Mario Puzo

A doua zi se dovedi foarte încărcată pentru Big Tim Hoţomanul. Doi funcţionari de la Venituri Interne încercară să-l facă să plătească anumite taxe aflate în litigiu. Big Tim le declara că va merge la tribunal şi-i dădu pe uşă afară. în continuare, avea de vizitat un depozit de alimente conservate şi un altul de medicamente legale, ambele achiziţionate cu preţuri minime, întrucât termenul de valabilitate era pe cale să expire. Datele respective trebuia modificate. La prânz se întâlni cu vicepreşedintele unui lanţ de supermarketuri, care acceptă să preia marfa. în cursul mesei, îi strecura vicepreşedintelui un plic cu zece mii de dolari.

După masa de prânz primi un telefon surpriză de la doi agenţi FBI, care doreau să-i pună întrebări despre relaţia lui cu un congresman anchetat de poliţie. Big Tim le spuse să se ducă dracului.

Big Tim Hoţomanul nu ştiuse niciodată ce e frica. Poate din pricina staturii lui sau poate pentru că nu era întreg la minte. Nu numai că nu ştia ce-i spaima fizica, dar spaima cerebrala îi era şi ea străină. Nu pornise ofensiva doar asupra omului, ci a însăşi naturii umane. Când medicii îi spuseseră că excesul de mâncare i-ar putea fi fatal şi că trebuia să ţină un regim strict, alesese calea unei operaţii de stomac, soluţie mult mai riscantă. Dar operaţia reuşise perfect. Acum mânca oricât poftea, fără vreun efect dăunător. în acelaşi mod îşi construise şi imperiul financiar. încheiase contracte pe care refuza să le mai onoreze în momentul în care deveneau neprofitabile. îşi înşelase asociaţii şi prietenii. Toţi îl dădeau în judecată, dar de fiecare data erau nevoiţi să se mulţumească cu mai puţin decât ar fi primit conform înţelegerii iniţiale. Pentru cineva care nu-şi lua măsuri de precauţie pentru viitor, ducea o viaţă plina de succese. întotdeauna era convins că, în cele din urmă, va ieşi învingător. Era oricând dispus să ruineze corporaţii şi să palavragească pe seama celor cu care avea conflicte. Faţă de femei se arăta şi mai lipsit de milă. Le promitea centre comerciale, apartamente, magazine. Până la urma se mulţumeau cu o mică bijuterie de Crăciun, cu un cec pentru ziua lor de naştere. Sume importante, dar departe de făgăduielile iniţiale. Big Tim nu-şi dorea o legătură. Nu voia decât să se asigure că putea face sex la modul amical ori de câte ori simţea nevoia. Lui Big Tim îi plăcea toată această agitaţie, viaţa îi părea mai interesanta. ^a Los Angeles existase un agent independent de pariuri, pe care îl escrocase ^e Şaptezeci de mii la un pariu sportiv. Agentul îi lipise un pistol de tâmplă, dar

Big Tim îi spusese să se ducă dracului. Apoi îi oferise zece mii în schimbul datoriei. Agentul acceptase banii.

Averea, sănătatea lui de invidiat, statura impozantă, lipsa sentimentului vinovăţiei îl ajutaseră pe Big Tim să reuşească în tot ce făcea. Convingerea lui că întreaga omenire era coruptibilă îi dădea o oarecare inocenţă, folositoare nu numai în relaţia cu femeile, dar şi la tribunal. Iar pofta lui de viaţă îi dădea un anumit farmec. Era un trişor care îţi îngăduia să arunci o privire la cărţile pe care le ţinea în mâna.

Prin urmare, pe Big Tim nu-l uimi caracterul secret al aranjamentului încheiat cu Pippi De Lena pentru noaptea aceea. Tipul era la fel de escroc ca el şi putea fi abordat în consecinţă. Promisiuni mari şi recompense minime. 1 Cât despre Steve Sharpe, Big Tim mirosea aici o ocazie strălucita, o escrocherie de perspectiva. Sub ochii lui, piticul lăsase la masa de joc cel puţin jumătate de milion numai într-o noapte. Asta însemna că se bucura de un credit enorm la cazinou, având deci posibilitatea să câştige o mulţime de bani negri. Era omul ideal pentru escrocheria cu Supercupa. Nu numai că-i putea furniza banii pentru pariuri, dar se bucura şi de încrederea agenţilor. In definitiv, aceştia nu acceptau mize uriaşe chiar de la oricine.

