Mario Puzo

Pollard se lăsă pe spătarul fotoliului, căzând pe gânduri. Invitaţia fusese un ordin. Trebuia să fie foarte circumspect.

Leonard Sossa se bucura de viaţă, aşa cum numai cineva scăpat de o cumplită condamnare la moarte putea fi în stare. Se bucura de răsăritul şi apusul soarelui. Se bucura de firul ierbii şi de vacile care o păşteau. Se bucura să vadă femei frumoase, tineri încrezători şi copii isteţi. Se bucura de o coajă de pâine, un pahar de vin şi un boţ de brânză.

Cu douăzeci de ani în urmă, FBI-ul îl arestase pentru falsificarea unor bancnote de o sută de dolari în folosul fostei Familii Santadio. Complicii lui îşi recunoscuseră vinovăţia şi aruncaseră totul în spinarea lui. Crezuse că-şi vi petrece în închisoare cei mai frumoşi ani ai tinereţii. Falsificarea de bani era un delict cu mult mai grav decât violul, crima sau incendierea. Cine falsifica bani submina însuşi mecanismul statului. Cine se făcea vinovat de celelalte infracţiuni nu era decât o pasăre de pradă ciugulind din hoitul uriaşei fiare cărei era specia umană în perpetuă înmulţire. Leonard Sossa nu se aşteptase şi nici nu avusese parte de clemenţă. Fusese condamnat la douăzeci de ani închisoarea 233

Nu ispăşise decât un singur an. Un alt deţinut, copleşit de admiraţie pentru talentele lui Sossa, pentru geniul cu care mânuia tocul, stiloul şi cerneala, îl recrutase în serviciul Familiei Clericuzio. Pe neaşteptate îi fusese dat alt avocat. Tot pe neaşteptate i se adusese un medic din afară, pe care nu-l mai întâlnise niciodată. Din senin avusese loc o audiere în care se solicitase clemenţă, pe motiv că nivelul lui mental regresase până la cel al unui copil şi că nu mai reprezenta un pericol pentru societate. Pe neaşteptate, Leonard Sossa devenise un om liber, în serviciul Familiei Clericuzio.

Familia avea nevoie de un falsificator de mâna întâi. Nu pentru bani, ştiau că în ochii autorităţilor falsificarea era o infracţiune de neiertat. Aveau nevoie de un falsificator pentru treburi mult mai importante. La munţii de hârtii pe care trebuia să le mânuiască Giorgio, care jongla cu diverse corporaţii naţionale şi internaţionale, semnând acte juridice în numele unor funcţionari de corporaţie inexistenţi, depunând şi retrăgând mari sume de bani, era necesara o diversitate de semnături şi imitaţii de semnături.

Cu timpul, Leonard primi şi alte însărcinări.

Hotelul Xanadu se folosea de îndemânarea lui în mod extrem de profitabil.

Când un client înstărit murea, lăsând poliţe în seiful cazinoului, lui Sossa i se cerea să semneze pentru încă un milion de dolari. Desigur, familia răposatului nu achita datoriile. însă întreaga sumă putea fi trecută la pierderi, cu consecinţe asupra impozitelor percepute hotelului Xanadu. Acest lucru se întâmpla mult mai frecvent decât era normal. Se părea că plăcerile duceau la o rată crescută a mortalităţii. La fel se întâmpla cu clienţii bogaţi care nu-şi recunoşteau datoriile sau care acceptau să le achite doar în parte.

Pentru toate aceste îndeletniciri Leonard Sossa primea o sută de mii de dolari pe an, sub interdicţia de a efectua orice altă munca, îndeosebi falsificare de bani. Acest lucru se potrivea cu politica de ansamblu a Familiei. Clanul Clericuzio avea un principiu, care interzicea tuturor membrilor organizaţiei crimei să comită falsuri sau răpiri; Aceste două delicte atrăgeau intervenţia în forţă a autorităţilor federale. Satisfacţiile obţinute, pur şi simplu, nu meritau riscul.

Aşadar, timp de douăzeci de ani Sossa se bucurase de viaţă ca un artist, în căsuţa lui cocoţată în canionul Topanga, nu departe de Malibu. Avea o mică gradină, o capră, o pisică şi un câine. Ziua picta, iar noaptea bea. Avea o Provizie nelimitată de fete care locuiau în canion, firi libertine şi pictoriţe la fel ca el.

