Mario Puzo

— Asta înseamnă aproape brut, replica dispreţuitor Bantz. Toţi şt” Ernest nu se va sinucide. E o tâmpenie, iar el e prea inteligent. De fapt, voia să spună că Vail nu avea curajul necesar. 285

— De ce să mergem pe presupuneri? interveni Molly. Am studiat cifrele, jntenţionezi să faci cel puţin trei continuări. Asta înseamnă minimum jumătate de miliard, închirierea filmului atât în ţara, cât şi peste hotare, fără să mai punem la socoteala casetele video şi televiziunea. Şi Dumnezeu ştie câţi bani scot nişte tâlhari ca voi din videocasete! Atunci, de ce să nu-i cedaţi lui Ernest o cotă, un ciuruc de douăzeci de milioane? Atât plătiţi unei actriţe de mâna a doua.

Bantz îşi făcu socoteala în gând. Apoi îşi lua un aer binevoitor.

— Ernest, spuse el, ca romancier eşti o comoara naţională. Nimeni nu te respecta mai mult decât mine. Eli ţi-a citit toate cărţile. Pur şi simplu, te adoră. Prin urmare, vrem să ajungem la o înţelegere.

Claudia se simţi jenata văzând că Ernest înghiţise momeala pe nemestecate, deşi, spre lauda lui, se crispase puţin auzind cuvintele „comoară naţionala”.

— Vorbeşte mai la obiect, spuse el.

Claudia se simţi mândră de el. Bantz se întoarse către Molly.

— Ce-ai zice de un contract pe cinci ani, cu zece mii pe săptămână, ca să elaboreze scenariile originale, plus unele rescrieri ale originalelor cărora noi le facem doar o primă lectură? Pentru fiecare rescriere ar primi alte cincizeci de mii pe săptămâna. în cinci ani ar putea aduna zece milioane.

— Dublează suma, ceru Molly. Pe urmă stăm de vorba. în acest moment Vail îşi pierdu răbdarea sa aproape angelică.

— Niciunul dintre voi nu mă ia în serios, declară el. Vă pot face nişte calcule elementare. Bobby, oferta ta valorează numai doua milioane şi jumătate. Niciodată nu vei cumpăra de la mine un scenariu original şi nici nu voi scrie vreunul. Niciodată nu-mi veţi da să rescriu alte scenarii. Dar dacă turnaţi şase continuări? Atunci câştigaţi un miliard. Vail începu să râdă, sincer amuzat. N-am ce face cu cele două milioane şi jumătate ale voastre.

— De ce dracu' râzi? întreba Bobby., Vail râdea cu lacrimi.

— în viaţa mea nu mi-am visat să am nici măcar un milion şi iată că acum nu-mi e de nici o trebuinţa.

Claudia cunoştea ce fel de simţ al umorului avea Vail.

— De ce nu-ţi e de nici o trebuinţă?

— Pentru că voi continua sa fiu în viaţa, răspunse Vail. Familia mea are levoie de cota cuvenită. Au avut încredere în mine şi eu le-am înşelat încrederea.

Ceilalţi s-ar fi arătat impresionaţi, pana şi Bantz, dacă tonul lui Vail nu ar fi f°st atât de fals şi de infatuat. 287

— Să mergem să vorbim cu Eli, spuse Molly.

Vail îşi ieşi complet din fire şi se năpusti pe uşă afară, strigând:

— Cu voi nu pot trata! N-am să cer bani cuiva care se află într-un pat de spital!

După plecarea lui, Bobby Bantz spuse:

— Pentru ăsta vreţi să garantaţi voi două?

— De ce nu? i-o întoarse Molly. Am reprezentat un tip care îşi omorâse mama şi pe cei trei copii. Ernest nu-i mai râu decât el.

— Dar tu ce scuză ai? o întrebă Bantz pe Claudia.

— Noi, scriitorii, trebuie să fim solidari, răspunse ea cu viclenie. Râseră toţi.

— Cam asta-i tot, conchise Bobby. Eu mi-am dat toată silinţa. AdevâratM – Bobby, de ce nu-i poţi ceda un procent sau două? întrebă Claudia. E un târg cinstit.