Apoi Big Tim visă la următoarea sa şedere la Las Vegas. în sfârşit, avea să capete o vilă. Chibzui pe cine să invite. Afaceri sau plăceri? Viitoare victime; ale escrocheriilor sale sau numai femei? în cele din urmă, se făcu ora când tre; buia să ia masa cu Pippi şi Steve Sharpe. Telefona fostei soţii şi copiilor, mal schimbă o vorbă cu ei, apoi plecă la întâlnire.

Luară cina la un mic restaurant pescăresc din Los Angeles, situat în zona portului. Nu exista om de serviciu, aşa că Big Tim îşi duse maşina într-o parcare.

În restaurant îl întâmpină un şef de sală mărunţel, care-l cântări din priviri, apoi îl conduse la o masă la care aştepta Pippi De Lena. Big Tim era un expert în abraccio, aşa că îl strânse în braţe pe Pippi.

— Unde-i Steve? Nu cumva mă face să-mi pierd timpul de pomană? Eu n-am vreme de prostii.

Pippi apelă la farmecul personal. îl bătu pe umăr pe Big Tim.

— Dar eu ce sunt? Ficat la grătar? Ia loc şi gustă cel mai bun peşte pe care l-ai mâncat vreodată. După aceea mergem să-l vedem pe Steve. Când şeful de sală veni să le ia comanda, Pippi îi spuse:

— Vrem tot ce ai mai bun şi porţii cât mai mari. Prietenul meu e sportiv de performanţa şi, dacă se scoală flamand de la masă, am să-i spun lui Vincent| Şeful de sală zâmbi sigur pe el; cunoştea calitatea bucătăriei sale. Restauram 225 făcea parte din imperiul lui Vincent Clericuzio. Când poliţia va încerca să dea de urma lui Big Tim, aici avea să se lovească de un zid de tăcere. Mâncară pe rând moluşte, midii, creveţi, apoi homari: trei pentru Big Tim şi unul pentru Pippi. Pippi termină cu mult înaintea lui Big Tim.

— Steve îmi e prieten şi pot să-ţi spun că-i mare şef în reţeaua de comerţ cu droguri. Dacă asta te sperie, spune-mi acum.

— Mă sperie tot atât de mult ca şi homarul acesta, replica Big Tim, fluturând cleştii uriaşi şi zimţaţi pe sub nasul lui Pippi. Altceva?

— întotdeauna are de spălat bani negri, zise Pippi. în afacerea ta va trebui să ţii seama de acest lucru.

Big Tim savura mâncarea, simţind în nări diversele miresme ale oceanului.

— Perfect, nu-i nici o noutate, răspunse el. Dar pe unde dracu' umbla?

— E pe iaht, îi explică Pippi. Nu vrea să fiţi văzuţi împreună. E în interesul tău. Steve e un tip foarte prudent.

— Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie dacă mă vede cineva cu el, declara Big Tim. Nu vreau decât să mă văd eu cu el. în cele din urmă, Big

Tim termină de mâncat. La desert mâncară fructe şi băură cafea expresso. Ca să mă ţină treaz, preciza el. Cel de al treilea homar aproape m-a dat gata. Nu i se aduse nici o notă de plată. Pippi lasa pe masă o bancnota de douăzeci de dolari şi amândoi ieşiră din restaurant, în timp ce şeful de sală admira în tăcere performanţa gastronomică a lui Tim.

Pippi îl conduse la o maşina micuţă de închiriat, în care Tim abia reuşi să intre.

— Iisuse, nu-ţi permiţi o maşină mai mare? exclama Big Tim.

— Nu mergem mult, răspunse împăciuitor Pippi.