Sossa nu părăsea canionul decât ca să meargă la cumpărături în Santa fonica sau când era chemat de Familia Clericuzio pentru vreo treabă, de regulă de doua ori pe luna, pe o perioadă de numai câteva zile. îndeplinea sarcina care-i fusese încredinţată, fără să pună niciodată întrebări. Era unul dintre oamenii de valoare ai Familiei Clericuzio.

Astfel, când maşina veni să-l ia şi şoferul îi spuse să-şi ia uneltele şi haine pentru câteva zile, Sossa îşi lăsă libere animalele în canion şi-şi încuie casa. Animalele îşi puteau purta de grijă singure; în definitiv, nu erau copii. Nu că nu ar fi ţinut la ele, dar viaţa lor era scurta, mai ales în canion, şi se obişnuise ca după un timp să rămână fără ele. Anul petrecut în închisoare îl făcuse pe Sossa să devină realist, iar eliberarea sa neaşteptată îl făcuse optimist. Lia Vazzi, îngrijitorul cabanei de vânătoare a Familiei Clericuzio din munţii Sierra Nevada, sosise în Statele Unite pe când avea numai treizeci de ani şi era omul cel mai căutat de poliţie din toată Italia. în cei zece ani care trecuseră de atunci învăţase să vorbească englezeşte aproape fără accent şi ştia să scrie şi sf citească destul de bine. Familia lui din Sicilia era una dintre cele mai educate şi mai influente familii de pe insulă.

Cu cincisprezece ani în urmă, Lia Vazzi fusese şeful mafiei din Palermo, un profesionist de cea mai bună calitate. însă întrecuse măsura. La Roma, guvernul numise un magistrat anchetator, căruia îi conferise puteri nelimitate de a lichida Mafia din Sicilia. Magistratul sosise la Palermo cu soţia şi copiii, protejat de un contingent de armata şi de un mare număr de poliţişti. Ţinuse un discurs înflăcărat, făgăduind să se arate necruţător faţă de acei criminali cart conduseseră secole la rând frumoasa insula a Siciliei. Sosise timpul ca legea şi devină atotputernică, iar soarta Siciliei să fie hotărâtă de reprezentanţii aleşi ai poporului italian, nu de acei derbedei ignoranţi şi de blestematele lor societăţi secrete. Vazzi luase discursul acestuia drept o insultă personala. Păzit cu străşnicie zi şi noapte, magistratul audia depoziţiile martorilor şi emitea mandate de arestare. Tribunalul îşi avea sediul într-o fortăreaţa, ia^ locuinţa magistratului era încercuită de trupe de soldaţi. Din câte se părea, erf cu neputinţa de ajuns până la el. Dar după trei luni Vazzi aflase itinerariul magistratului, ţinut secret ca să prevină atacurile surpriză. Magistratul se deplasa în principalele oraşe ale Siciliei, ca să adune probe şi să emită mandate de arestare. Urma să se înapoieze la Palermo, ca m primească o medalie pentru eforturile sale eroice de a elibera insula de flageluţ mafiot. Lia Vazzi şi oamenii lui minaseră un mic pod, peste care urma să treacă magistratul. Acesta şi paznicii săi fuseseră pulverizaţi în fragmente atât dh mici, încât fuseseră pescuite din apa cu minciogul. Furios, guvernul de li Roma ripostase trimiţând trupe numeroase în căutarea vinovaţilor, aşa ca Vazz| trebuise să se ascundă. Deşi nu existau nici un fel de probe împotriva lui, ş, ca, dacă va cădea în mâna autorităţilor, era mort. 235

La vremea aceea, clanul Clericuzio îl trimitea în fiecare an pe Pippi De

Lena în Sicilia, ca să recruteze oameni pentru Enclava Bronx şi soldaţi pentru Familie. Principiul de baza al lui Don era ca numai sicilienii, cu respectul lor secular faţă de legea omerta, prezentau garanţii că nu vor trăda. Tinerii din America erau prea slabi de înger, prea plini de ei şi puteau fi lesne transformaţi în informatori de către cei mai temuţi procurori districtuali, care trimiteau atâţia Brugliones după gratii.

