Marius drugaş

2. Wolfgang Köhler (1887-1967)

Primele sale experimente au avut ca subiecţi un câine, o găină şi o fetiţă. Pornind de la ipoteza că una dintre caracteristicile rezolvării inteligente a problemei este capacitatea subiectului de a alege o soluţie indirectă când cea directă este blocată, Köhler a construit, lipit de peretele unei clădiri, un gard în forma literei L. Subiectul plasat pe latura lungă vedea prin gard o recompensă (mâncare, păpuşă); doar câinele şi copilul au reuşit să ocolească gardul şi să ajungă la recompensă. Köhler a concluzionat că în această situaţie ei sunt capabili să rezolve raţional problema (Hothersall, 1995).

Köhler a rămas însă cunoscut pentru studiile sale privind inteligenţa la cimpanzei, în Staţiunea Antropoidă din Tenerife. Într-un prim experiment, un mănunchi de banane era suspendat şi mişcat pe tavanul cuştii. Cimpanzeii nu puteau să îl atingă prin săritură, astfel încât au fost nevoiţi să caute căi indirecte pentru a ajunge la hrană. Una dintre maimuţe, Chica, s-a urcat pe o cutie aflată într-o margine a cuştii şi a aşteptat apoi cu membrele ridicate ca bananele să se apropie. Experimentul a durat aproximativ un minut. Alte experimente presupuneau utilizarea beţelor sau a combinaţiilor de beţe (ibidem).

Urmărirea cu asiduitate a comportamentului animalelor, sesizarea ivirii soluţiei într-o situaţie nouă l-au condus pe Köhler la utilizarea noţiunii de insight (einsicht), tradus ca înţelegere imediată, restructurare perceptivă.

3. Kurt Lewin (1890-1947)

A văzut persoana ca un câmp complex de energie, un sistem dinamic de trebuinţe şi tensiuni care direcţionează percepţiile şi acţiunile acesteia. Comportamentul este aşadar funcţie de persoana care interacţionează cu mediul; fiecare individ evoluează într-un câmp psihologic. Acesta conţine scopuri ale individului, cu valenţă pozitivă sau negativă, care creează vectori de atracţie sau respingere. Lewin creează aşadar în A Dynamic Theory of Personality o psihologie topografică. Mai târziu, în Environmental Forces in Child Behavior and Development, descrie câmpul psihologic al copilului şi modul în care acesta devine complex şi din ce în ce mai diferenţiat. A desfăşurat experimente similare cu ale lui Köhler, descriind modul în care copilul alege de exemplu ciocolata aflată dincolo de o barieră, alegând o direcţie de deplasare opusă celei a vectorului (Hothersall, 1995).

Interesantă ni se pare descrierea conflictului de tip apropiere-apropiere (mers în oraş cu prietenii, ieşit la picnic), în care persoana trebuie să aleagă între două activităţi, ambele cu valenţă pozitivă. Adesea, după ce alegerea este făcută, varianta aleasă pare inferioară celeilalte. Conflictul de tip apropiere-evitare presupune prezenţa a doi vectori opuşi, Lewin oferind în acest sens exemplul unui copil aflat pentru prima dată la malul mării, dorind să atingă apa, dar totodată temându-se de valuri. Al treilea tip de conflict descris de Lewin este cel de tip evitare-evitare (de exemplu când copilul este ameninţat cu o pedeapsă dacă nu desfăşoară o acţiune neplăcută pentru el). După Lewin, cel mai probabil rezultat este o variantă intermediară, în care copilul încearcă să scape din câmpul psihologic (ibidem).

Bibliografie:
Bruner, J.S., Goodman, C.G. (1947). Value and need as organizing factors in perception. Journal of Abnormal and Social Psychology, 42, 33-44.

Hothersall, D. (1995). History of Psychology (3rd ed.). New York: McGraw-Hill, Inc.

Köhler, W. (1959). Gestalt Psychology Today. American Psychologist, 14, 727-734.

Koffka, K. (1922). Perception: An introduction to the Gestalt-theorie. Psychological Bulletin, 19, 531-585. Disponibil online la http://psychclassics.yorku.ca/Koffka/Perception/

perception.htm; data consultării: 12.10.2009.

Mânzat, I. (2007). Istoria psihologiei universale. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.

Wertheimer, M. (1923). Laws of organization in perceptual forms. Psycologische Forschung, 4, 301-350. Disponibil online la http://psychclassics.yorku.ca/Wertheimer/Forms/

forms.htm; data consultării: 21.10.2009.

Wertheimer, M. (1924). Gestalt Theory. Disponibil online la http://gestalttheory.net/archive/wert1.html; data consultării: 21.10.2008.

Verificaţi-vă cunoştinţele!

1. 
   Care este obiectul de studiu al psihologiei conform perspectivei gestaltiste?
   
2. 
   Descrieţi conflictele de tip apropiere-apropiere, apropiere-evitare şi evitare-evitare. Oferiţi exemple pentru fiecare şi desenaţi diagrama câmpului psihologic pentru exemplele oferite.
   

Recomandări şi aplicaţii:

Căutaţi informaţii despre legile gestaltismului. Găsiţi aplicaţii moderne ale acestora? Cum ar arăta un Univers în care obiectele nu sunt organizate conform acestor legi?

Tema nr. 10. Behaviorismul şi neobehaviorismul

La începutul anilor 1900, după zeci de ani de studiu al conştienţei umane, se părea că psihologia era pe punctul de a o înţelege. Wundt şi James îşi expuseseră concepţia cu privire la acest subiect, Freud era în plină construcţie a teoriei psihanalitice, iar Binet pregătea măsurarea inteligenţei.