Într-adevăr, nu merseră cu maşina decât cinci minute. între timp se întunecase aproape complet, afara de luminile unui mic iaht ancorat pe chei. Schela de bord era coborâta şi lângă ea stătea de pază un bărbat aproape la fel de uriaş ca Big Tim. în celălalt capăt al punţii se vedea un altul. Pippi şi Big Tim urcară schela, ajungând pe puntea iahtului. In acel moment îşi făcu apariţia Dante, care veni spre ei să le strângă mâna. Purta bereta lui renascentista şi se feri, bine dispus, când Big Tim încercă să i-o ia de pe cap. Dante îi conduse sub punte, într-o cabină decorată ca o sufragerie. Se aşezară în jurul mesei, pe fotolii confortabile, prinse în şuruburi de podea. Pe masa se aflau mai multe sticle cu băutură, o frapieră şi o tavă cu pahare, „ippi turnă coniac pentru toţi trei.

În acelaşi moment motorul începu să duduie şi iahtul se puse în mişcare.

— Unde dracu' mergem? întreba Big Tim.

— Dăm o raita, să respirăm puţin aer curat, răspunse mieros Dante. De îndată ce ieşim în larg, putem ieşi pe punte, să ne aerisim plămânii. Big Tim părea oarecum bănuitor, totuşi era sigur pe el că ar putea face faţă oricărei situaţii. Acceptă explicaţia. Tim, din câte am înţeles, vrei să faci afaceri cu mine, începu Dante.

— Nu, vreau ca tu să faci afaceri cu mine, replică Big Tim plin de sine şi bine dispus. Tu îţi speli banii, fără să plăteşti nimic. Ba mai obţii şi un profit. Tocmai construiesc un lanţ de magazine lângă Fresno, poţi cumpăra şi tu unul, preţul e între cinci şi zece milioane. Am în permanenţa o mulţime de alte afaceri.

— Mi se pare o propunere avantajoasă, întări Pippi De Lena. Big Tim îi aruncă o privire rece.

— Tu unde intri în joc? Chiar voiam sa te întreb.

— El e noul meu asociat, răspunse Dante. Consilierul meu. Eu vin cu banii, el cu ideile. Tăcu, apoi adaugă pe un ton sincer: Mi-a povestit o mulţime de lucruri frumoase despre tine, Tim, de aceea stăm de vorbă. Acum iahtul înainta foarte rapid, paharele se clătinau pe tava. Big Tim se întreba în sinea lui dacă era cazul să-l ia părtaş pe individ la escrocheria cu Supercupa. Apoi îl fulgera o presimţire, iar presimţirile lui se dovedeau întotdeauna juste. Se lăsă pe spătarul fotoliului, sorbi din coniac şi îi măsură pe cei doi bărbaţi cu o privire gravă şi iscoditoare, practicată adeseori şi pe care, de fapt, o exersase. Privirea cuiva gata să-şi deschidă inima. Faţă de un bun prieten.

— Am să vă spun un secret, începu el. Dar, mai întâi, încheiem afacerea? Vreţi o parte din magazine?

— Eu vreau, răspunse Dante. Avocaţii noştri se vor întâlni mâine şi am să avansez o sumă de bani, ca să-ţi arăt că sunt de bună credinţa. Big Tim îşi goli paharul de coniac, apoi se apleca în faţă.

— Pot aranja Supercupa, declară el. Cu un gest teatral, îi ceru lui Pippi să-i umple paharul. Constată cu satisfacţie expresia uimită de pe chipurile celor doi. Credeţi că bat câmpii, nu-i aşa? întrebă el.

Dante îşi scoase bereta renascentista şi o privi gânditor.

— Cred că-ţi faci nevoile în bereta mea, răspunse el, zâmbind amintirii. Nu eşti singurul care încearcă. Dar Pippi e specialist în domeniu. Pippi?

— Imposibil, declara Pippi. Supercupa va avea loc peste opt luni şi nici măcar nu ştii cine participă.

— Atunci duceţi-vă dracului! izbucni Big Tim. Nu vreţi să intraţi într-o afacere sigură, mie puţin îmi pasă. Dar vă spun că pot s-o aranjez. Daca ntt

/ ULTIMUL DON 227 vreţi, foarte bine, haideţi să facem târgul pentru magazine. întoarce iahtul şi nu va mai bateţi joc de timpul meu.