— Pentru că în decursul anilor a escrocat sute de scenarişti, vedete şi regizori. E o chestiune de principiu, răspunse Molly în locul lui.

— Recunosc, confirmă Bobby. Iar atunci când le dă mâna, ne escrochează ei. Aşa-i în afaceri.

— Eli se simte bine? îl întrebă Molly pe Bantz cu prefăcută îngrijorare. Nimic grav?

— E bine, răspunse Bantz. Nu te grăbi să-ţi vinzi acţiunile. Molly ochi direct la ţintă.

— Atunci ne poate primi.

— Oricum, eu vreau să-l văd, insistă şi Claudia. Ţin sincer la Eli. El mi-a oferit prima şansă.

Bantz nu le luă în seamă pe niciuna.

— Dacă Ernest se omoară, te-ai ars! îl avertiză Molly. Continuările valorează mai mult decât am spus. Am rotunjit cifrele de dragul tău.

— Tăntălăul ăla n-o să-şi ia zilele, declară dispreţuitor Bantz. Nu are curajul s-o facă.

— Întâi „comoară naţională” şi apoi „tăntălău”, spuse gânditoare Claudia.

— Fără îndoială că tipul e niţel ţicnit, interveni Molly. Poate da ortul popii şi dintr-o simplă neglijenţă.

— Consumă droguri? întrebă Bantz, uşor îngrijorat.

— Nu, răspunse Claudia, dar Ernest e un om plin de surprize. E un excentric autentic, care nici măcar nu-şi dă seama că-i excentric.

Bantz chibzui o clipă asupra celor auzite. Argumentul lor nu era chiar lipsi* de importanţa. In plus, Bantz nu dorea să-şi facă inutil duşmani. Nu voia ca Molly Flanders să-i poarte ranchiună. Femeia asta era o fiară.

— Daţi-mi voie să-i telefonez lui Eli, propuse el. Dacă el îşi dă acordul, vă iau la spital.

Era convins că Marrion va refuza.

Spre surprinderea lui, Marrion spuse:

— Să vină să mă vadă neapărat.

Plecară spre spital cu limuzina lui Bantz, cu şase portiere, dar câtuşi de puţin luxoasă. Era dotata cu fax, computer şi telefon celular. Lângă şofer stătea o gardă de corp a Agenţiei de Paza şi Protecţie Pacific Ocean. In urma lor venea o altă maşină de escortă, cu doi bărbaţi.

Ferestrele fumurii ale limuzinei lăsau să se vadă oraşul într-o singură culoare, bejul filmelor cu cowboy de altădată. Pe măsură ce se apropiau de centru, clădirile deveneau tot mai înalte, ca şi cum maşina ar fi pătruns în inima unei păduri de piatră. Pe Claudia o uimea întotdeauna cum, în decurs de numai zece minute, putea trece de la o pajişte bucolică de provincie la o metropola din sticlă şi beton.

La Spitalul Cedars Sinai, coridoarele erau la fel de uriaşe ca într-un aeroport, însă tavanul era jos, ca un cadru bizar luat dintr-un film impresionist german, îi întâmpină supraveghetoarea spitalului, o femeie frumoasă, îmbrăcată într-un taior sobru, dar elegant, care-i amintea Claudiei de „gazdele” hotelurilor din Vegas.

Femeia îi însoţi până la ascensorul special, care-i duse direct la rezervele de la ultimul etaj.

Acestea aveau uşi uriaşe din stejar sculptat, înalte până în tavan şi prevăzute cu clanţe lucitoare de alamă. Uşile se deschideau ca nişte porţi, către rezerva în sine, compusă dintr-un dormitor de spital care se prelungea cu o încăpere Mai mare, dotată cu masă şi scaune, o canapea, fotolii şi o nişă de secretariat, cu computer şi fax. Mai existau o mică bucătărie şi o baie de oaspeţi, în afara de cea a pacientului. Tavanul era foarte înalt, iar absenţa unor pereţi între nişa bucătăriei, sufragerie şi birou dădea întregii încăperi aspectul unui decor de film.

