Mihaela Doina Boboş Mariana Drăgotoiu Paula Filip [ ] referat

4. Efectele asupra personalitatii individului, a familiei si asupra capacităţii de muncă:

Consumul de alcool poate produce o serie de tulburări:

-tulburări mintale, psihiatrice sau nevrotice grave

-tulburări de comportament

-tulburări pasagere de caracter
Intoxicatul cu alcool este un individ superficial, cu un raţionament absurb, lipsit de vointă şi simţ moral, cu tulburări de caracter ca: minciuna, impertinenţa, delir de grandoare, etc.
Implicarea alcoolului în dezorganizarea familiei sau în abandonul acesteia este frecventă. Alcoolicul este un bolnav psihic, care manifestă gelozie patologică şi agresivitate nemotivată. Alcoolicul este un exemplu negativ în educarea copiilor. De asemenea, copiii concepuţi in stare de ebrietate, pot fi serios afectaţi. În urma unui studiu realizat asupra a 120 de asemenea copii, doar 14 au putut fi consideraţi normali. Restul, s-au dovedit predispuşi la rahitism, tuberculoză, epilepsie si boli mentale.
Alcoolicul este deficient in funcţia de reproducere,consumul exagerat de alcool este responsabil de minusul biologic al produsului de concepţie. Copiii din parinţi betivi intrunesc cel mai mare numar de malformaţii congenitale.
Activitatea sexuală este, de asemenea, perturbată. Alcoolul nu este un afrodisiac. Acesta dezlanţuie apetitul sexual, dar actul in sine este perturbat. Un număr important din pacienţii cu impotenţă sexuală, sunt consumatori de băuturi alcoolice.
Alcoolul nu este un stimulent, ci un drog depresiv. Aceasta inseamnă că stimulează inhibiţia creierului si că este acelaşi tip de drog ca şi barbituricele ce se utilizează ca somnifere. Oamenii cred că este stimulent pentru că îi face să se simtă stimulaţi la început , dar acest efect este de scurtă durată.
In ceea ce priveşte relaţia alcool-capacitatea de muncă, aceasta din urmă este influenţata negativ. La individul care a consumat alcool, oboseala initială incepe la 10 minute, iar la 30 de minute se instalează oboseala totală, spre deosebire de individul care nu a consumat băuturi alcoolice, la care oboseala se instalează initial la 30 de minute şi total la 60 de minute.

5. Intoxicaţia cu alcool. Abuzul. Dependenţa:
1.Intoxicaţia cu alcool poate fi acută sau cronică:
a). Intoxicaţia acută alcoolică (beţia) diferă de la individ la individ. Simptomele sunt in directă legatură cu concentraţia alcoolului in sânge ( alcoolemia).
Starea de beţie se manifestă prin agitaţie, confuzie mintală, pierderea echilibrului, somnolentă progresivă. Trecerea spre starea comatoasă se remarcă prin stupoare, temperatură scazută a corpului, respiraţie lentă sau profundă. Intre starea subcomatoasă şi comatoasă, individul este capabil de acte de violentă pe un fond acut anxios sau, din contră, poate deveni melancolic sau depresiv.
b). Intoxicaţia alcoolică cronică sau alcoolismul se datoreşte consumului frecvent şi de durată, fie şi in cantităţi moderate a băuturilor alcoolice. Este tendinţa irezistibilă de a consuma alcool sau ceea ce numim toxicomania alcoolică. Alcoolismul este o boală în care o persoană continuă să consume alcool chiar şi atunci când acest lucru îi creează probleme în viaţă. O asemenea persoană se numeşte alcoolic.

Semnele clinice sunt tulburări nervoase mintale şi organice. Individul este euforic, bine dispus, caută să îşi motiveze cu argumente logice comportamentul său. In general, până la urmă, devine neîncrezător, nesociabil, egoist, gelos, bănuitor, are tulburări de memorie, devine laş, mincinos, ineficient profesional, complexat.

Alcoolismul poate genera o serie de boli grave cum ar fi:psihozele alcoolice, demenţa alcoolică, paranoia alcoolică, tulburări digestive, afecţiuni hepatice, ciroza hepatică, tulburări cardiovasculare, cancer (a laringelui, esofagului, limbii sau ficatului).
Nivelul de alcool in sânge (alcoolemia):
Concentraţia de alcool in sânge reprezintă cantitatea de alcool transportată de sânge la creier determinâd gradul de intoxicare alcoolică.
Un nivel de alcool in sânge de 0,10-0,15% determină apariţia unor tulburări importante: deteriorarea auzului, a vederii şi a actelor motorii. In acest stadiu, condusul unei maşini este extrem de periculos. La o concentraţie de 0,20% apar semne clare de beţie: dificultatea de a raţiona, a vorbi si a merge. Concentraţiile de peste 0,40% duc la coma alcoolică reversibilă, iar cele de 0,60-0,70% la o stare de comă ireversibilă ( cu sfarşit letal).
Gradul de intoxicare cu alcool poate fi determinat de mai mulţi factori:

1. 
   de cantitatea de alcool consumată o singură dată si de viteza cu care a fost consumată;
   
2. 
   de greutatea organismului ( o persoană mai voluminoasă va putea suporta mai uşor efectele alcoolului decât o persoană cu greutate mai mică);
   
3. 
   de tăria unei băuturi alcoolice. „Tăria” indică concentraţia de alcool in băutură (berea-3-6%, vinul 10-14%, gin, whisky, cognac, rom 40-50%).
   

