Marius drugaş

Tema nr. 9. Gestaltismul

A apărut în Germania ca reacţie împotriva asociaţionismului, gestaltiştii fiind convinşi că misiunea lor este să salveze psihologia de elementarism, senzualism sau asociaţionism. Noua teorie îşi propunea să depăşească elementarismul sau reducţionismul curentelor anterioare şi să pătrundă în esenţa fenomenului studiat. Punctul de pornire era premisa conform căreia există întreguri a căror funcţionare nu este determinată de elementele care le compun, ci de modul de interacţiune a acestora (Wertheimer, 1924).

În 1912, Max Wertheimer expunea pentru prima dată principiile teoriei gestaltiste, care au servit ulterior drept cadru conceptual pentru un grup restrâns de psihologi germani (apud Koffka, 1922). Gestaltismul era considerat mai mult decât o teorie a percepţiei, deşi a pornit de la cercetarea experimentală intensivă a acesteia. Primele studii au fost legate mai ales de identificarea poziţiei unei linii luminoase în condiţii de întuneric total (astfel stimulul era „rupt” de mediu, nemaiexistând perceperea întregului).

O serie de studii începeau deja să arate, înaintea manifestării plenare a gestaltismului, că percepţia este mai mult decât suma senzaţiilor care o compun (exemplul clasic este al unei piese muzicale); este vorba despre percepţia întregului, despre Gestalt. Observaţia care s-a impus a fost însă că dacă stimulii fizici respectivi erau modificaţi, menţinându-se însă relaţia dintre ei, calitatea Gestalt ului rămâne aceeaşi (de exemplu modificarea tonalităţii sau cântatul la alt instrument muzical a aceeaşi piese muzicale nu împiedică recunoaşterea acesteia) (Köhler, 1959).

Primele studii încadrabile cu adevărat gestaltiste au fost realizate de Wertheimer, care investiga fenomenul mişcării aparente [dispariţia unui obiect, însoţită imediat de apariţia unui al doilea obiect asemănător, creează iluzia deplasării primului obiect spre locul apariţiei celui de-al doilea]. Wertheimer concluziona astfel că scena percepută nu este un agregat de elemente nerelaţionate, deşi nu a oferit o explicaţie psihologică (ibidem). Pasul următor a fost identificarea interacţiunilor dintre elementele câmpului perceptiv staţionar, demonstrând în mod clar că relaţiile dintre obiectele percepute decid dacă ele vor fi identificate ca un întreg sau ca elemente izolate.

Interesul pentru percepţie este explicabil: niciun alt proces psihic nu era atât de accesibil observaţiei şi experimentului. Gestaltiştii sperau că după formularea unor principii valabile la acest nivel, va fi posibilă generalizarea lor pentru memorie, învăţare, gândire sau motivaţie (ceea ce parţial s-a şi întâmplat).

De-a lungul istoriei psihologiei moderne, persoana care realizează actul percepţiei a fost considerată un instrument pasiv de înregistrare (e drept, de o complexitate nemaipomenită). O astfel de psihologie nu reuşea să clarifice natura percepţiei în viaţa de zi cu zi. Dezvoltările ulterioare ale gestaltismului au pus problema înţelegerii modului în care funcţionarea percepţiei este influenţată de alte funcţii mentale concurente şi cum acestea la rândul lor sunt influenţate de procesul perceptiv (Bruner şi Goodman, 1947).

1. Max Wertheimer (1880-1943)

De origine cehă, specializarea lui iniţială a fost dreptul. Interesat de psihologie, a studiat la Universitatea din Berlin cu Carl Stumpf şi a obţinut doctoratul la Universitatea din Würzburg, sub conducerea lui Külpe, în 1904.

În vara anului 1910, fiind în concediu, călătorea cu trenul dinspre Austria spre Germania, când atenţia i-a fost atrasă de mişcarea aparentă a stâlpilor, a gardurilor, a clădirilor pe care le vedea prin geamul trenului. Obiectele staţionare păreau că se mişcă împreună cu trenul. Observaţia comună celor care au călătorit vreodată cu trenul a iscat întrebări în mintea lui Wertheimer. Preocupat să afle de ce apare iluzia mişcării, şi-a abandonat planurile de concediu, a coborât din tren la Frankfurt şi a cumpărat un stroboscop simplu dintr-un magazin de jucării. În camera de hotel s-a jucat cu imaginile proiectate, un căluţ şi un copil. La rata potrivită de afişare, căluţul şi copilul păreau să alerge, dar Wertheimer nu a reuşit să găsească o explicaţie. A doua zi, s-a consultat cu profesorul Friedrich Schumann, de la Institutul de Psihologie al Universităţii din Frankfurt, o autoritate în percepţia spaţială. Profesorul nu a putut să ofere un răspuns, dar i-a pus la dispoziţie laboratorul institutului pentru cercetări şi i-a făcut cunoştinţă cu doi colegi ai săi, Kurt Koffka şi Wolfgang Köhler. Când s-au întâlnit, Wertheimer avea 30 de ani, Koffka 24, iar Köhler 22; ei aveau să formeze triumviratul psihologiei gestaltiste (Hothersall, 1995).

În primele experimente din laboratorul lui Schumann, Wertheimer utiliza un tahistoscop pentru a proiecta o linie albă verticală, apoi una orizontală, pe un fundal negru. Cei trei subiecţi ai săi, Koffka, Köhler şi soţia lui Koffka au descris aceeaşi experienţă perceptivă: mişcarea aparentă a liniei. Fenomenul a fost denumit phi şi a fost înţeles ca experienţă psihologică ireductibilă la evenimentele sale componente.

În 1923, Wertheimer descria legile organizării formelor perceptuale, punând cititorul să-şi imagineze că priveşte pe geam şi vede case, copaci şi o parte de cer. Teoretic, ar fi posibil ca persoana care priveşte pe geam să spună că vede 327 de nuanţe de culoare, dintre care 127 pentru case, 90 pentru copaci şi 110 pentru bucăţica de cer. Wertheimer era însă sigur că persoana va percepe case, copaci şi cer, precizând în plus că organizarea elementelor percepute este o caracteristică a mediului şi nu depinde de liberul arbitru al persoanei care realizează percepţia (Wertheimer, 1923). El descrie astfel legea proximităţii, a similarităţii, a închiderii, a Gestalt-ului, oferind exemple pentru a ilustra fiecare lege şi situaţiile în care acestea funcţionează. Cele patru sunt considerate legi intrinseci ale organizării perceptive (sunt proprii elementelor care „se organizează” conform acestor principii).

Legile extrinseci nu au fost descrise atât de riguros; ele se referă la contribuţia specifică adusă de subiect în organizarea câmpului perceptiv (Mânzat, 2007):

• 
  legea montajului – se impune când pregnanţa figurii este scăzută sau configuraţiile sunt slabe, vagi, neregulate, asimetrice. Ca urmare, ceea ce este perceput depinde de starea de pregătire a celui care percepe (fenomenul amorsajului din psihologia cognitivă);
  
• 
  legea lui G. Murphy – orice percepţie apare ca un compromis între experienţa trecută şi experienţa actuală.