Pe patul alb de spital, cu aşternuturi apretate, era lungit Eli Marrion. Citea un scenariu cu coperte portocalii. Pe noptiera de lângă el se vedeau dosare de faceri cu bugetele filmelor în curs de realizare. O secretară tânăra şi drăguţa $edea de cealaltă parte a parului şi lua notiţe. Lui Marrion îi plăcea întotdeauna Să aibă în preajmă femei atrăgătoare.

Bobby Bantz îl sărută pe obraz şi spuse:

— Eli, arăţi grozav, pe cinstea mea. 1

Molly şi Claudia îl sărutară şi ele pe obraz. Claudia insistase să-i aducă flori, pe care le puse pe pat. Asemenea familiarităţi aveau o scuză, acum că marele Eli Marrion era bolnav.

Claudia memora toate detaliile, ca şi cum s-ar fi documentat pentru un scenariu. Din punct de vedere financiar, dramele din lumea medicală mergeau aproape la sigur.

De fapt, Eli Marrion nu arăta chiar „grozav, pe cinstea mea”. Avea în jurul buzelor un contur albăstrui, parcă desenat cu cerneala. Când vorbea, gâfâia din lipsă de aer. Din nări îi ieşeau două canule verzi care se uneau într-un tub subţire de plastic, înfipt într-o sticlă cu apă agăţată de perete, toate conectate la un tub de oxigen ascuns înăuntru.

Marrion îi prinse privirea.

— Oxigen, explică el.

— Numai temporar, se grăbi să adauge Bobby Bantz. Ca să respire mai uşor. Molly Flanders nu le acordă nici o atenţie.

— Eli, spuse ea, i-am explicat situaţia lui Bobby, dar are nevoie de acordul tău.

Marrion părea să fie în toane bune.

— Molly, răspunse el, întotdeauna ai fost cea mai necruţătoare avocata din oraş. Ai de gând să mă hârţuieşti şi pe patul de moarte? Claudia se întrista.

— Eli, Bobby ne-a spus că te simţi bine. Şi chiar doream să te vedem.

Se vedea atât de limpede că îi era ruşine, încât Marrion ridica mâna în semn de acceptare şi binecuvântare.

— înţeleg toate argumentele, spuse el.

Făcu un semn secretarei, care părăsi încăperea. Infirmiera particulara care era de gardă – o femeie frumoasa, cu figură severă, citea o carte în sufragerie. Marrion îi făcu şi ei semn să plece. Infirmiera îl privi şi clătină din cap. Apoi îşi reluă lectura.

Marrion râse, un râs gros şi hârâit.

— E Priscilla, le spuse el celorlalţi, cea mai bună infirmieră din California. Lucrează la terapie intensivă, de aceea e atât de severă. Doctorul meu a chemat-o special pentru mine. Ea e şefa. Priscilla îi salută cu o înclinare a capului şi-şi văzu mai departe de lectură. Sunt dispus să-i fixez cota la maximum douăzeci de milioane. Ca măsura de precauţie. De ce să riscam? De ce să fim incorecţi?

— Nu suntem incorecţi, protesta supărat Bantz. A semnat un contract.

— Du-te dracului, Bobby, îl repezi Molly.

Marrion nu le dădu nici o atenţie. 289

— Claudia, tu ce părere ai?

Claudia avea păreri despre multe lucruri. Era limpede că Marrion se găsea într-o stare mai gravă decât recunoşteau ceilalţi. Era cumplit să forţeze mâna unui om care făcea eforturi chiar şi când vorbea. Ar fi vrut să spună că voia să plece, dar îşi aminti că Eli nu i-ar fi primit cu nici un chip dacă nu ar fi urmărit Un scop al lui.

— Ernest e în stare de gesturi imprevizibile, spuse Claudia. E decis să-şi întreţină familia. Dar e scriitor, Eli, şi ţie ţi-au plăcut întotdeauna scriitorii. Consideră că faci o donaţie în folosul artei. Ce dracu', ai donat douăzeci de milioane Muzeului Metropolitan! De ce să nu-i dai şi lui Ernest?

— Ca să ne punem în cap toţi impresarii? interveni Bantz. Eli Marrion respiră adânc şi cămilele verzi parura să pătrundă şi mai profund în nasul lui.