Ca filosofie, legea omerta era foarte simpla. Trădarea era un păcat fatal. Ea consta din a destăinui poliţiei orice amănunt care putea cauza prejudicii Mafiei. Daca un clan mafiot rival ucidea tatăl sub ochii fiului, acesta nu avea voie să informeze poliţia. Daca tu însuţi erai împuşcat şi trăgeai să mori, nu aveai voie să anunţi poliţia. Dacă ţi se fura măgarul, capra, bijuteriile, era interzis să te adresezi poliţiei. Autorităţile erau Marele Satan, la care un adevărat sicilian nu apela niciodată. Răzbunătorii erau familia şi Mafia. Cu zece ani în urmă, Pippi De Lena îşi luase fiul, pe Cross, în excursie în Sicilia, ca parte din educaţia sa. Misiunea lor nu era atât să recruteze cât să trieze: existau sute de oameni al căror ideal suprem era să fie aleşi şi să plece în America.

Se duseseră într-un orăşel aflat la optzeci de kilometri de Palermo, într-un ţinut de provincie în care satele aveau case din piatra, decorate cu flori strălucitoare din Sicilia. Fuseseră primiţi chiar în casa primarului.

Acesta era un bărbat scund, cu pântece proeminent şi la propriu, şi la figurat, întrucât „om cu pântece” era expresia siciliana care desemna un şef mafiot. Casa avea o grădina frumoasă, cu smochini, măslini şi lamai. Aici îşi făcuse Pippi selecţia. Grădina semăna ciudat de mult cu cea a Familiei Clericuzio de la Quogue, cu excepţia florilor în culori vii şi a lămâilor. Se vedea de la o poştă ca primarul era un iubitor al frumosului, fiindcă avea o nevasta frumoasă şi trei fete drăguţe şi apetisante, care, deşi în vârstă de numai zece ani, arătau ca nişte femei în toată firea.

Cross constatase ca în Sicilia tatăl lui era un cu totul alt om. Aici nu se purta cu galanterie şi nonşalanţă, ci se arăta respectuos cu femeile, fără urmă din farmecul său obişnuit. Târziu, în aceeaşi noapte, în camera unde dormeau, îi dăduse lui Cross următorul sfat: „Trebuie să fii foarte atent cu sicilienii. Nu au încredere în bărbaţii care se uita după femei. Dacă te-ai culca cu una dintre fetele primarului, n-am mai ieşi niciodată vii din casa asta.” în următoarele câteva zile se prezentaseră diverşi bărbaţi, care fuseseră Cercetaţi şi examinaţi de Pippi. Pippi îşi avea criteriile lui. Bărbaţii nu puteau Sa aibă mai mult de treizeci şi cinci de ani, nici mai puţin de douăzeci. Dacă erau căsătoriţi, nu puteau avea mai mult de un copil. în sfârşit, primarul trebuia să garanteze pentru fiecare. Exista şi o explicaţie. Daca erau prea tineri, se puteau lăsa influenţaţi de modul de viaţă american. Dacă erau prea vârstnicL nu se adaptau la viaţa din America. Dacă aveau mai mult de un copil, erau prea prudenţi ca să-şi asume riscurile implicate de misiunile care urma să le fie încredinţate.

Unii dintre cei care se prezentau erau atât de compromişi în faţa legii, încât erau nevoiţi să plece din Sicilia. Alţii, pur şi simplu, căutau o viaţă mai buna în America, indiferent cu ce preţ. Alţii erau prea inteligenţi ca să se bazeze pi. destin şi doreau cu disperare să se înroleze în serviciul Familiei Clericuzio. Aceştia erau cei mai buni.

La sfârşitul săptămânii, Pippi îşi completase numărul de douăzeci de oameni şi dăduse lista primarului, care urma să-i confirme şi să facă demer* şurile necesare pentru emigrare. Primarul tăiase un nume de pe listă.

— Credeam că ar fi perfect pentru ce ne trebuie nouă, spusese Pippi. Am greşit cumva?