— Nu fi chiar atât de susceptibil, interveni Pippi. Spune-ne cum vrei să procedezi.

Big Tim dâjiu pe gât coniacul şi spuse pe un ton încărcat de regret:

— Asta nu va pot spune. Dar vă ofer o garanţie. Voi pariaţi zece milioane şi împărţim câştigul. Dacă nu iese cum trebuie, atunci vă înapoiez cele zece milioane. Acum vi sfe nare cinstit?

Dante şi Pippi se^priviră unul pe altul, zâmbind amuzaţi. Dante îşi trase bereta pe o ureche, acum aducea cu o veveriţă şireată. – îmi înapoiezi bani gheaţă? întrebă el.

— Nu chiar, răspunse Big Tim. îi scad din alta afacere. Scad cele zece milioane din preţul magazinelor.

— Cumperi jucătorii? întreba Dante.

— Nu are cum, interveni Pippi. Tipii câştiga prea bine. Mai curând oficialităţile.

Lui Big Tim îi revenise entuziasmul.

— Nu vă pot vinde pontul, dar e absolut sigur. In definitiv, ce contează banii? Gândiţi-vă la glorie. Va fi cea mai mare escrocherie din istoria sportului.

— Sigur, ne vor sărbători la puşcărie, spuse Dante.

— Tocmai de aceea nu vă spun nimic, preciza Big Tim. Eu intru la răcoare, voi, nu. Avocaţii mei sunt foarte buni şi am o mulţime de relaţii. Pentru prima oară Dante se abătu de la scenariul lui Pippi.

— Ne-am îndepărtat destul de mult de ţărm? întrebă el.

— Da, răspunse Pippi. Dar cred că, dacă insistăm, Tim ne va destăinui secretul.

— Dă-l dracului pe Tim, spuse bine dispus Dante. Ai auzit, Big Tim? Vreau să ştiu cum procedezi. Dar fără şmecherii.

Tonul lui fusese atât de dispreţuitor, încât lui Big Tim îi năvăli sângele în obraz.

— Stârpitură nemernică, marii el, îţi închipui că mă sperii? Te crezi mai tare decât cei de la FBI sau de la Venituri ori decât cei mai necruţători cămătari de Pe Coasta de Vest? Mă piş în bereta ta!

, Dante se lăsă pe spătarul fotoliului şi bătu cu pumnul în peretele cabinei, ui câteva secunde doi bărbaţi cu înfăţişare de brute deschiseră uşa şi se postară 111 dreptul ei. Drept răspuns, Big Tim se ridică în picioare şi cu braţul lui uriaş bătură tot ce era pe masa. Sticlele de băutură, frapiera, şi tava cu pahare zburară pe podeaua cabinei.

— Nu, Tim, ascultă-mă! strigă Pippi.

Voia să-l scutească de o suferinţă inutilă. în acelaşi timp, nu voia să fie” cel care apasă pe trăgaci, nu aşa fusese planul. Dar Big Tini se năpusti că uşă, gata de luptă.

Brusc, Dante se strecură între braţele uriaşe ale lui Big Tim, lipindu-se de trupul lui uriaş. Se trase înapoi şi Big Tim se prăbuşi în genunchi. Era o pri, velişte înspăimântătoare. Jumătate din cămaşă fusese despicată şi în partea stingă a pieptului său păros apăruse o pată uriaşă, din care ţâşnea un jet enorm de sânge, împroşcând jumătate din masă.

În mâna lui Dante se vedea cuţitul, cu lama mânjită de sânge purpuriu până la plasele.

— Aşezaţi-l pe un scaun, ordonă Dante celor doi paznici.

Luă faţa de masa şi încercă să oprească sângerarea. Big Tim aproape îşi pierduse cunoştinţa din pricina şocului.

— Puteai să mai aştepţi, spuse Pippi.

— Nu, răspunse Dante. E un tip rezistent. Hai să vedem cât rezistă.

— Mă duc pe punte să fac pregătirile necesare, spuse Pippi.

Nu voia să fie de faţă. Niciodată nu practicase tortura. De fapt, nici nu existau secrete atât de importante, încât să justifice astfel de practici. Când ucideai un om, pur şi simplu îl trimiteai pe lumea cealaltă, ca să nu-ţi mai poată face nici un râu.