— Molly, Claudia, trebuie să rămână între noi. îi voi da lui Vail două procente din venitul brut, maximum douăzeci de milioane. Un milion acont. Acum sunteţi mulţumite?

Molly cântări propunerea. Două procente din toate filmele însemna minimum cincisprezece milioane, poate chiar mai mult. Era cel mai bun târg la care putea ajunge şi o mira ca Marrion oferise atât. Dacă se mai târguia, Eli era în stare să-şi retragă oferta.

— E minunat, Eli, mulţumesc. Se aplecă şi-l sărută pe obraz. Mâine îţi trimit contractul la birou. Şi, Eli, sper să te însănătoşeşti cât mai curând. Claudia nu-şi putea înfrâna emoţia. Apucă mâna lui Eli într-ale ei. Observă petele maronii de pe pielea lui şi răceala care vestea apropierea morţii.

— I-ai salvat viaţa lui Ernest.

În acel moment în rezervă intră fiica lui Eli Marrion, împreună cu cei doi copii ai ei. Infirmiera, Priscilla, se ridică de pe scaun ca o pisică adulmecând mirosul şoriceilor şi se îndreptă către copii, aşezându-se între ei şi patul bolnavului. Fiica era divorţată de două ori şi nu se afla în relaţii bune cu tatăl ei, însă avea o companie de producţie în cadrul Studiourilor LoddStone, pentru că Eli îşi iubea mult nepoţii.

Claudia şi Molly îşi luară rămas-bun. De la spital se duseră la biroul lui

Molly, de unde îi telefonară lui Ernest ca să-i dea vestea cea bună. El insistă să le invite la cină în oraş, ca să sărbătoreasca.

Fiica lui Marrion şi cei doi copii nu zăboviră mult. Totuşi, îndeajuns ca fata să obţină promisiunea tatălui că îi va cumpăra un roman foarte scump pentru filmul pe care urma să-l producă.

Bobby Bantz şi Eli Marrion rămaseră singuri.

— Azi eşti inimă largă, îi spuse Bantz.

Marrion era conştient de slăbiciunea propriului trup, care primea aer pri^ tuburi.în prezenţa lui Bobby se putea destinde, faţă de el nu trebuia să joace teatru. Erau împreună de mult timp, împărţiseră puterea, câştigaseră războaie călătoriseră şi făcuseră proiecte în întreaga lume. Fiecare putea citi gândurife celuilalt.

— Se poate face un film din romanul pe care îl cumpăr pentru fata mea? întreba Marrion.

— Cu bani puţini, răspunse Bantz. Fiica ta produce filme „serioase”, bazate pe succesiuni de citate.

Marrion schiţă un gest obosit.

— De ce trebuie întotdeauna să plătim pentru bunele intenţii ale celorlalţi?

Dă-i un scriitor bun, dar nu actori de mâna întâi. Aşa va fi fericită şi nici nu W pierde prea mulţi bani.

— Chiar ai de gând să-i cedezi lui Vail o parte din venitul brut? întreba Bantz. Avocatul nostru e de părere că, dacă Vail moare, putem câştiga procesul.

— Dacă mă pun pe picioare, răspunse zâmbind Marrion. Daca nu, totul va cădea pe umerii tăi. Tu vei fi şeful.

Pe Bantz îl surprinse sentimentalismul lui.

— Ai să te faci bine, Eli, sunt convins că ai să te faci bine.

Vorbise cât se poate de sincer. Nu nutrea nici cea mai mica dorinţă de a-i lua locul lui Eli Marrion, ba chiar se temea de ziua în care acest lucru avea să survină în mod inevitabil. Putea face orice atâta timp cât avea aprobarea lui Marrion.

— Totul va depinde de tine, Bobby, repeta Marrion. Adevărul este că de data asta nu mai scap. Doctorii mi-au spus că am nevoie de un transplant de inima, dar eu am hotărât să nu-l fac. Cu inima mea bolnavă voi mai trăi poate şase luni, poate un an, poate mult mai puţin. în plus, sunt prea bătrân ca să mai suport un transplant.

Bantz era năucit.