— Nu, nu, răspunsese primarul. Ai procedat cu aceeaşi înţelepciune ca întotdeauna.

Pippi rămăsese nedumerit. Toţi recruţii urma să fie trataţi foarte bine.

Celibatarii aveau să primească locuinţe, cei însuraţi şi cu copil chiar o căsuţă. Toţi urma să aibă slujbe sigure. Toţi aveau să locuiască în Enclava Bronxi Ulterior, o parte din ei urma să fie numiţi soldaţi ai Familiei Clericuzio, situaţie în care aveau să câştige bani frumoşi şi să li se asigure un viitor strălucit. Ca| care fusese tăiat de pe listă de către primar era, probabil, foarte compromişi, Atunci de ce primise totuşi învoirea să se prezinte la discuţii? Pippi adulmecă un şiretlic sicilian.

Primarul îl urmărea cu un aer viclean, pârând să-i citească gândurile, mulţumit de ceea ce ghicea în ele.

— Eşti prea sicilian ca să te pot trage pe sfoară, spusese primarul. Numele pe care l-am tăiat e cel al tânărului cu care intenţionează să se mărite fiica mea. Vreau să-l mai ţin aici un an, de dragul fiicei mele, după care ţi-l dau. Nu i-an^ putut refuza dorinţa de a se prezenta la discuţii. Celalalt motiv e ca am alt om, pe care cred că ar trebui să-l iei în locul lui. Vrei să-mi faci plăcerea să-J cunoşti?

— Desigur, acceptase Pippi.

— Nu vreau să-ţi ascund adevărul, spusese primarul, dar e un caz special omul trebuie să părăsească insula fără întârziere.

— Ştii bine că se impune să fiu foarte atent, răspunsese Pippi. Cei din Familia Clericuzio sunt foarte meticuloşi.

— Va fi în interesul tău, continuase primarul. Dar e puţin riscant. 237 îi vorbise despre Lia Vazzi. Asasinarea magistratului fusese anunţată de presa din întreaga lume, aşa că Pippi şi Cross erau la curent cu cele întâmplate.

— Dacă nu exista dovezi, de ce e o situaţie atât de disperată pentru Vazzi? întrebase Cross.

— Tinere, aici e Sicilia, răspunsese primarul. Poliţiştii sunt tot sicilieni.

Magistratul era şi el sicilian. Toată lumea ştie că a fost mâna lui Lia. Probele legale nu au nici o importanţă. Dacă Lia încape pe mâna autorităţilor, e un om mort.^

— îl poţi scoate din ţară şi trimite în America? întrebase Pippi.

— Da, răspunsese primarul. Problema e cum să-l ascundem în America.

— Mi se pare că facem mai mare zarvă decât e cazul, îşi dăduse cu părerea Pippi.

Primarul ridicase din umeri.

— Mărturisesc că Lia mi-e prieten. Dar să trecem peste asta. Tăcuse, zâmbind politicos, ca să se asigure că Pippi nu va trece cu vederea amănuntul. Totodată e un profesionist. Expert în explozive, domeniu în care există întotdeauna un risc. Se pricepe la juvăţ, deprindere veche şi foarte utilă. Şi, bineînţeles, la cuţit şi la arme de foc. Dar mai presus de orice, e un om inteligent şi înzestrat cu toate calităţile. Neclintit ca o stâncă. Nu vorbeşte niciodată. Ştie să asculte şi are darul de a dezlega limbile. Ia spune-mi, n-ai nevoie de un asemenea om?

— Dumnezeu mi l-a trimis, spusese mieros Pippi. Totuşi, de ce un om ca el trebuie să fuga?

— Pentru că, pe lângă toate celelalte calităţi, mai e şi prudent, răspunsese primarul. Nu sfidează destinul. Aici zilele lui sunt numărate.

— Şi un om atât de înzestrat se va mulţumi să fie simplu soldat în America? întrebase Pippi.

Primarul îşi lăsase capul în piept, îndurerat şi compătimitor.

— E un bun creştin, răspunsese el. Are acea umilinţa pe care a predicat-o Hristos.

— Trebuie să-l întâlnesc pe acest om, declarase Pippi, măcar pentru plăcerea de a-l cunoaşte. Dar nu promit nimic.