2. Abuzul de alcool este stadiul in care intoxicaţia cronică este deja prezentă semnificativ, dar inaintea stabilizării ferme a stării de dependenţă alcoolică. La fel ca la majoritatea drogurilor, abuzul de alcool antrenează fenomenul de dependenţă ( imposibilitatea de a se lipsi de produs) si de toleranţă (tendinţa de a creşte dozele).
3.Dependenţa de alcool este acea stare de intoxicaţie cronică caracterizată prin nevoia imperioasă de a ingera băuturi alcoolice. Fenomenul imbracă două aspecte:
a). Dependenţa psihică este impulsul psihic, imposibil de stapânit pe care îl au alcoolicii cronici de a continua consumul de alcool. Deoarece sub influenţa alcoolului apare o senzaţie de satisfacţie, de relaxare, iar unele greutaţi sau probleme par ca prin minune niste fleacuri, alcoolicul este tentat sa repete consumul, ceea ce duce la dependenţa psihică.
b). Dependenţa psihică este insoţită destul de repede de dependenţa fizică. Procesul este urmare a menţinerii permanete a unei concentraţii de alcool in sânge. Din acel moment, orice încercare de întrerupere a consumului, antrenează o stare de nevoie chinuitoare şi dificil de suportat fără asistenţă de specialitate.
6. Alcoolul şi actul infracţional:
Alcoolul constituie un factor criminogen, influentând sau chiar determinând actele infracţionale.
Legatura dintre alcool si actele de violenţă este binecunoscută. O persoană consumatoare de alcool devine, de multe ori, agresivă, manifestând acte de violenţă in familie (violenţa domestică) sau în afara ei. Un numar mare din infracţiunile de lovire sau vătămare corporală sunt savârşite pe fondul consumului de alcool.
Alcoolul este prezent, de asemenea, in cazul multor accidente de circulaţie.
Codul penal român incriminează distinct ca formă agravantă a unor infracţiuni ( sancţionând cu pedepse mai mari) savârsirea acestora sub influenţa bauturilor alcoolice (de exemplu când uciderea din culpă a unei persoane este săvârşită de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică având in sânge o imbibaţie alcoolică ce depaşeşte limita legală sau care se află in stare de ebrietate, ori de către o persoană in exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în stare de ebrietate-art. 178 alin. 3 si 4 Cod penal).
Unele persoane consumă in mod intenţionat alcool pentru a avea curajul să savârşească acte delincvenţionale. Acest fapt constituie o circumstanţa agravantă ( săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea comiterii faptei-art. 75 alin. 1 lit. e Cod penal).
Persoanele dependente de alcool ar face orice pentru procurarea acestuia sau a banilor necesari cumpărării lui, putându-se ajunge la furturi sau tâlhării.
Alte infracţiuni a căror săvârşire este des corelată cu consumul de alcool sunt: cerşetoria, vagabondajul, agresiunile sexuale, şantajul, ultrajul contra bunelor moravuri si tulburarea liniştii publice şi chiar omorul. Practic, o persoană intoxicată (acut sau cronic) cu alcool este capabilă să săvârşească orice infracţiune.
Dintre toate drogurile, alcoolul este cel care are cea mai puternică legătură cu actul infracţional. Din cercetările realizate de Institutul de Medicină Legală din Bucureşti, rezultă că etilismul acut sau cronic este prezent in peste 50% din totalul actelor de violenţă.
[………]
III. Dependenţa de droguri

– concepte, definiţii şi caracteristicele comportamentului adictiv –

În primii ani după 1989, România era doar o ţară prin care se tranzitau drogurile¹², treptat, însă, după 1995 – 1996, spaţiul ţării noastre a devenit o piaţă de desfacere pentru o mică parte din totalul drogurilor care se îndreptau spre vest. Aceasta a făcut ca în scurt timp să crească în progresie geometrică numărul persoanelor care consumă droguri şi a faptelor penale comise de către aceste persoane.
În această perioadă, pe fondul creşterii acestui fenomen, marea majoritate dintre noi, am aflat anumite aspecte despre droguri din mass-media, filme, dar pentru a putea aborda, supraveghea, asista şi consilia o persoană care are un comportament adictiv, avem nevoie de mai multe informaţii privind tipurile de droguri, consecinţele consumului de droguri, despre legăturile care pot exista între consumul unui anumit tip de drog şi tulburările de personalitate sau vârsta consumatorului.
În acest sens, pentru început voi prezenta câteva definiţii a unor termeni care sunt caracteristici comportamentului adictiv.
Astfel, tutunul, cafeaua, alcoolul, cocaina, heroina, canabisul, extasy etc.... sunt substanţe psihoactive. Prin substanţe psihoactive se înţelege acele substanţe care introduse în organism, stimulează sistemul nervos central şi intensifică activitatea creierului şi a unor centri nervoşi din măduva spinării. Ele pot stimula sau calma persoana, pot modifica starea de spirit, percepţia şi gândirea acestuia.

Drogurile sunt acele substanţe chimice sau naturale – în stare solidă, lichidă sau gazoasă – care după ce sunt introduse în organism, modifică imaginea asupra propriei persoane şi asupra realităţii înconjurătoare. Folosirea drogurilor poate crea dependenţă fizică şi psihică sau tulburări grave ale activităţii mentale şi ale comportamentului.

Dependenţa fizică este reacţia organismului uman la drog. Substanţele chimice din drog se integrază în organism, chiar dacă sunt toxice, iar atunci când organismul nu le mai primeşte, intră în alertă violentă, exprimată prin stare generală alterată, greţuri, vomă, diaree, transpiraţie, tahicardie (puls accelerat), dureri, spasme, tremur. Dependenţa fizică se mai face simţită o vreme chiar şi după abstinenţă şi încetarea simtomelor de sevraj, ceea ce poate favoriza revenirea la consum. Totuşi dependenţa fizică nu se întâlneşte la toate tipurile de droguri. Astfel în cazul consumului de marihuana nu apare dependenţa fizică, în schimb în cazul consumului de heroină aceasta se instalează de la prima doză.