Pe punte văzu că doi dintre oamenii lui era deja pregătiţi. Cuşca de oţel era agăţată de cârligul ei, cu uşa de scânduri închisă. Puntea fusese acoperita cu o folie de plastic.

Simţi mireasma sărată a oceanului, purpuriu şi liniştit în întunericul nopţii. Iahtul îşi reduse viteza, apoi se opri.

Pippi râmase privind apa cel puţin un sfert de oră până când cei doi bărbaţi care făcuseră de pază la uşă îşi făcură apariţia, cărand cadavrul lui Big Tim. Era o privelişte atât de cumplită, încât Pippi se uită în altă parte.

Cei patru bărbaţi puseră cadavrul lui Big Tim în cuşcă, apoi o coborâră deasupra apei. Unul dintre ei potrivi scândurile, astfel încât cuşca să rămână deschisă, iar locuitorii adâncurilor să se poată strecura înăuntru şi să se ospăteze din cadavru. Apoi cârligul fuse tras şi cuşca se prăvăli spre fundul oceanului.

Până la răsăritul soarelui, din Big Tim avea să rămână numai scheletul, înotând pe veci în cuşca lui din abis.

Dante veni pe punte. Se vedea că făcuse duş şi-şi schimbase hainele.

Sub bereta lui renascentistă, pârul era încă ud şi lipit în şuviţe. Nu avea nici cea mai mică urmă de sânge. 229

— Aşadar, a primit deja sfânta „împărtăşanie”, spuse Dante. Puteaţi să mă aşteptaţi şi pe mine.

— A vorbit? întrebă Pippi.

— Da, răspunse Dante. Escrocheria era destul de simpla. Atâta doar ca a făcut pe nebunul până în ultima clipă. /

A doua zi Pippi luă avionul spre Coasta de Est, ca să dea un raport amănunţit lui Don şi lui Giorgio. /

— Big Tim era smintit, spuse el. I-a mituit pe cei care aprovizionau cu mâncare şi băutură echipele participante la Supercupă. Aceştia urma să folosească droguri, ca să facă echipa împotriva căreia se făceau papuri tot mai incapabilă să joace pe măsură ce se desfăşura meciul. Antrenorii şi jucătorii şi-ar fi dat seama, chiar daca suporterii nu ar fi remarcat nimic. La fel şi FBI-ul. Ai avut dreptate, unchiule, scandalul ne-ar fi compromis programul, poate chiar definitiv. (

— Nu era întreg la minte? întrebă Giorgio.

— Cred că voia să devină celebru, răspunse Pippi. Nu-i ajungea că era bogat.

— Cum rămâne cu ceilalţi implicaţi în escrocherie? întrebă Don.

— Dacă nu vor mai primi nici o veste de la Hoţoman, le va fi frica şi nu vor mai întreprinde nimic, spuse Pippi.

— Sunt de aceeaşi părere, întări Giorgio.

— Foarte bine, sublinie Don. Dar nepotul meu s-a descurcat bine?

Părea o remarcă întâmplătoare, însă Pippi îl cunoştea pe Don îndeajuns de bine ca să înţeleagă că întrebarea fusese pusa la modul cel mai serios. Răspunse cât mai chibzuit cu putinţă, dar urmărind un scop.

— I-am spus să nu mai poarte bereta în cursul operaţiunii din Las Vegas şi Los Angeles. Nu m-a ascultat. în plus, nu a urmat întocmai planul de acţiune. Am fi putut obţine informaţia prelungind încă puţin discuţia, dar el voia sânge. L-a ciopârţit de tot pe individ. I-a retezat sexul, testiculele şi mameloanele. Nu era nevoie. îi place să facă astfel de lucruri, ceea ce e foarte riscant pentru Familie. Cineva trebuie să stea de vorbă cu el o data pentru totdeauna.

— Acela trebuie să fii dumneata, i se adresă Giorgio lui Don. Pe mine nu mă asculta.

Don Domenico chibzui mult timp asupra celor auzite.