Primarul schiţase un gest larg şi expansiv.

— Mai trebuie să-ţi spun un lucru. Lia mi-a interzis să-ţi ascund realitatea.

Pentru prima oară primarul nu se mai arăta la fel de încrezător. Are o soţie şi trei copii, pe care vrea să-i ia cu el.

În acel moment Pippi înţelesese că răspunsul va fi negativ.

— Ah, exclamase el. Asta complică mult lucrurile. Când ne întâlnim cu el?

— Va fi în grădină după lăsarea serii, îl anunţase primarul. Nu-i nici un pericol, mi-am luat toate măsurile de precauţie.

Lia Vazzi era un bărbat mărunţel, dar cu acea alură aspră şi vânjoasă moştenită de mulţi sicilieni de la strămoşii lor arabi. Avea o figură frumoasă, vultureasca, pielea măslinie, un aer demn şi vorbea destul de bine englezeşte. Se aşezaseră în jurul mesei din grădina primarului, la o sticla de vin roşu de casă, un platou cu măsline culese din copacii din apropiere şi pâine crocanta şi proaspătă, coapta în aceeaşi seară, rotundă, încă aburind. Alături se găsea un jambon uriaş, împănat cu boabe de piper ca nişte diamante negre. Lia Vazzi mâncase şi băuse, fără un cuvânt.

— Ai primit referinţe excelente, începuse plin de respect Pippi. Dar mă nelinişteşte un lucru. Va putea un om cu educaţia şi calităţile dumitale să fie fericin în America în slujba altcuiva?

Lia se uitase la Cross, apoi îi răspunsese lui Pippi:

— Ai un băiat. Ce-ai face ca să-l salvezi? Eu vreau să-mi ştiu soţia şi copiii în siguranţa, iată motivul pentru care îmi voi face datoria.

— Pentru noi vor exista unele riscuri, spusese Pippi. înţelegi că trebuie să cuget asupra avantajelor care ar justifica pericolul.

Lia ridicase din umeri.

— Asta nu pot să apreciez eu.

Părea resemnat cu ideea unui refuz.

— Dacă vii singur, va fi mai simplu, spusese Pippi.

— Nu, răspunsese Vazzi. Eu şi familia mea vom trăi împreuna sau vom muri împreună. Făcuse o scurta pauză. Dacă îi las aici, Roma le va face viaţa amară. Ar fi mai bine să mă predau.

— Problema e cum să vă ascundem pe dumneata şi familia, explicase Pippi. Vazzi ridicase din umeri.

— America e mare, spusese el. îi oferise lui Cross platoul cu măsline şi-l întrebase aproape batjocoritor: Tatăl tău te-ar părăsi vreodată?

— Nu, răspunsese Cross. Tata e de moda veche, ca şi dumneata. Vorbise pe un ton grav, cu un zâmbet abia schiţat. Am auzit că eşti şi agricultor, con-; tinuase tânărul.

— Cultiv măsline, răspunsese Vazzi. Am propria mea presă.

— Ce-ai zice de cabana de vânătoare a Familiei din munţii Sierra? întrebase Cross, adresându-se lui Pippi. Lia ar putea avea grija de cabană, împreuna cu familia, şi, în acelaşi timp, şi-ar câştiga singur existenţa. E un locs izolat. Familia l-ar putea ajuta. Se întorsese către Lia. Ai fi dispus să trâieşttş în pădure? 239 „Pădure” reprezenta termenul generic pentru tot ce nu era oraş. Lia ridicase din umeri.

Argumentul hotărâtor pentru Pippi fusese forţa personală a lui Lia Vazzi.

Vazzi nu era înalt, dar trupul său emana o demnitate electrizantă. Prezenţa lui era copleşitoare, un om care nu se temea de moarte, nici de iad, nici de ceruri.

— E o idee bună, acceptase Pippi. Un camuflaj perfect. Vom apela la dumneata pentru misiuni speciale, prin care vei câştiga un ban în plus. Operaţiunile vor fi pe riscul dumitale.

Văzuseră cum chipul lui Lia se destinde, înţelesese că fusese ales. Când vorbise, glasul îi tremura uşor.