Dependenţa psihică, care este şi cea mai importantă, se manifestă printr-o nevoie irezistibilă de a folosi drogul, pentru a influenţa, a schimba sau a controla dispoziţia sufletească, sentimentele sau conştiinţa de sine. Este întâlnită la toate tipurile de droguri.
Starea de dependenţă este greu de depăşit în unele cazuri. Dependentul poate alege între a începe un tratament (detoxificare) sau a lua o altă doză. Din nefericire, cea mai uşoară cale este să continue consumul de droguri. Aceasta este o alegere fatală.

Toleranţa la drog, apare atunci când organismul se obişnuieşte cu prezenţa unei anumite substanţe şi se adaptează la aceasta. Ca atare pentru obţinerea unei anumite stări, toxicomanul trebuie să mărească dozele. Astfel, un toxicoman ajunge să suporte doze care pentru personae normale ar fi fatale.

Sevrajul desemnează simtomele fizice şi psihice care apar atunci când un individ este privat de drogul de care devenise dependent sau la scăderea accentuată a dozelor.

Supradoza înseamnă introducerea în organism a unei cantităţi de substanţă mai mare decât poate suporta acesta şi ca urmare pot apărea reacţii ale organismului deosebit de periculoase: incoştienţă, oprirea inimii, insuficienţă cardiovasculară, fiecare din aceste efecte putând conduce la comă sau deces.

Supradoza intervine:

• 
  când consumatorul utilizează o doză prea puternică în raport cu cea obişnuită;
  
• 
  când se foloseşte un produs insuficient diluat sau amestecat cu alte substanţe;
  
• 
  atunci când se continuă consumul dozei uzuale în paralel cu medicaţia din cura de detoxificare.
  

Flash este senzaţia de plăcere intensă care apare în momentul injectării drogului.
[………]
Cauze care determină consumul de droguri
Cauzele care determină cosumul de droguri sunt multiple. Unii oameni trăiesc un sentiment de plictiseală, de vid, de singurătate, sunt deprimaţi şi neliniştiţi, suferă de anumite tulburări de comportament. Alţii nu reuşesc să facă faţă problemelor la şcoală, facultate, serviciu, familie. Relaţiile cu ceilalţi sunt prea complicate, le este teamă de viitor şi nu ştiu ce vor face în viaţă.
Sintetizând cele mai sus prezentate, putem spune că factorii care determină consumul de droguri sunt:

• 
  problemele personale, necazurile, disperarea;
  
• 
  singurătatea, lipsa de prieteni;
  
• 
  curiozitatea, tentaţia fructului oprit;
  
• 
  dorinţa de senzaţii tari;
  
• 
  plictiseala, lipsa unor preocupări interesante;
  
• 
  teribilismul (nevoia de a ieşi în evidenţă);
  
• 
  tulburările comportamentale sau de personalitate, drogul fiind privit ca un medicament pentru tratarea acestor tulburări;
  
• 
  eşecul profesional sau familial;
  
• 
  anturajul;
  
• 
  climatul familial defavorabil;
  
• 
  nivelul educaţional şi cultural redus;
  
• 
  lipsa informaţiilor sau informaţiile false cu privire la droguri;
  
• 
  imitarea modelelor din filme.
  

În multe din aceste situaţii drogul apare ca o soluţie salvatoare care le rezolvă toate greutăţile până în ziua în care realizează că problemele lor, departe de a fi rezolvate, sau agravat, relaţiile cu familia şi ceilalţi deteriorându-se, în final, dându-şi seama că au fost prinşi într-o capcană.

Tipuri de consumatori
În funcţie de gradul de dependenţă faţă de drog, consumatorii se impart în următoarele categorii:

1. Ocazionali – consumă doze moderate, în ocazii excepţionale, motivate ca scop recreativ sau experimental. Există riscul de a trece de la folosirea intermitentă la cea constantă. Interesează mai ales stările emoţionale determinate de drog.

2. De “week-end’’ – consumă doze mari, luate intermitent, la sfârşit de săptămână, cu scopul de a „uita” dificultăţile existenţei sau eşecurile vieţii cotidiene. Apare sentimentul de vinovăţie şi chiar de auto-ură. Creşte riscul de a trece la folosirea regulată a unor doze mai mari. Se instalează un ciclu de trăiri emoţionale: consum – culpabilizare – remuşcare – nevoie de consum crescut.

3. Toxifilici – consum regulat, de doze moderate, având convingerea că se pot lăsa oricând. Consumul aproape zilnic indică existenţa unei probleme de natură chimică, care duce la dependenţă sau la nevoia de droguri mai puternice. Abstinenţa, chiar dacă are loc, nu durază.

4. Toxicomanii – consumă doze mari, regulate şi droguri diferite. Aceştia suferă de toxicomanie, prin aceasta înţelegându–se acea intoxicaţie cronică voluntară care duce la pierderea libertăţii de a se abţine de la folosirea drogului; dependenţa este clară, afectând progresiv viaţa socială, starea materială, existenţa în general¹³.
Toxicomania poate fi majoră în cazul consumului de heroină, cocaină, alcool şi minoră în cazul tabagismului, cofeismului. Iar după numărul drogurilor administrate putem vorbi de monotoxicomanie (administrarea unui singur drog) şi politoxicomanie (folosirea mai multor droguri).