— Nu se poate face un by-pass? întrebă el. Cum Marrion clatină din cap, Bantz continua: Nu fi caraghios, bineînţeles că-ţi poţi face un transplant. Doar ai construit jumătate din spital, trebuie să ţi se dea o inimă. Aşa ai câştiga zece ani buni. Tăcu o clipă. Eşti obosit, Eli, mai vorbim despre asta şi mâine. Dar Marrion deja aţipise. Bantz plecă să discute cu medicii, ca sa le spună să înceapă demersurile pentru o inimă nouă destinată lui Eli Marrion.

Ernest Vail, Molly Flanders şi Claudia De Lena sărbătoreau victoria luând cina la restaurantul La Dolce Vita din Santa Monica. Era restaurantul preferat 291 al Claudiei. îşi amintea cum, pe vremea când era copil, tatăl ei o aducea aici, unde era tratata împărăteşte. Nu uitase sticlele de vin roşu şi alb aşezate în toate arcadele ferestrelor, în spatele banchetelor şi în orice locşor disponibil. Clienţii întindeau mâna şi-şi luau câte o sticlă, ca şi cum ar fi cules un strugure. Ernest Vail era bine dispus şi Claudia se întreba din nou cum de-l putea crede cineva în stare să se sinucidă. Era încântat la culme că ameninţarea lui îşi făcuse efectul. Iar vinul roşu de bună calitate le crease tuturor o stare de bună dispoziţie, uşor lăudăroasa. Erau foarte mulţumiţi de ei. Mâncarea consistenta, specific italienească, le împrospăta energia.

— Problema la care trebuie să ne gândim acum, spuse Vail, este dacă două procente sunt de ajuns sau trebuie să cerem trei?

— Nu fi lacom, îl potoli Molly. Negocierile s-au încheiat. Vail îi sărută mâna ca un actor de cinema şi spuse:

— Molly, eşti un geniu. Un geniu necruţător, e foarte adevărat. Cum aţi putut teroriza voi două un bolnav pe patul de spital?

Molly îşi înmuie pâinea în sosul de roşii.

— Emest, spuse ea, n-ai să înţelegi niciodată cum e cu oraşul ăsta. Aici nu există îndurare. Nici când eşti beat, drogat, îndrăgostit sau falit. De ce am face o excepţie pentru bolnavi?

— Skippy Deere mi-a spus cândva că, dacă vrei să cumperi, duci pe cineva la un restaurant chinezesc, iar dacă vrei să vinzi, te duci la unul italienesc, interveni Claudia. Voi înţelegeţi cum vine asta?

— Skippy e producător, răspunse Molly. Probabil că a citit fraza pe undeva. Fără context, nu are sens.

Vail mânca cu pofta unui criminal graţiat. Comandase trei feluri diferite de paste numai pentru el, dar le invitase şi pe cele două femei să guste, apoi le ceruse părerea.

— Cea mai bună mâncare italienească din afara Romei, declară el. Cât despre Skippy, fraza are sens cumva în cinematografie. Mâncarea chinezească e ieftină, coboară preţul, cea italienească te trage la somn şi-ţi leneveşte simţurile. Mie îmi plac amândouă. Nu-i nostim să ştim că Skippy complotează întotdeauna?

Vail comandă trei deserturi. Nu că le-ar fi mâncat pe toate trei, dar dorea să guste mai multe feluri diferite în cursul aceleiaşi mese. La el, gestul nu părea excentric. Nici modul în care se îmbrăca, de parca hainele nu ar fi avut decât Menirea să-i apere pielea de soare sau de vânt. Nici bărbieritul neglijent, cu un Perciune tăiat mai scurt decât celalalt. Nici ameninţarea cu sinuciderea nu părea bizară sau ilogică. Nici sinceritatea lui brutală şi copilărească, prin care-i ofensa adesea pe ceilalţi. Claudia era obişnuită cu excentricităţile. Hollywood-ul ejfl plin de excentrici.

— Ştii, Ernest, tu eşti făcut pentru Hollywood. Eşti suficient de excentraB spuse ea.

— Nu sunt excentric, o contrazise Vail. Nu sunt chiar atât de sofisticat.