— Vreau să vă mulţumesc, fiindcă aţi salvat viaţa soţiei şi a copiilor mei, spusese el, privindu-l drept în ochi pe Cross De Lena.

De atunci, Lia Vazzi răsplătise cu vârf şi îndesat favoarea acordata.

Avansase de la simplu soldat la şef peste toate echipele operaţionale ale lui Cross. Răspundea de cei şase oameni care-l ajutau să aibă grijă de domeniul din jurul casei de vânătoare, pe care se găsea şi locuinţa lui. Prosperase, devenise cetăţean american, copiii lui plecaseră să studieze la universitate. Toate aceste avantaje le câştigase prin curajul şi cumpătarea sa, dar, în primul rând, prin fidelitate. Aşadar, primind mesajul lui Cross De Lena, care-i ceruse să vină până la el la Vegas, îşi puse cu dragă inimă valiza în noul său Buick şi porni în lunga călătorie până la Vegas, la hotelul Xanadu.

Primul sosi la Vegas Andrew Pollard. Acesta luase avionul de amiaza până la Los Angeles, jucase câteva ore ca să-şi omoare timpul, apoi fusese condus în taină până în biroul de pe terasă al lui Cross De Lena.

Dădură mâna şi Cross spuse:

— N-am să te reţin mult. Diseară poţi pleca înapoi. Am nevoie de toate informaţiile pe care le deţii despre Boz Skannet.

Pollard îl puse la curent cu cele întâmplate şi-l anunţa că în prezent Skannet stătea la hotelul Beverly Hills. Apoi îi relată conversaţia lui cu Bantz.

— Vezi bine că, în realitate, pe cei de la studio îi doare în cot de Athena, nu vor decât să-şi termine filmul, îi spuse el lui Cross. în plus, studioul nu ia în serios astfel de personaje. Agenţia mea are o brigadă de douăzeci de oameni care nu se ocupa decât de hărţuitori. Stelele de cinema au toate motivele să-şi facă griji în privinţa unor indivizi ca el.

— Dar poliţiştii? întrebă Cross. Ei nu pot face nimic?

— Nu, răspunse Pollard. Nu înainte ca răul să se producă.

— Dar tu? insistă Cross. Ai în serviciul tău oameni foarte capabili.

— Trebuie să fiu cu băgare de seamă, explică Pollard. Daca mă port prea aspru, risc să-mi pierd agenţia. Ştii cum sunt instanţele. De ce să-mi vâr gâtul în laţ?

— Ce fel de tip e acest Boz Skannet? întrebă Cross.

— Un tip care nu se sperie de nimic, răspunse Pollard. De fapt, el mă sperie pe mine. E un tip cu adevărat dur, care nu se teme de urmări. Familia lui are bani şi influenţă politică, aşa că el îşi închipuie ca poate scăpa din orice. Pe deasupra, îi place să intre în belea, ştii cum sunt unii. Dacă vrei să te implici în povestea asta, trebuie s-o faci la modul foarte serios.

— Eu sunt întotdeauna serios, răspunse Cross. în prezent îl ţii pe Skannet sub supraveghere?

— Bineînţeles, răspunse Pollard. Fără îndoială că în orice moment e în stare de o figură urâta.

— Retrage-ţi oamenii, îi ceru Cross. Nu vreau să-l mai urmărească nimeni, înţelegi?

— Bine, dacă aşa vrei tu, se învoi Pollard. Tăcu câteva secunde, apoi adăugă: Ai grijă cu Jim Losey, e cu ochii pe Skannet. îl cunoşti pe Losey?

— L-am întâlnit, răspunse Cross. Şi mai vreau ceva de la tine. împrumută-mi legitimaţia ta de la Pacific Ocean pentru câteva ore. O vei avea înapoi la timp ca să poţi prinde avionul de la miezul nopţii spre Los Angeles. Pollard era neliniştit.

— Ştii că aş face orice pentru tine, Cross, dar fii foarte atent, e un caz extrem de delicat. Am reuşit să-mi făuresc o existenţa foarte bună aici şi nttj vreau să se ducă pe apa sâmbetei. Ştiu că totul vi se datorează ţie şi Familiei Clericuzio, întotdeauna v-am fost recunoscător, întotdeauna mi-am plătit datoriile. Dar aici e vorba de o treabă foarte complicată. Cross îi zâmbi liniştitor.

