-am luat la mine în birou, unde s-a făcut blând ca un mieluşel. Mi-a declarat că nu-mi cerea decât sa angajez zece la suta negri şi să-i dau lui şpagă douăzeci de mii.

Dante nu se putu stăpâni.

— Recrutezi soldaţi? chicoti el. Pentru Familia Clericuzio?

— Am încercat să gândesc ca tata, continuă Peţie. De ce să nu câştige şi ei0 pâine? Aşa că i-am dat dobitocului cele douăzeci de mii şi i-am spus că vi angaja cinci la sută din oamenii lui.

— Ai procedat bine, îl aprobă Don. Ai evitat ca o problemă minoră să se transforme într-una majoră. în definitiv, cine e familia Clericuzio ca să nu contribuie la propăşirea altor oameni şi a civilizaţiei în sine?

— Eu l-aş fi lichidat pe negrotei, mârâi Dante. Acum va veni din nou şi va pretinde mai mult.

— Iar noi îi vom da mai mult, replică Don. Atâta timp cât se arată rezonabil.

Se întoarse către Pippi şi întrebă: Dar tu ce necazuri ai?

— Niciunul, răspunse Pippi. Atâta doar că Familia aproape a renunţat la operaţiuni, aşa că sunt şomer.

— Norocul tău, replică Don. Te-ai spetit destul. Ai scăpat din multe primejdii, acum trăieşte-ţi în tihnă bătrâneţea.

Dante nu mai aşteptă să fie întrebat.

— Eu sunt în aceeaşi situaţie, îi spuse el lui Don. Şi sunt prea tânăr ca să ies la pensie.

— Joaca golf, aşa cum fac Brugliones, îl sfătui cu răceală Don. Fii liniştit, viaţa oferă întotdeauna muncă şi probleme. între timp, ai răbdare. Mă temf va sosi şi vremea ta. Aşa cum va sosi şi a mea.

Capitolul 14 în dimineaţa înmormântării lui Eli Marrion, Bobby Bantz urla la Skippy Deere.

— E o ţicneală, aici e buba în cinematografie! Cum mama dracului ai lăsat sa se întâmple aşa ceva?

Flutura prin faţa ochilor lui Deere un teanc de pagini prinse cu agrafe.

Deere se uită la ele. Era schema de deplasare pentru un film care se turna la Roma.

— Da, şi ce-i cu asta? întrebă el. Bantz spumega de furie.

— Toţi cei care joacă în film au rezervare la clasa întâi în avionul de Roma… echipa de filmare, rolurile secundare, cele episodice, trepăduşii, studenţii practicanţi. Cu o singură excepţie. Ştii cine? Contabilul trimis de studio la Roma ca să verifice cheltuielile. E singurul care a făcut economii.

— Bun, şi ce-i cu asta? repeta Deere.

Bantz îşi dădu frâu liber furiei.

— în plus, bugetul filmului mai include o şcoală pentru copiii tuturor celor care lucrează la film. La care se adaugă închirierea unui iaht pe două săptămâni. Tocmai am terminat de citit cu atenţie scenariul. Există doisprezece actori şi actriţe care apar în film poate două-trei minute. Iahtul e închiriat pentru două zile de filmări. Explică-mi şi mie cum de-ai aprobat aşa ceva. Skippy Deere îi zâmbi larg.

— Desigur, răspunse el. Regizorul filmului e Lorenzo Tallufo. El a insistat ca oamenii să călătorească la clasa întâi. Rolurile secundare şi cele episodice au fost trecute în scenariu, fiindcă interpreţii se culcă cu actorii principali, iahtul a fost închiriat pe două săptămâni, deoarece Lorenzo vrea sa meargă la Estivalul de film de la Cannes.

— Tu eşti producătorul, discută cu Lorenzo, îi ceru Bantz.

— Nu eu, preciza Deere. Lorenzo a făcut patru filme cu încasări de o suta de milioane de dolari şi are două Premii Oscar. Eu am să-l pup în fund când am să-i dau mâna ca să urce pe iaht. Vorbeşte tu cu el.

Bantz nu răspunse. In ierarhia industriei filmului, directorul de studio era cea mai înaltă funcţie. Producătorul era cel care asambla toate elementele, care supraveghea bugetul şi dezvoltarea scenariului. în realitate, după începerea filmărilor ultimul cuvânt aparţinea regizorului. Mai ales daca avea la activ ş alte filme de succes.