— E tânăr, cu timpul îi va trece.

Pippi îşi dădu seama că Don nu va mişca un deget. Atunci îi povesti despre aventura lui Dante cu actriţa de cinema în noaptea dinaintea operaţiunii. îl văzu pe Don crispându-se şi pe Giorgio schiţând o grimasă de dezgust. Se aşternu o lungă tăcere. Pippi se întreba dacă nu cumva mersese prea departe. într-un târziu, Don clatină din cap şi spuse:

— Pippi, planul tău a fost excelent, ca întotdeauna, dar nu-ţi mai face griji. Niciodată nu vei mai fi nevoit să lucrezi cu Dante. Trebuie însă să înţeleg^ Dante e singurul copil al fiicei mele. Giorgio şi cu mine trebuie să facem toţ ce ne stă în putinţă pentru el. Cu timpul, îi va veni mintea la cap. Cross De Lena stătea pe balconul apartamentului său de pe terasa hotelului Xanadu şi se gândea la riscurile acţiunii în care se angaja. De sus, de unde. se afla, vedea bulevardul pe toată lungimea lui, şirul de hoteluri-cazino de \xA de o parte şi de alta, forfota de pe strada. Pe terenul de golf al hotelului Xanadi^ vedea jucătorii trăgând din superstiţie la prima gaură, ca mai târziu să câştige la masa de joc.

Riscul numărul unu: în operaţiunea Boz, făcea o mişcare importanta fără avizul Familiei Clericuzio. E drept că el era baron peste imperiul vestic,' cuprinzând Nevada şi o parte a Californiei. E drept că baronii operau independent în multe zone şi nu se aflau sub controlul strict al Familiei Clericuzio, atâta timp cât lăsau clanul să-şi moaie ciocul în profituri. Dar existau reguli foarte severe. Nici un baron sau Bruglione nu se putea angaja într-o operaţiune de asemenea amploare fără aprobarea Familiei Clericuzio. Dintr-un motiv extrem de simplu. Dacă un baron întreprindea ceva pe cont propriu şi dădea de necaz, nu avea parte de indulgenţa tribunalului, nici de intervenţii în justiţie. în plus, nu i se acorda sprijin împotriva unui nou şef care s-ar fi ridicat pe teritoriul său, iar banii lui nu ar fi fost spălaţi şi puşi deoparte pentru anii bătrâneţii. Cross ştiai că trebuia să meargă la Giorgio şi la Don, ca să le ceara aprobarea. Operaţiunea putea fi extrem de delicată. Cross investea o parte din cele cincizeci şi unu de procente moştenite din hotelul Xanadu pentru a finanţa O afacere în industria filmului. E drept că erau banii lui, dar erau bani legaţi de interesele secrete ale Familiei Clericuzio, asociata cu el la hotel. Bani pe care clanul îl ajutase să-i câştige. Cei din Familia Clericuzio aveau capriciul bizar, şi totuşi foarte uman, de a se interesa în calitate de proprietari de averea subordonaţilor. I-ar fi nemulţumit ca el să investească fără să le ceara sfatul. Deşi lipsit de bază legală, subterfugiul lor amintea de obiceiurile medievale: nici un baron nu-şi putea vinde castelul fără consimţământul regelui. Alt factor era suma vehiculata. Cross moştenise cele cincizeci şi unu de procente ale lui Gronevelt, iar Xanadu valora un miliard de dolari. Cross urma să arunce în joc cincizeci de milioane şi să investească alte cincizeci, în total tf; sută de milioane. Riscul economic era enorm. Iar Familia Clericuzio era 231 cunoscută pentru prudenţa şi conservatorismul ei, aşa cum şi trebuia să fie, ca să poată supravieţui în lumea în care trăiau.

Cross îşi mai aminti un lucru. Cu mult timp în urma, când clanurile

Santadio şi Clericuzio erau în relaţii bune, prinseseră un picior de pod în industria filmului. Dar afacerea sfârşise prost. Când Imperiul Santadio fusese zdrobit, Don Clericuzio ordonase sistarea oricăror tentative de infiltrare a industriei filmului.

