Minerva se dezlantuie



Yüklə 1,21 Mb.
səhifə10/20
tarix01.08.2018
ölçüsü1,21 Mb.
#64942
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   20

Brusc, încăperea fu inundată de un fluierat lung şi ascuţit. Gogu Vasilescu îşi proba instrumentul. Ecaterina Stănescu îi aruncă o privire de gheaţă. Plămădeală sări din fotoliu:

— Dumneata eşti nebun?! Du-te, neică, şi te caută!

Inginerul îl ignoră total. Puse fluierul la gură şi emise al doilea sunet şi mai înfricoşător. De astă dată efectul fu desă­vârşit. Uşile se trântiră de perete şi apărură şase capete îngrozite. Căpitanul îl măsură rece.

Domnule Vasilescu, v-aş sugera să vă petreceţi timpul ceva mai util pentru amândoi: mie, îngăduindu-mi să continui ancheta, dumneavoastră meditând asupra ciudatei plimbări de azi-noapte. Va trebui să daţi unele explicaţii.

Se retrase. Ionică Panait înregistră aşchiile de lemn împrăş­tiate peste tot, dar nu comentă.

Gogu Vasilescu, calm, sculpta pe fluier cu vârful bricea­gului iniţialele G.V

— Dacă poţi face matale figura încă o dată, propuse medicul amuzat, dau o sticlă de şampanie. Nu de alta, dar mi-a plăcut expresia domnului căpitan.

Inginerul fu imediat de acord:

— Gata, domnule! Batem palma?

Iliescu intră în hol aducând patru pahare aburite.

— Citronadele!

Negreanu făcu ochii mari.

— Aţi cerut dumneavoastră aşa ceva?

Ceilalţi clătinară nedumeriţi capul. Studentul îi privea derutat cu paiele în mână.

— Poate altcineva, opină Plămădeală.

Gogu Vasilescu întinse mâna.

— Lasă-le aici. Oricum, sunt bine venite. Când o face dumnealui pariu pe o sticlă de şampanie să ştiţi că se apropie sfârşitul lumii...

Iliescu distribui paharele. Neîndemânatic, vărsă câteva picături pe rochia Ecaterinei Stănescu. Medicul dusese paharul la gură.

"Acu' să vezi tărăboi..."

Sări în picioare strigând:

— Nu beţi! E cianură.

— Eu n-am nici o vină! spuse bucătăreasa, rostogolindu-şi înspăi­mântată ochii. Veni băiatu' şi zise: coană Mărioară, patru citronade. Aşa mi ceru, aşa făcui.

Îşi prinse braţele înfrigurată şi se uită la Iliescu solicitându-i confi­rmarea. Studentul înclină capul.

Atanasiu trase nervos din ţigară. Tânărul îl irita. Avea ceva dispre­ţuitor în priviri; simţeai instinctiv că în faţa lui nu contezi. Şi mai simţeai că este vorba despre o certitudine depăşind poza ieftină. Întrebă:

— Cine a făcut comanda?

Iliescu îşi duse mâinile la spate într-o poziţie degajată care nu suporta ierarhizări apriorice...

"Şi culmea, aprecie căpitanul, nu-i poţi reproşa nimic. Face totul în limitele decenţei, fără insolenţă, fără ostentaţie."

— Domnul Panait. M-a oprit pe coridor şi mi-a spus să duc patru citronade în hol.

— Aţi asistat la prepararea lor?

— Nu. Am ieşit câteva minute până afară.

Ţiganca se desprinse din ungherul ei.

— Eu am văzut, boiarule.

— Ei, făcu bucătăreasa, spune dumneatale!

— Ce să spui?! Zamfira dădu din umeri, apoi arătă cu degetul: Dă colo a luat zahăr, dă dincolo lămâie, a turnat apă minerală şi gata.

Atanasiu mirosi prudent conţinutul sticlei. "O să trebuiască să le trimit la analiză..."

— Când m-am întors, interveni Iliescu, erau gata preparate.

— În drum spre hol v-aţi întâlnit cu cineva?

— Nu.

Tânărul ezitase imperceptibil înainte de a răspunde, sau i se păruse doar? Enervat, căpitanul strivi la întâmplare ţigara pe marginea unei farfurii. Studentul nu-i plăcea. O antipatie spontană, nemotivată, pe care încerca să şi-o reprime. Insistă:



— Sigur?

— Nu m-am întâlnit cu nimeni. În schimb s-a întâmplat altceva.

— Ce anume'?

— Aproximativ zece minute, tava cu paharele a rămas pe terasă.

— Pe terasă? Cum a ajuns acolo?

— Am lăsat-o eu.

— De ce?

— M-a surprins discuţia cu noul venit. Instinctiv, am pus tava pe una din mese şi m-am repezit să văd ce se întâmplă.

— Instinctiv... Spuneţi-mi vă rog, aţi cunoscut mulţi ospătari care părăsesc comanda şi aleargă să vadă scandalul din local? Nu vi se pare că instinctiv cel mult trebuia să grăbiţi pasul?

Iliescu îşi strânse pleoapele.

— Eu nu sunt ospătar de meserie, ci student. Parcă v-am mai spus.

— Mda... Continuaţi.