— Vrei să spui că nu-i excentric să ameninţi că te omori din pricina unei neînţelegeri legate de bani? exclamă Claudia.

— A fost o reacţie extrem de raţionala la civilizaţia noastră, explică Vail. Mă saturasem să fiu un nimeni.

— Cum poţi să-ţi închipui aşa ceva? îl dojeni Claudia, pierzându-şi răbdarea. Ai scris trei cărţi, ai câştigat Premiul Pulitzer. Eşti un scriitor de renume interi naţional.

Vail golise cele trei farfurii cu paste şi cerceta platoul cu antreuri, trei felii lucioase de carne de viţel ornate cu felii de lămâie. Luă o furculiţă şi un cuţit.1 – Totul e egal cu zero, declară el. Nu am bani. A trebuit să ajung la cincizeci şi cinci de ani ca să învăţ că, dacă nu ai bani, eşti un gunoi.

— Nu eşti excentric, eşti nebun, interveni Molly. Şi nu te mai văicări atâta că nu eşti bogat. Nici sărac nu eşti. Altfel, nu ne-am găsi aici. Nu suferi dini cale-afară pentru arta ta.

Vail puse deoparte furculiţa şi cuţitul. Apoi o bătu uşurel pe Molly cfl palma pe braţ.

— Ai dreptate, încuviinţă el. Tot ce spui tu e adevărat. Eu mă bucur de viaţă clipă de clipă. Ceea ce mă deprimă e arcul dintre clipe. îşi goli paharul de vin şi continuă pe un ton neutru: Am renunţat la scris, anunţă el. Scriind romaneţ nu ajungi nicăieri, e ca şi cum ai fi fierar. Acum cinematograful şi televiziunea înseamnă totul.

— Ce tâmpenie! se supără Claudia. Oamenii vor citi întotdeauna.

— De fapt, ţi-e lene, interveni Molly. Găseşti orice scuză ca să nu scrii. Iată adevăratul motiv pentru care voiai să te omori.

Râseră toţi trei. Ernest le oferi carne de viţel din farfuria lui şi câte o porţie de desert. Singurele lui momente de curtoazie erau în timpul mesei, îi plăcea să hrănească pe alţii.

— E adevărat, încuviinţă el. însă un romancier nu poate câştiga bani buni decât dacă scrie romane ieftine. Dar nici aşa nu ajunge nicăieri. Un roman nu poate fi niciodată la fel de simplu ca un film.

— De ce ponegreşti filmele? îl apostrofa Claudia. Te-am văzut plângând la filme bune. Acelea înseamnă artă.

Vail se distra de minune. In definitiv, câştigase lupta cu studioul şi-şi obţinuse procentele. 293