În acelaşi timp, un curent care câştiga din ce în ce mai mulţi adepţi căuta să elimine din discuţie studiul minţii umane: aceasta ar fi doar o iluzie; nu există un sine necorporal înăuntrul nostru; experienţele mentale, inclusiv conştienţa, sunt doar evenimente fiziologice care au loc la nivelul sistemului nervos ca urmare a influenţei stimulilor. În sprijinul acestui curent au venit studiile din psihologia animală, conform cărora comportamentul animal putea fi explicat fără a face apel la concepte mentaliste. De vreme ce omul este înrudit cu animalul, de ce nu se poate face acest lucru şi pentru el?

Comportamentul ar trebui aşadar să devină obiectul de studiu al psihologiei, deoarece este vizibil, observabil; ar trebui să se renunţe la ipotezele vizând funcţii invizibile, iar în locul lor să se identifice legi derivate din fenomene observabile, precum este condiţionarea.

Din punct de vedere filosofic, behaviorismul a fost inspirat de pragmatism, apărând în primul rând ca reacţie împotriva introspecţionismului [pragmatismul susţine că nu putem vorbi despre adevărul unor idei decât în condiţiile în care facem referire la modul în care ele „devin” adevărate în cursul acţiunii umane, deci dacă „dau randament”].

În istoria psihologiei, sâmburele behaviorismului poate fi identificat în preocupările timpurii ale lui Thorndike, care pentru lucrarea de licenţă dorea să cerceteze inteligenţa puilor de găină. Observarea comportamentului acestora în labirint îl determina să concluzioneze că puii de găină, „confruntaţi cu singurătatea şi pereţii constrângători, răspundeau cu aceleaşi acţiuni pe care le-ar fi utilizat într-o situaţie naturală. Unele dintre aceste acţiuni au dus la succes, iar plăcerea obţinută astfel a dus la repetarea lor. Absenţa plăcerii a dus la renunţarea la celelalte.” (apud Hunt, 1993). Studiile ulterioare, realizate tot pe animale, l-au făcut să concluzioneze că animalele învăţau să scape nu apelând la raţiune, ci prin încercare şi eroare, eliminând treptat mişcările de prisos şi întărind legătura dintre comportament şi scopul dorit. Thorndike formulează astfel legea efectului – consecinţele unor acţiuni determină dacă acestea vor deveni răspunsuri standard la stimuli daţi. Cea de-a doua lege pe care a formulat-o a fost legea exerciţiului – un răspuns va fi cu atât mai puternic asociat cu un stimul cu cât a fost asociat mai frecvent, mai intens şi mai durabil cu situaţia respectivă. Efectul asupra gândirii psihologice a fost imediat, înnoind cercetările bazate pe legile asociaţiei; cele două legi au devenit în timp baza psihologiei behavioriste.

O altă contribuţie esenţială pentru dezvoltarea behaviorismului a avut-o I.P. Pavlov, care în timpul studiilor sale privind reflexul gastric a observat un fenomen extrem de iritant pentru el: câinele saliva când nu ar fi trebuit să saliveze, când nu i se administra hrană. Deşi nu a dorit iniţial să studieze fenomenul, a decis că este vorba totuşi de ceva pur fiziologic şi care merită investigat mai atent. De vreme ce salivarea era un efect natural la hrană, a numit hrana stimul necondiţionat, iar salivarea răspuns necondiţionat. Asocierea repetată a stimulului necondiţionat (hrana) cu sunetul unui clopoţel, urmată de prezentarea izolată a sunetului respectiv producea în cele din urmă tot reflexul salivar. Sunetul a fost numit stimul condiţionat, iar salivarea, efect al sunetului, a constituit reflexul condiţionat. După descoperirile iniţiale, s-a jonglat cu variabile precum durata de timp dintre prezentările stimulilor, durata care se scurge până la extincţia răspunsului condiţionat, generalizarea acestuia sau diferenţierea stimulilor condiţionaţi.

Cel care a formulat manifestul behaviorist a fost însă John Watson, în articolul Psychology As the Behaviorist Views It, publicat în revista Psychological Review. Behaviorismul radical prezentat este fundamental diferit de curentele tradiţionale, prin urmare nu este de mirare că adesea a fost greşit înţeles. El oferă o alternativă conceptualizării tradiţionale a lumii interne, evitând câteva dintre problemele insolvabile ale acesteia. Mai târziu, Skinner a încercat în repetate rânduri să descrie această alternativă, dar succesul său a fost limitat de opacitatea stilului său de exprimare scrisă şi de aplicaţiile sale uneori exagerate. Abordarea behavioristă clasică s-a concentrat doar asupra comportamentelor observabile, asupra răspunsurilor subiecţilor la stimulii externi, rolul forţelor inconştientului şi conştientului fiind negat. Perspectiva a fost foarte populară în anii 1920, fiind însă şi azi o forţă în psihologie. Pentru behavioriştii ortodocşi, personalitatea este în continuare doar o acumulare de răspunsuri învăţate la stimuli, desemnând prin urmare doar comportamentele observabile şi manipulabile.

Cu toate că atât Skinner, cât şi Bandura sau Rotter sunt reprezentanţi ai curentului behaviorist, modul în care ei au înţeles personalitatea este diferit. Skinner urmează îndeaproape tradiţia deschisă de Watson, considerând că rolul forţelor interne este irelevant; Bandura şi Rotter, deşi se concentrează la fel ca şi Skinner asupra comportamentelor observabile, recunosc în acelaşi timp existenţa unor variabile cognitive interne, cu rol de mediatori între stimul şi răspuns (Bonchiş, Drugaş, Trip şi Dindelegan, 2009).