Cei mai mulţi dintre clienţii noştri fac parte, probabil, din ultimele două categorii, deoarece aceştia îşi pierd libertatea de a alege şi de a fi ei înşişi. Viaţa lor nu se mai desfăşoară în mod normal, îşi pierd locul de muncă, familia, prietenii, au probleme cu somnul şi de adaptare. De fapt viaţa lor se reduce la o căutare nesfârşită a dozei de fiecare zi, iar ca să găsească banii necesari pentru cumpărarea dozei sunt dispuşi să facă orice : să mintă, să înşele, să fure, să se prostitueze, să facă trafic de droguri sau chiar crimă. Argumentele morale sau raţionale, dovedirea efectelor distructive (fizice sau psihice) nu mai pot înlătura nevoia de drog.

Toxicomanii sunt urmăriţi de o senzaţie permanentă de lipsă de încredere şi de dragoste, atât „în sine”, cât şi „în jur”. Propria lor imagine este devalorizată, iar raportarea la celălalt, percepută în mod negativ: „Nu fac doi bani, se aude adesea, şi nici societatea”.
Efectul substanţelor şi a comportamentelor asociate (fugă, manipulare, minciună) duce foarte frecvent la o destructurare a personalităţii şi la o regresie a facultăţilor de adaptare, cu atât mai mult cu cât sistemul de valori elaborat în timpul copilăriei iese afară din joc, iar noţiunile de respect şi demnitate sunt eclipsate¹⁴

[………]

VII. Asistenţa şi supravegherea persoanelor cu tulburări mintale

Cristinel Iovan

Luminiţa Mihai

Anca Nicoară

Raluca Toroipan

Elena Hură Tudor

[………]

A). TULBURAREA DE PERSONALITATE DE TIP ANTISOCIAL – elemente introductive
Caracteristica esenţială a acestui tip de personalitate este reprezentată de continuitatea unui comportament antisocial constând din violarea drepturilor celorlalţi. Acest comportament debutează înainte de vârsta de 15 ani, persistă la maturitate şi conduce la eşecuri în plan socio-profesional (imposibilitatea de a menţine un loc de muncă pe o perioadă de câţiva ani).

Minciuna, furtul, bătaia, absenteismul, rezistenţa opusă autorităţilor reprezintă semne precoce, apărute din copilărie, la care se adaugă comportamentul sexual agresiv, abuzul de alcool şi droguri, la adolescenţă. La vârsta adultă comportamentul se menţine între aceleaşi limite, la care se adaugă incapacitatea de a susţine o activitate profesională constantă, de a-şi asuma rolul de părinte şi de a se supune normelor sociale şi civile.

În ciuda prezenţei constante a unui intelect normal, în cazul acestei tulburări apar frecvent semne de suferinţă subiectivă, constând în stări de tensiune, incapacitate de a suporta singurătatea sau tristeţea şi convingerea (adesea corectă) că ceilalţi sunt ostili. Dificultăţile personale tind să persiste şi în viaţa adultă, chiar dacă trăsăturile antisociale cele mai flagrante diminuează. Aproape inevitabil se produce o perturbare însemnată a capacităţii de a menţine relaţii apropiate de durată, marcate de căldură şi responsabilitate, cu familia, cu prietenii.
Criteriile de diagnostic al tulburării de personalitate de tip antisocial sunt:

1. 
   Vârsta de cel puţin 18 ani;
   

2. 
   Debutul înaintea vârstei de 15 ani, indicat prin trei sau mai multe dintre următoarele manifestări, apărute înaintea acestei vârste:
   

• 
  lipsa nemotivată de la şcoală;
  
• 
  eliminarea sau exmatricularea din şcoală pentru un comportament neadecvat;
  
• 
  performanţe şcolare scăzute faţă de aşteptări, în raport cu un QI evaluat sau cunoscut;
  
• 
  delincvenţă;
  
• 
  fuga de acasă;
  
• 
  tendinţa de a minţi în permanenţă;
  
• 
  raporturi sexuale întâmplătoare, repetate;
  
• 
  abuz frecvent de alcool şi droguri;
  
• 
  furturi, vandalism;
  
• 
  încălcarea cronică a regulilor acasă sau la şcoală;
  
• 
  iniţierea de violenţe, lupte, bătăi.
  

3. 
   Începând de la vârsta de 18 ani, cel puţin 4 din următoarele manifestări ale comportamentului:
   

• 
  schimbări prea frecvente ale locului de muncă (trei sau mai multe în 5 ani);
  
• 
  şomaj prelungit (6 luni sau mai mult în 5 ani);
  
• 
  absenţă masivă de la serviciu (trei zile sau mai multe întârzieri sau absenţe pe lună);
  
• 
  părăsirea succesivă a câtorva slujbe, fără a avea în vedere altele;
  
• 
  lipsa capacităţii de a exercita rolul de părinte responsabil, evidenţiată de unul sau mai multe din următoarele aspecte:
  
  • 
    copil malnutrit;
    
  • 
    îmbolnăvirea copilului din lipsa unui standard minim de igienă;
    
  • 
    greşeli în îngrijirile medicale acordate unui copil grav bolnav;
    
  • 
    dependenţa copilului privind hrana sau adăpostul, de vecini sau rude, care nu locuiesc în aceeaşi casă;
    
  • 
    absenţa supravegherii pentru un copil sub 6 ani, când părinţii sunt plecaţi de acasă;
    
  • 
    cheltuieli inutile pentru lucruri personale, din banii necesari familiei.
    