— Claudia, sunt întru totul de acord, spuse el. Filmele înseamnă artă. Mă plâng din invidie. Filmele fac ca romanele să nu mai aibă nici o importanţa. Ce r0st are să scrii un pasaj liric despre natură, să descrii lumea scăldată într-o lumină roşietică, un apus frumos, un lanţ de munţi înzăpeziţi, valurile impresionante ale oceanului? Vorbea pe un ton teatral, gesticulând. Ce poţi să scrii despre pasiune şi despre frumuseţea femeilor? Ce rost au toate acestea când le poţi vedea tehnicolor pe ecran? Femei misterioase, cu buze roşii şi pline, cu ochi seducători – le poţi vedea în fundul gol, cu sfârcurile sânilor la fel de îmbietoare ca un muşchi Wellington în sânge. Toate cu mult mai reuşite decât în realitate, ca să nu mai vorbim de proză. Cum să scriem despre uimitoarele fapte de vitejie ale eroilor, care omoară sute de duşmani, care înving destinul potrivnic şi ispita, când poţi avea totul în faţa ochilor, bălţi de sânge, chipuri torturate şi chinuite de dureri, toate pe ecran. Actorii şi aparatele de filmat fac aceeaşi muncă, fără să mai treacă nimic prin creier. Vicleanul Stallone în rolul lui Ahile din Iliada. Ei bine, singurul lucru pe care nu-l poate face filmul este sa pătrundă în mintea personajelor, să reproducă procesul de gândire, complexitatea vieţii. Tăcu un moment, apoi continua plin de nostalgie: Ştiţi însă care-i lucrul cel mai rău din toate? Sunt un elitist. Am vrut să devin artist ca să fiu ceva deosebit. Deci ceea ce detest eu este faptul că cinematograful e o arta atât de democratică. Oricine poate face un film. Ai dreptate, Claudia. Am văzut filme care m-au mişcat până la lacrimi şi ştiu precis că cei care le-au făcut sunt tâmpiţi, lipsiţi de sensibilitate, inculţi şi fără pic de moralitate. Scenaristul e analfabet, regizorul egoist, producătorul un demolator al moralităţii, iar actorii dau cu pumnul în pereţi sau în oglinda, ca să arate spectatorilor că sunt prostdispuşi. Şi totuşi, filmul prinde la public. Cum e posibil? Pentru că filmul se creează cu ajutorul sculpturii, picturii, muzicii, al trupurilor omeneşti şi al tehnologiei, în timp ce romancierul nu are la îndemână decât cuvinte, tipărite negru pe alb. Şi, la drept vorbind, nu-i chiar atât de îngrozitor. Acesta e progresul. Şi marea artă nouă. O artă democratică. O artă fără suferinţă. Nu trebuie decât să cumperi aparatul potrivit şi să te întâlneşti cu prietenii. Vail zâmbi larg spre cele două femei. Nu-i aşa că-i minunat? O artă care nu necesita talent adevărat. Câtă democraţie, cata terapie, să poţi face tu singur un film! O activitate care va înlocui sexul. Vin la tine să-ţi vad filmul, apoi vii tu să-l vezi pe al ttteu. O eră care va schimba lumea în bine. Claudia, fii fericita că lucrezi în domeniul unei arte de viitor.

— Eşti un dobitoc şi un înfumurat, interveni Molly. Claudia a luptat pentru tine, ţi-a luat apărarea. Eu am avut mai multa răbdare cu tine decât cu oricare dintre asasinii pe care i-am apărat. Iar tu ne inviţi la masă ca să ne insulţi. Vail părea sincer uimit.

— Nu vă insult. încerc să dau o definiţie. Vă sunt recunoscător şi vă iubesc pe amândouă. Tăcu o clipa, apoi adăugă umil: N-am vrut să spun că va sunt superior.

Claudia izbucni în râs.

— Ernest, tare mai faci pe nebunul! exclamă ea.

— Numai în viaţa de toate zilele, preciza îndatoritor Vail. Acum putem discuta puţin despre afaceri? Molly, dacă aş muri şi familia mea şi-ar recăpăta integral drepturile, atunci LoddStone ar plăti cinci procente?

— Cel puţin cinci, răspunse Molly. Ai de gând să te omori pentru câteva procente în plus? Pe mine să nu mai contezi!

Claudia îl privea tulburata. Buna lui dispoziţie nu-i inspira încredere.

— Ernest, tot eşti nemulţumit? Ai făcut un târg excelent. M-am bucurat enorm.

— Claudia, îi spuse afectuos Vail, habar n-ai ce înseamnă lumea în realitate. De aceea eşti omul cel mai potrivit ca să scrii scenarii. Ce dracu' contează dacă sunt mulţumit? Omul cel mai fericit de pe pământ va trece în viaţă prin momente îngrozitoare. Tragedii cumplite. Acum, uită-te la mine. Pur şi simplu, am obţinut o victorie importanta, nu mai sunt nevoit să mă sinucid. Savurez acest meniu, mă bucur de compania a două femei frumoase, inteligente şi sufletiste. Şi sunt încântat că soţia şi copiii mei vor fi asiguraţi din punct de vedere material.

— Atunci de ce mama dracului te smiorcăi? îl luă la rost Molly. De ce strici seara?

— Pentru că nu pot să scriu, răspunse Vail. Ceea ce nu e chiar o tragedie.

Pentru mine nu mai e la fel de important, dar e singurul lucru la care mă pricep.

Continuând să vorbească, termină cele trei deserturi cu o plăcere atât de vizibilă, încât cele două femei izbucniră în râs. Vail le zâmbi larg. Zău că l-am păcălit pe bătrânul Eli, spuse el.