Bantz clatină din cap.

— Nu pot vorbi cu Lorenzo, nu acum când nu-l mai am pe Eli ca să mă susţină. Lorenzo o să mă trimită la dracu', şi atunci pierdem filmul.

— Pe drept cuvânt, întări Deere. Ce naiba, Lorenzo subtilizează de fiecare data câte cinci milioane la un film. Toţi fac aşa. Acum calmează-te, ca să putem merge la înmormântare.

Dar Bantz studia altă factură de cheltuieli.

— La filmul tău, continuă el, există o factură de cinci sute de mii de dolari pentru hrană chinezeasca la pachet. Nimeni, nimeni, nici măcar nevastă-mea, nu poate cheltui jumătate de milion pe mâncare chinezească. Franţuzească, poate. Dar chinezească? Şi la pachet?

Skippy Deere trebuia să găsească repede o justificare. De data aceasta, Bobby îl prinsese cu mâţa în sac.

— E un restaurant japonez la care se serveşte sushi. E cea mai scumpă mâncare din lume.

Bantz se linişti ca prin farmec. Lumea se plângea întotdeauna de sushi.

Directorul unui studio cu care se afla în concurenţă îi spusese că invitase un investitor japonez să ia cina într-un restaurant specializat în sushi. „Două persoane, o mie de dolari pentru douăzeci de capete de peşte amărâte!” exclamase el. Bantz fusese impresionat.

— Bine, i se adresă el lui Skippy Deere, dar trebuie să mai reduci din cheltuieli. La următorul film încearcă să iei mai mulţi studenţi practicanţi. Studenţii lucrau gratis.

Înmormântarea lui Eli Marrion la Hollywood era un eveniment mai important chiar decât cea a unei mari vedete a ecranului. Eli fusese respectat de directorii de studiouri, de producători, de impresari, respectat şi uneori iubit chiar de marile vedete, de regizori şi de scenarişti. Aceste sentimente fuseseră inspirate de manierele lui şi de covârşitoarea inteligenţă cu care rezolvase multe probleme din lumea filmului. Totodată avusese reputaţia de om corect, în limite rezonabile. în ultimii ani devenise un ascet, nu făcuse abuz de putere şi nici nu pretinsese favorurile sexuale ale actriţelor de mâna a doua. De asemenea, LoddStone 313 realizase mai multe filme mari decât oricare alt studio, or nimic nu era mai ^portant în ochii unor oameni de film.

Preşedintele Statelor Unite îşi trimise şeful de cabinet să ţină o scurtă locuţiune. Din partea Franţei venise ministrul culturii, deşi acesta era un adversar al producţiilor hollywoodiene. Vaticanul trimisese un reprezentant al papei, un tânăr cardinal, destul de frumos ca să primească oferte de roluri episodice. Ca prin farmec apăruse şi un grup de directori japonezi. Cei mai importanţi preşedinţi de corporaţii cinematografice din Olanda, Germania, Italia şi Suedia veniseră să prezinte omagiile lor lui Eli Marrion. începură discursurile. întâi vorbi un celebru actor, apoi o cunoscuta actriţă, după ea un regizor de categoria A; vorbi chiar şi un scenarist, Benny Sly. Urmă discursul şefului de cabinet al preşedintelui Statelor Unite. în continuare, ca ceremonia să nu pară prea pompoasa, doi mari comici ai ecranului făcură glume despre puterea şi competenţa în afaceri a lui Eli Marrion. în final, vorbiră Bobby Bantz, fiul lui Eli, Kevin şi fiica lui, Dora.

Fiica lui Eli Marrion, Dora, ţinu discursul cel mai poetic, scris de Benny Sly. Un discurs elocvent, spiritual, care scotea în evidenţă calităţile şi realizările lui Eli Marrion, pe un ton ce îmbina respectul şi umorul.

— Mi-am iubit tatăl mai mult decât pe oricare alt bărbat din viaţa mea, dar stat bucuroasă ca nu am fost niciodată în situaţia de a negocia cu el, spuse fata. Nu a trebuit sa tratez decât cu Bobby Bantz, pe el am reuşit să-l duc de nas. Asistenţa râse, apoi veni rândul lui Bobby Bantz. în adâncul sufletului îl deranjase gluma Dorei.