• 
  neacceptarea şi nerespectarea normelor sociale, indicate de manifestări precum: furturi repetate, prostituţie, proxenetism, vânzare de droguri, nenumărate arestări şi condamnare pentru crimă;
  
• 
  incapacitate de a păstra o legătură stabilă cu un partener, indicată de două sau mai multe divorţuri, abandonarea soţului (soţiei), promiscuitate (mai mulţi parteneri într-un an);
  
• 
  iritabilitate şi agresivitate, manifestate prin violenţe corporale, inclusiv maltratarea soţiei sau copilului;
  
• 
  neachitarea obligaţiilor financiare, indicată de repetate datorii, neasigurarea de sprijin material copilului sau altor persoane dependente;
  
• 
  eşec în planificarea viitorului sau impulsivitate, indicate prin deplasări fără vreun scop, fără o adresă precisă, pentru o perioadă de o lună sau mai mult;
  
• 
  indiferenţă faţă de adevăr, indicată de nenumărate minciuni folosite pentru profitul personal;
  
• 
  nepăsare, indicată de conducerea automobilului sub influenţa alcoolului sau cu viteză excesivă.
  

4. 
   Un model de comportament antisocial permanent, cu violarea drepturilor celorlalţi.
   

5. 
   Comportamentul antisocial nu reprezintă o consecinţă a unei întârzieri mintale severe (oligofrenie) sau al unei schizofrenii, ori a unor episoade maniacale.
   

[………]
III.1. Intervenţia consilierului de reintegrare socială şi supraveghere la nivelul activităţii de supraveghere şi asistare: rol şi limite
În baza art. 86³ alin. 3 lit. f) Cod Penal, consilierul responsabil de caz are următoarele responsabilităţi:
- identifică pe plan local unităţile sanitare, instituţiile sau specialiştii care derulează programe de tratament sau îngrijire

- mediază între instituţiile şi /sau specialiştii identificaţi şi clienţi

- monitorizează prezenţa clienţilor la programele de tratament şi îngrijire

- înştiinţează şeful serviciului în cazul neîndeplinirii de către client a obligaţiei de supunere la măsurile de control, tratament sau îngrijire

- evaluează eficienţa programelor pentru client
În vederea obţinerii unor rezultate reale în activitatea de supraveghere, activitate completată (când este cazul şi în condiţiile legii) şi de activitatea de asistenţă şi consiliere, consilierul de reintegrare iniţiază şi demersuri de:
- motivare a clientului

- colaborare cu familia

- colaborare cu medical psihiatru, precum şi cu alţi specialişti

- colaborare cu alte persoane fizice şi /sau instituţii din mediul social al clientului (şcoală, loc de muncă, etc.)

Referitor la problema specifică de sănătate mintală cu care se confruntă clientul, subliniem că doar medicul psihiatru poate determina boala de care suferă un client, respectiv să pună un diagnostic (“diagnostic” - determinarea precisă a bolii de care suferă cineva, sau a situaţiei în care se află). Consilierul de reintegrare socială şi supraveghere poate să recunoască anumite simptoame în măsură să indice prezenţa unei eventuale probleme de sănătate mintală şi poate să descrie comportamentul legat de boală.

Serviciul de reintegrare socială şi supraveghere, respectiv consilierul responsabil de caz nu tratează, dar se ocupă de însoţirea clientului pe traiectul său de interacţiune cu lanţul instituţiilor juridice, medicale şi sociale:

Astfel, consilierul:

• 
  însoţeşte şi motivează
  
• 
  intermediază, îndeplinind funcţia de “verigă” între client şi alte instituţii
  
• 
  monitorizează
  
• 
  supraveghează
  
• 
  raportează
  

Activitatea de supraveghere şi asistenţă a persoanelor condamnate care suferă de tulburări mintale presupune deci, o vedere generală asupra întregului traiect pe care-l parcurge clientul în relaţionarea sa cu instituţii juridice, medicale şi sociale. În acest context, serviciului de reintegrare socială şi supraveghere îndeplineşte în mare măsură funcţia centrală de coordonator, putând promova coerenţa şi consistenţa în lanţul interinstituţional în beneficiul clientului.

Îndeplinirea de către serviciile de reintegrare a acestei funcţii de verigă care face legătura cu celelalte instituţii din justiţie, sănătate şi alte sectoare ale vieţii publice, face implicit din consilierul de reintegrare un veritabil manager de caz.

Eficientizarea intervenţiei având la baza principiile managementului de caz presupune conştientizarea de către consilier a diverselor legături de colaborare care se stabilesc pe parcursul intervenţiei, colaborare diseminată pe mai multe nivele, şi anume:

1. 
   Colaborare la nivelul relaţiei consilier - client
   
2. 
   Colaborarea în echipa de consilieri (intervizarea cazurilor)
   

“Intervizarea cazurilor” presupune discutarea în echipă a cazurilor “speciale”, în vederea:

• 
  colaborării şi sfătuirii cu membrii echipei care au cunoştinţe de psihopatologie (consilieri care au absolvit studii de medicină, psihologie, asistenţă socială) în vederea recunoaşterii /confirmării unor semne ce pot indica prezenţa unei probleme de sănătate mintală
  
• 
  stabilirii “traseului” clientului, identificării instituţiilor din reţea, funcţie de nevoile specifice
  
• 
  obţinerii de expertiză referitoare la reglementările juridice (drepturile bolnavului psihic, legea sănătăţii mintale, legea penală)
  