— Eşti prea valoros pentru noi. Şi încă ceva, dacă Skannet sună la agenţie ca să verifice cu ce oameni de-ai voştri stă de vorbă, tu confirmă. Auzindu-l, lui Pollard i se strânse inima. Urma să aibă serios de furcă. Acum spune-mi tot: ce ştii despre el. Cum Pollard şovăia, Cross adăugă: Am să-ţi fac şi eu un serviciu. După aceea.

Pollard chibzui o clipă.

— Skannet pretinde că deţine un mare secret, pentru care Athena ar da orice să nu se afle. De aceea şi-a retras acuzaţiile. Un secret teribil, iar Skannet iubeşte acest secret, Cross. Nu ştiu cum şi de ce te-ai implicat, dar poate că( descoperind secretul, ai rezolva problema. 241

Pentru prima oară Cross îl privi fără urmă de bunăvoinţă, iar brusc pollard înţelese cum ajunsese acesta să-şi câştige reputaţia. Căutătura tânărului era rece, calculată, un calcul care putea duce la moarte.

— Ştii bine care-i interesul meu. Nu mă îndoiesc că Bantz ţi-a relatat povestea. Te-a angajat ca să afli cât mai multe despre mine. Spune, tu ştii în ce constă acest mare secret, studioul ştie?

— Nu, răspunse Pollard. Nimeni nu ştie, Cross. Ştii bine că pentru tine fac tot ce îmi stă în putere.

— Da, ştiu, răspunse Cross, redevenind amabil. Să te lămuresc eu cum stau lucrurile. Studioul arde să afle cum voi reuşi s-o conving pe Athena Aquitane să se întoarcă la filmări. Am să-ţi spun cum. îi voi oferi jumătate din profiturile filmului. Nu am nimic împotrivă să le-o spui şi lor. Prezintă informaţia ca pe o mare descoperire, poate iei şi o primă. Vârî mâna în birou şi scoase un săculeţ rotund de piele, pe care îl puse în mâna lui Pollard.

— Jetoane negre în valoare de cinci mii, spuse el. De fiecare dată când te chem aici, mă tem să nu pierzi bani la cazinou.

Nu avea motive să se îngrijoreze. Andrew Pollard preda întotdeauna jetoanele la casă, în schimbul unei sume de bani gheaţă.

Leonard Sossa tocmai se instala într-un apartament de serviciu, aflat sub pază, din hotelul Xanadu, când i se aduse legitimaţia lui Pollard. Cu ajutorul instrumentarului său, confecţiona cu grija patru legitimaţii cu antetul Agenţiei de Pază şi Protecţie Pacific Ocean, cu învelitori speciale, care puteau fi deschise printr-o simpla mişcare a degetului. Legitimaţiile n-ar fi rezistat ochiului ager al lui Pollard, dar nici nu era nevoie, Pollard nu avea să le vadă niciodată. Câteva ore mai târziu, când Sossa îşi termină treaba, doi oameni îl conduseră cu maşina la cabana de vânătoare din Sierra Nevada şi îl instalară într-o căsuţă ascunsă în inima pădurii.

În aceeaşi după-amiază, stând pe terasa casei, Sossa urmări trecând o căprioară şi un urs. Noaptea îşi curăţa instrumentele şi aşteptă. Nu ştia unde se află sau ce urma să facă şi nici nu voia să ştie. îşi încasa cei o sută de mii pe an şi trăia liber, la aer curat. îşi omorî timpul desenând ursul şi căprioara pe o sută de foi de hârtie, apoi le răsfiră, ca şi cum ursul ar fi fugărit căprioara. Lia Vazzi fu întâmpinat cu totul altfel. Cross îl îmbrăţişa şi îl invita la masă ln apartamentul lui. De când se afla în America, Vazzi fusese în numeroase nnduri şeful echipelor de operaţiuni. Cu toată forţa sa de caracter, Vazzi nu ^cercase niciodată să uzurpe autoritatea, iar Cross îl tratase cu respectul cuvenit unui egal.