— Am petrecut treizeci de ani ca să ridic Studiourile LoddStone împreună cu Eli Marrion, declară el. A fost omul cel mai inteligent şi mai cumsecade pe care l-am cunoscut vreodată. în subordinea lui, aceşti treizeci de ani de muncă au fost cei mai fericiţi pe care i-am trăit. Voi continua să-i duc mai departe idealurile. Mi-a arătat încredere lăsându-mă în locul lui pentru următorii cinci ani Şi nu-l voi dezamăgi. Nu pot spera să egalez realizările lui Eli. El a dăruit vise miliardelor de oameni din întreaga lume. Şi-a împărţit averea şi iubirea cu familia şi cu tot poporul american. A fost cu adevărat „un magnetit”.

Cei veniţi să asiste la înmormântare ştiau că Bobby Bantz îşi scrisese singur discursul, pentru că transmisese un mesaj important întregii cinematografii. Timp de cinci ani el avea să fie în fruntea Studiourilor LoddStone 5i dorea să i se acorde acelaşi respect de care se bucurase Eli Marrion. Bobby °antz nu mai era Omul Numărul Doi, acum devenise Numărul Unu. La doua zile după înmormântare Bantz îl chemă pe Skippy Deere la studio Şl~i oferi postul de şef de producţie, deţinut până atunci de el. Acum preluase de 'a Marrion funcţia de preşedinte. Avantajele oferite lui Deere erau irezistibile.

Deere urma să primească o parte din profitul realizat de fiecare film făcut de studio. Avea libertatea să aprobe orice producţie cinematografică cu un buge, sub treizeci de milioane. Putea fuziona cu studioul în calitate de companie inde. pendenţa, al cărei director îl putea numi el însuşi.

Skippy Deere era uluit de generozitatea ofertei. O traduse ca pe un semn de nesiguranţa din partea lui Bantz. Bantz se ştia vulnerabil în domeniul creativităţii şi conta pe Deere să-i acopere spatele.

Deere accepta oferta şi o numi pe Claudia De Lena director al companiei sale de producţie. Nu numai pentru spiritul ei creator, nu numai pentru că înţelegea ce înseamnă să faci un film, ci pentru ca o ştia prea cinstită ca să-i submineze autoritatea. Cu Claudia, nu mai era nevoit să-şi ferească spatele. în plus – şi nu era puţin lucru în meseria lor – îi plăcea întotdeauna compania ei, buna ei dispoziţie. Iar relaţia lor sexuală era de mult de domeniul trecutului. Deere era în culmea fericirii, gândindu-se cât de bogaţi vor fi cu toţii. Era suficient de vechi în meserie ca să ştie că până şi celebrităţile ajungeau uneori să-şi trăiască bătrâneţea aproape în sărăcie. Deere era deja foarte bogat, dar considera că exista zece niveluri de bogăţie, el găsindu-se abia la primul. Fără îndoială, ar fi putut trăi în lux până la sfârşitul zilelor, dar nu-şi putea permite un avion personal, nici patru locuinţe cu personalul aferent. Nu-şi putea permite un harem. Nu-şi putea permite să fie un jucător înveterat. Nu-şi putea permite alte cinci divorţuri. Nu-şi putea permite să ţină o sută de servitori. Nu-şi putea permite nici măcar să-şi finanţeze la nesfârşit propriile filme. Şi nu-şi putea permite o valoroasă colecţie de artă, un tablou celebru de Monet sau de Picasso, cum îşi cumpărase Eli. Acum însă, avea şanse ca într-o bună zi sa se ridice până la treapta a cincea. Trebuia să muncească din greu, să dea dovadă de multă inteligenţă şi, mai presus de orice, să-l observe pe Bantz cu mare atenţie.

Bantz îi descrise planurile sale şi Deere rămase surprins cât erau de îndrăzneţe. Se vedea limpede ca Bantz era decis să-şi ocupe locul în lumea puterii.

Pentru început, intenţiona sa încheie un contract cu Melo Stuart, prin care acesta să acorde Studiourilor LoddStone întâietatea asupra tuturor talentelor reprezentate de agenţia lui de impresariat.

— Asta se rezolvă, îl asigură Deere. Am să-i dau a înţelege că are rnân* libera pentru proiectele lui favorite.

— Mă interesează în mod deosebit s-o avem pe Athena Aquitane & următorul film, spuse Bobby Bantz. 315 „Aha”, îşi spuse Deere. Acum, că Bantz conducea Studioul LoddStone, spera ca Athena să-i cada la pat. Deere se gândi că, în calitate de şef de producţie, avea şi el dreptul să facă o încercare.