• 
  obţinerii de suport moral
  

3. 
   Colaborarea cu familia clientului şi persoanele apropiate (nivel microcomunitar /mediul social restrâns)
   

4. Colaborarea la nivelul profesioniştilor (jurişti, medici, psihologi, asistenţi sociali, alţi profesionişti din cadrul reţelei)

5. 
   Colaborarea interinstituţională /interagenţii
   

Relaţiile de colaborare dezvoltate în cadrul managementului de caz sunt influenţate de :

• 
  cunoştinţe şi valori de multe ori diferite
  
• 
  calitatea şi cantitatea resurselor comunitare (materiale şi umane)
  
• 
  experienţe diferite
  
• 
  expertiză
  
• 
  egalitate şi colaborare
  
• 
  putere
  

Este important să fim conştienţi de aceste variabile în munca noastră, în relaţiile cu clienţii, colegii şi în cadrul reţelei. Este important să identificăm încă de la început punctele tari şi punctele slabe ale relaţiilor profesionale pe care le vom stabili în cadrul intervenţiei pentru a valoriza şi exploata la maxim oportunităţile şi, în acelaşi timp, pentru a evita sau depăşi mai uşor inerentele bariere. Această analiză situaţională influenţează în mod direct, cantitativ şi calitativ, atât rezultatele imediate şi concrete ale activităţii de asistare şi supraveghere, cât şi poziţia serviciului în lanţul interinstituţional creat.

III.2. Colaborarea la nivelul relaţiei consilier - client
La acest nivel, am identificat cel puţin trei aspecte importante, la care vom face referire mai jos şi anume: legătura consilierului cu medicul psihiatru în beneficiul clientului, abilităţile de comunicare necesare consilierului şi interrelaţia dintre violenţă şi tulburările mintale.

a. Comunicarea cu medicul psihiatru influenţează în mod evident relaţia de asistenţă stabilită între consilier şi client întrucât:

- tratamentul medical este parte importantă din viaţa clientului nostru în condiţiile în care clientul are obligaţia de a urma un tratament sau este în evidenţele unui serviciu psihiatric în mod voluntar, în afara situaţiei sale juridice

- eventualele semne ale unor tulburări mintale pot fi confirmate printr-un diagnostic specific doar de medicul psihiatru

- medicul psihiatru este în măsură să ofere consilierului informaţii pertinenţe privitoare la modalităţile de comunicare eficientă cu clientul, evaluarea riscului de violenţă şi autoagresiune, etc.

b. Abilităţi de comunicare:

Principale îndatoriri în comunicarea cu clientul la nivelul activităţii de asistenţă şi consiliere:

-determinarea principalelor probleme /nevoi ale clientului

-determinarea modului în care acestea sunt percepute /resimţite de client

-determinarea impactului fizic, emoţional şi social al problemelor asupra clientului şi familiei sale

-adaptarea informaţiilor la ceea doreşte clientul să ştie; verificarea capacităţii sale de înţelegere

-evidenţierea reacţiilor clientului la informaţiile oferite şi a principalelor sale motive de îngrijorare

-determinarea gradului în care clientul doreşte să participe la luarea de decizii

-discutarea opţiunilor de intervenţie, astfel încât clientul să le înţeleagă implicaţiile

-creşterea implicării clientului, luarea deciziilor ce privesc modificări ale stilului de viaţă de comun acord cu clientul

-verificarea permanentă a modului de înţelegere de către client a celor spuse de consilier.

Motive pentru care clienţii nu-şi mărturisesc problemele:

- convingerea că nu se poate face nimic pentru ei

- ezitarea la gândul că l-ar putea împovăra pe consilier cu problemele lor

- dorinţa de a nu părea patetici sau neajutoraţi

- temerea că vor fi priviţi altfel / vor fi judecaţi după ce-şi vor mărturisi problema de sănătate mintală

- temerea că n-ar avea dreptul să-şi menţioneze problemele

- atitudinea / comportamentul consilierilor

- îngrijorarea că li se vor confirma temerile legate de afecţiunea în cauză

Evidenţierea problemelor şi îngrijorărilor clienţilor:

• 
  stabilirea contactului vizual în timpul întrevederilor şi menţinerea la intervale rezonabile pentru a va arăta interesul
  
• 
  încurajarea clienţilor să expună cu precizie succesiunea situaţiilor care au favorizat apariţia problemei de sănătate
  
• 
  solicitarea de date referitoare la evenimentele principale şi la modul în care îşi percep problemele.
  

Clienţii sunt astfel ajutaţi să-şi amintească experienţele trăite, să se simtă înţeleşi şi să facă faţă mai uşor problemei cu care se confruntă. Practicarea “ascultării active” presupune răspunderea la indiciile legate de îngrijorarea clienţilor şi de problemele lor de sănătate prin clarificare şi explorare.

Evitaţi să întrerupeţi clientul înainte ca acesta să fi terminat de relatat aspecte importante. Recapitulaţi informaţiile pentru a le arăta clienţilor că i-aţi ascultat şi asiguraţi-vă că v-au înţeles corect.

Interesându-vă despre impactul social şi psihologic al problemelor asupra clientului şi familiei sale, îi arătaţi clientului că vă interesează bunăstarea psihosocială atât a lui, cât şi a familiei sale.