„Oamenii aceştia sunt prea inteligenţi, spusese Don. Şi nu se tem, pentru că recompensele sunt foarte mari. Am fi nevoiţi să-i ucidem pe toţi, dar atunci nu am şti cum să administram asemenea afaceri. E mai complicat decât în cazul drogurilor.”

Nu, decise Cross. Dacă cerea permisiunea, avea să fie refuzat. Ceea ce l-ar fi pus în imposibilitate de a acţiona. După ce îndeplinea operaţiunea, putea suporta consecinţele, putea lăsa clanul Clericuzio să se înfrupte din profitul lui oricât dorea; de multe ori succesul era o scuză pentru greşelile cele mai imprudente. Iar dacă dădea greş, atunci, oricum, s-ar fi zis cu el, indiferent că avea sau nu aprobarea clanului. Dar aici se ridica un ultim semn de întrebare. De ce făcea acest lucru? Se gândi la Gronevelt.

„Fereşte-te de femeia aflata la necaz”, la dracu', doar mai întâlnise femei la necaz şi le lăsase în ghearele celor care le chinuiau. Vegas-ul era plin de femei la ananghie.

Însă Cross ştia. Tânjea după frumuseţea Athenei Aquitane. Nu numai după chipul ei încântător, după ochii, părul, picioarele şi sânii ei. Tânjea după scânteia caldă şi inteligentă din privirea ei, din trăsăturile feţei, din conturul delicat al buzelor. Simţea că daca ar fi ajuns să o cunoască, să fie alături de ea, întregul univers ar fi căpătat o nouă lumina, soarele ar fi încălzit cu totul altfel. Văzu oceanul din spatele ei, talazurile verzui cu dantela albă de spumă, care îi înconjurau fruntea ca o aureola. îl fulgeră un gând: Athena era genul de femeie cum îşi dorise să fie mama lui.

Constată cu uimire că îl copleşise un dor năvalnic de a o revedea, de a fi cu ea, de a-i asculta vocea, de a-i urmări gesturile. Apoi îşi spuse: „Ah, la dracu', oare acesta să fie motivul pentru care vreau să acţionez?” Acceptă explicaţia, satisfăcut că, în sfârşit, cunoştea adevăratul motiv al acţiunilor sale. Descoperirea îi întări decizia şi-l ajuta să se concentreze. în Momentul de faţa principala problema era de ordin operaţional. Nu trebuia să Se gândească la Athena. Nici la Familia Clericuzio. Se punea problema dificila a lui Boz Skannet, o problemă care trebuia rezolvată cât mai curând. Cross se ştia expus, o complicaţie în plus. Era riscant să profite în văzul 'urnii, în caz că i se întâmpla ceva lui Skannet.

Cross hotărî cine urma să fie cele trei persoane de care avea nevoie în operaţiunea pe care o plănuise. Primul era Andrew Pollard, proprietarul

Agenţiei de Pază şi Protecţie Ocean, deja implicat în toată povestea. Ai doilea era Lia Vazzi, îngrijitorul casei de vânătoare a Familiei Clericuzio din munţii Nevadei. Lia era şeful unui grup de oameni care, de asemenea, se ocupau de întreţinerea cabanei, dar executau, la ordin, şi misiuni speciale. Cel de al treilea era Leonard Sossa, un falsificator retras din activitate şi rămas în solda Familiei pentru diverse însărcinări. Toţi trei se aflau în subordinea lui Cross De Lena, care era Bruglione al Coastei de Vest. Mai trecură două zile până când Andrew Pollard primi un telefon de la Cross De Lena.

— Am auzit că te speteşti muncind, îi spuse Cross. Ce-ai zice de o mică vacanţă la Vegas? Masă, casă, băutură gratis. Ia-ţi şi soţia. Iar dacă te plictiseşti, treci pe la biroul meu, să mai schimbăm o vorbă.

— Mulţumesc, răspunse Pollard. Pe moment sunt foarte ocupat, am putea lăsa pe săptămâna viitoare?

— Sigur, acceptă Cross. însă eu voi fi plecat din oraş, aşa că nu ne vom putea vedea.

— Atunci vin mâine, propuse Pollard.

— Perfect, se bucură Cross şi puse receptorul în furcă.