Asiguraţi-vă permanent că aţi fost atenţi atât la aspectul verbal cât şi non-verbal al comunicării. Comportamentul clientului are întotdeauna un sens, nu este niciodată un fenomen izolat şi întâmplător. Poate să exprime tensiuni în cadrul unei personalităţi, poate fi urmarea unor tensiuni relaţionale. Pentru un consilier este de mare importanţă să poată aborda, descrie şi recunoaşte comportamentul clientului său.
Oferirea de sprijin

De multe ori, în activitatea de asistare a clientului, sunt abordate probleme emoţionale din care va trebui să iasă clientul folosindu-şi propriile forţe, într-un mediu sigur, cu ajutorul consilierului. Dacă accentul va fi pus exclusiv pe starea de boală în care s-ar afla clientul, există riscul inducerii în client a unui sentiment de neputinţă, dezvoltând pasivitatea şi / sau independenţa. Clienţii trebuie să înveţe să-şi cunoască propria forţă şi s-o folosească.

Manifestaţi-vă empatia pentru a arăta că aveţi idee despre ceea ce ar putea simţi clientul, că încercaţi realmente să-i înţelegeţi problemele cu care se confruntă. Manifestarea empatiei, oferirea de suport, crearea unui climat şi a unei relaţii de încredere trebuie permanent să fie făcută cu măsură, funcţie de limitele relaţiei de asistare şi de informaţiile oferite de medicul specialist, pentru a nu induce o stare de dependenţă faţă de consilier şi, nu în ultimul rând, pentru a proteja persoana consilierului.
c. Interrelaţia dintre violenţă şi tulburările mintale
Cercetările epidemiologice ce au studiat interrelaţia dintre violenţă şi bolile psihice au sugerat existenţa unei asocieri minore între aceste variabile. Factorii cheie de risc au inclus factori demografici (bărbaţi tineri, cu un nivel socio-economic scăzut), istoricul de violenţă în antecedente, abuzul de substanţe, manifestarea unor simptoame psihotice acute şi, mai ales, prezenţa unor anumite tipuri de deliruri.
În practica zilnică putem avea de-a face cu agresivitate îndreptată spre noi sau spre alţii, sau cu manifestări de autoagresivitate . Un prim pas în scopul estimării riscului de violenţă este investigarea gândurilor violente asupra celorlalţi şi / sau asupra propriei persoane, inclusiv cele legate de suicid. Atunci când un client care prezintă semnele unor tulburări mintale ameninţă cu violenţa este importantă evaluarea riscului făcută de către medicului psihiatru, obţinerea cât mai multor informaţii din surse apropiate clientului.

Important de ştiut este faptul că agresivitatea nu se exprimă doar prin lovituri sau cuvinte şi / sau expresii jignitoare. Se poate exprima şi, de exemplu, prin subminarea sistematică a raporturilor dintr-o comunitate / relaţie.

Abordarea situaţiilor tensionate şi a agresivităţii nu exclude prezenţa unui coleg în timpul întrevederilor cu o persoană ce prezintă un anumit risc de agresiune sau / şi autoagresiune.

În situaţiile în care, pe parcursul unei întrevederi, clientul se manifestă într-un mod agresiv (ridică tonul, nu poate fi oprit, ameninţă etc.) este importantă autostăpânirea, evitarea confruntărilor pe moment, încercarea de a stabili un contact cu clientul în momentele de pauză, dar şi iniţierea unei discuţii la următoarea întrevedere privind situaţia de furie. Paşii care pot fi aplicaţi în abordarea unei situaţii tensionate:

1. 
   A nega / a evita confruntarea
   
2. 
   A stabili un contact atunci când este posibil, respectiv în momentele de respiro ale clientului (“înţeleg de ce eşti furios” etc.)
   
3. 
   A asculta activ / clientul trebuie să simtă că acorzi importanţă problemei expuse în situaţia conflictuală
   
4. 
   A pune capăt la momentul oportun
   
5. 
   Iniţierea unor discuţii la următoarea întrevedere raportate la situaţia conflictuală anterioară / Confruntarea.
   

III.3. Colaborarea interinstituţională / Lucrul în reţea
Managementul de caz presupune funcţionarea într-o reţea de instituţii. Partenerii serviciului de reintegrare socială şi supraveghere din cadrul reţelei vin din domeniul:

• 
  juridic (funcţie de statutul clientului: inculpat, persoana condamnată supravegheată şi /sau asistată, persoana asistată în penitenciar sau post-penal),
  
• 
  sănătăţii mintale ( trimiteri, diagnostic, tratament medical)
  
• 
  diverselor sectoare ale vieţii publice, funcţie de nevoile identificate ale clientului (nevoia unei locuinţe, a unui loc de muncă etc.)
  

Partenerii naturali din această reţea sunt, cel puţin:

• 
  Direcţiile judeţene de sănătate publică
  
• 
  Diverse unităţi sanitare / laboratoare de sănătate mintală, secţii de neuropsihiatrie etc.;
  
• 
  Inspectorate judeţene de poliţie;
  
• 
  Parchet;
  
• 
  Instanţe;
  
• 
  Penitenciare;
  
• 
  Organizaţii nonguvernamentale;
  
• 
  Primării;
  
• 
  Agenţii de ocupare a forţei de muncă
  
• 
  Inspectorate şcolare
  
• 
  Direcţii pentru protecţia drepturilor copilului
  
• 
  Direcţiile pentru tineret şi sport
  
• 
  Biserici, alte organizaţii religioase etc.
  

Pentru clienţii săi, serviciul de reintegrare socială şi supraveghere îndeplineşte funcţia de intermediar către celelalte instituţii, funcţie de nevoile specifice. Această funcţie este motivată prin faptul că, serviciul de reintegrare, din poziţia lui:

• 
  Poate opera în toate fazele procesului penal, atât în perioada detenţiei, cât şi în afara ei, astfel putând fi asigurate continuitatea şi coerenţa în beneficiul clientului;
  
• 
  Poate fi activ pe tot parcursul unui “traiect”, pe când alţii sunt implicaţi doar într-o fază; prin urmare, poate să fie veriga de legătură pe durata întregului traiect;
  
• 
  Poate opera pe plan local şi naţional, continuând să-şi ofere serviciile şi după transferul clientului.
  

Este important ca serviciul de reintegrare să întreţină relaţii structurale cu partenerii din reţea, atât pe plan naţional, cât şi pe plan judeţean şi orăşenesc.

Aceste relaţii au fost între timp parţial definite şi consemnate într-un număr de parteneriate sau protocoale de colaborare. Este de asemenea important că aceste instituţii să fie informate şi lămurite în legătură cu ceea ce poate oferi serviciul de reintegrare socială şi supraveghere, care-i sunt atribuţiile vis-à-vis de activitatea de supraveghere şi asistenţă a persoanelor condamnate care suferă de tulburări mintale, fixându-se cadrul de colaborare în mod clar.
În concluzie, lucrul în reţea, colaborarea interinstituţională este importantă pentru că:

• 
  O singură instituţie nu poate dispune de expertiză în toate domeniile
  
• 
  Se evită punerea în practică a unor intervenţii / abordări şi / sau formularea unor concluzii din perspectiva uni-disciplinară
  
• 
  Schimbul de informaţii între specialiştii care au analizat aceeaşi problemă conduce la valorificarea tuturor informaţiilor şi alegerea unei modalităţi eficiente de intervenţie
  
• 
  Sarcinile /responsabilităţile specifice conduc la eficientizarea intervenţiei
  
• 
  Ierarhizarea responsabilităţilor diferiţilor profesionişti la un anumit nivel al intervenţiei (supraveghere, asistenţă şi consiliere pe parcursul supravegherii, asistenţă şi consiliere în penitenciar sau post-penală) permite integrarea diverselor demersuri într-o intervenţie unitară, structurată într-o manieră holistică.
  
• 
  Interesul de recuperare trebuie să fie al întregii comunităţi.
  

[………]

III.5. Principii şi valori în lucrul cu persoanele care suferă de tulburări mintale

1. 
   Serviciul de reintegrare socială şi supraveghere îndeplineşte funcţia centrală de verigă între client şi lanţul instituţiilor comunitare.
   

2. 
   Exploatarea la maxim a reţelei comunitare / lucrul interdisciplinar.
   

3. 
   Implicarea familiei şi a mediului social proxim.
   

4. 
   Medical psihiatru este singurul în măsură să pună un diagnostic. Consilierul de reintegrare poate să recunoască / identifice anumite semne specifice şi să descrie comportamentul legat de boală.
   

5. 
   Autodeterminarea şi limitele relaţiei de asistare. Siguranţa personală ca şi principiu de lucru.
   

6. 
   Asigurarea unui climat de încredere şi înţelegere versus autodeterminarea consilierului.
   

7. 
   Intervizarea cazurilor în echipa serviciului (suport şi schimb de informaţii în echipă ).
   

8. 
   După fiecare întrevedere cu clientul notează toate informaţiile obţinute (comportament, limbaj etc.). Notează persoanele şi instituţiile contactate, numere de telefon etc. Aşa îl poţi ajuta şi pe colegul care, eventual, va lucra la un moment dat cu respectivul client.
   

9. 
   Principalul instrument de identificare al unei tulburări mintale eşti tu! Analizează efectul pe care comportamentul clientului tău îl are asupra ta. Daca nu poţi fi tu însuţi în relaţia cu clientul, nu tu eşti problema!
   

[………]

1 Manualul CONSILIEREA in cadrul Birourilor de Consiliere pentru Cetăţeni Realizat de Fundatia Internationala de Management, in cadrul Programului “Dezvoltarea Societatii Civile 2000”, Componenta “Birouri de Consiliere pentru Cetateni”, proiectul “Instruire si Dezvoltarea retelei Birourilor de Consiliere pentru Cetateni”, p.57

2 www.comunicare.ro, Olimpiadele comunicării, Comunicarea non-verbală. Limbajul gestual

3 op.cit.

4 Manualul CONSILIEREA in cadrul Birourilor de Consiliere pentru Cetăţeni, Realizat de Fundatia Internationala de Management, in cadrul Programului “Dezvoltarea Societatii Civile 2000”, Componenta “Birouri de Consiliere pentru Cetateni”, proiectul “Instruire si Dezvoltarea retelei Birourilor de Consiliere pentru Cetateni”, p.59

5 op. cit., p.67

6 op. cit. p.73

7 André DE PERETTI, Jean-André LEGRAND, Jean BONIFACE, op.cit., pp. 321-322

8 ibidem

9 Irimescu Gabriela, Tehnici utilizate în asistenţa socială, Ed. Univ. „Al.I. Cuza”, Iaşi

10 op.cit, p.69

11 Gabriela IRIMESCU, op. cit., p. 62

12 În România se intersectează trei mari căi de tranzit. Din cauza războiului, calea africană – Egipt, Iran, Irak, Turcia, Bulgaria, România –, care trcea înainte prin Iugoslavia, şi-a schimbat traseul prin România. Cea de-a doua cale este cea asiatică, China, Rusia, Ucraina, Republica Moldova şi din nou România. Cea de-a treia cale, mai nou apărută, este calea Americii de Sud, de unde vine cocaina, atât pe cale maritimă, prin Mediterana, cât şi pe cale aeriană, prin aeroportul Otopeni.

13 www.bmj.ro/număr/2001nr05/opinii3.html

14 Gilles Ferreol, Adolescenţii şi toxicomania, Ed. Polirom, 2000, pag. 167-168.