— După ce lucrurile s-au lămurit, m-am dus la bucătărie şi am aprins o ţigară. Mi-am amintit de paharele uitate pe terasă, văzând sticla de borviz şi lămâile. Cam asta ar fi totul.

— Nu! declară apăsat Atanasiu. Nu e totul, domnule Iliescu. Mai trebuie să născociţi o explicaţie şi faptului că aţi preferat să ocoliţi terasa pentru a ajunge în hol.

Stăteau în fotolii. Plămădeală afişa indiferenţă, într-o pozi­ţie negli­jentă. Muşchii încordaţi, tremurul neîncetat al mâini­lor, ochii, două bile rotunde negre în continuă rostogolire, contrastau însă evident cu atitudinea de repaus şi nepăsare arborată de economist.

Alain Mathieu îşi rodea unghiile urmărind fără interes îndeletnicirile inginerului. Gogu Vasilescu cu mâinile împreu­nate pe pântece rotea degetele groase unul după altul într-o nesfârşită morişcă privind absent tavanul. Cum treaba asta nu enerva pe nimeni, împinse mult buzele în afară emiţând câteva mugete joase.

Ecaterina Stănescu pufni întorcându-şi capul. Rudy Negreanu zâmbea subţire.

— În accepţiunea dumneavoastră, domnule Vasilescu, întrebă căpitanul, cum s-ar numi treaba asta?

— O sole mio. Canţonetă.

Zamfira lu' Mutu ridică fruntea.

— Fugi d-acilea! Astea-s geamparalele!

— Cine a văzut pe terasă sondele cu citronadă?

Nimeni nu răspunse. Atanasiu se adresă inginerului:

— Unde vă aflaţi acum jumătate de oră?

— La mine în odaie. Ţineam foarte mult să ştiu dacă tot răscolindu-mi prin valiză, amicul Plămădeală nu s-a îndră­gostit subit şi de briceagul meu.

Economistul se apropie agresiv.

— Ce-ai spus?! Cum îţi permiţi?

— Linişteşte-te, domnule Plămădeală, interveni împăciuitor Rudy Negreanu. Sunt sigur că dumnealui a glumit. Ce-ţi mai trebuia briceag, când abia ai făcut rost de-aşa un cuţit bun de bucătărie.

Marioara Ţâmpoc tresări.

— Şi eu îl căutai de-mi veni rău! Se întoarse spre ţigancă: Ce păzişi, toanto?!

— Ţin să vă asigur, făcu economistul, că asemenea calom­nii nu vor rămâne fără consecinţe. Ne mai întâlnim noi.

Căpitanul tuşi sâcâit:

— Vă rog! Notă ceva, apoi se întoarse la Gogu Vasilescu: Deci aţi făcut inventarul valizei. După aceea?

— Am rupt o creangă de soc ca să-mi meşteresc un fluier.

— Creşte aşa ceva în camera dumneavoastră?

— Ei, bravo! În curte, vezi bine!

— Cu alte cuvinte, aţi coborât. Pentru a ieşi în curte, în mod obligato­riu trebuia să traversaţi terasa.

— Exact.


— Şi aţi văzut sondele cu citronade?

Gogu Vasilescu ezită.

— Nu.

— Dacă ospătarul a spus adevărul, ele erau deja pe masă.



— Dacă a spus adevărul!

— Îmi permiteţi? interveni Rudy Negreanu. Cred că domnul Vasilescu, fără nici o intenţie fireşte, a uitat un lucru. Tra­versând terasa, domnia sa şi-a dat seama că i s-a deznodat un şiret la pantofi. A pus piciorul pe unul din scaune şi l-a legat. În timpul acestei operaţii, a lovit cu cotul şi era cât pe ce să răstoarne una din sondele cu citronadă. M-am convins atunci încă o dată ce reflexe minunate are. A prins-o din zbor...

— E adevărat?

Gogu Vasilescu ridică din umeri.

— Habar n-am. Nu-mi amintesc.

— Nevastă-mea, Clara...

— Aoleu! Inginerul dădu ochii peste cap. Iar a luat-o cu neamurile!

— Nevastă-mea, Clara, reluă impasibil medicul, are o vorbă. De câte ori îi spun că nu-mi amintesc să fi spart vreo ceaşcă, zice: "Rudy, aşa un pezevenghi ca tine n-am pomenit! Tu vrei să vreau să cred că n-ai vrut..."

Căpitanul îşi deschise din nou carnetul:

— Deci şi dumneavoastră aţi părăsit holul.

— Fireşte. Nu mă întrebaţi de ce să vă spun. Se fumase prea mult şi mă durea capul. Aşa că am ieşit niţel pe terasă. Domnul Vasilescu nu m-a văzut pentru că eram la cealaltă extremitate. Surâse: Nu m-a văzut sau n a vrut să mă vadă...

— E adevărat?

— Că ne-a înnebunit cu pildele şi că eu unul evit să-l întâlnesc pe dumnealui este cât se poate de adevărat.

— Stau şi mă întreb, oare din cauza pildelor mele îi eviţi şi pe ceilalţi? Mi-aduc aminte cum te furişai azi-noapte pe culoar. Vorba nepoatei mele...

Atanasiu îl opri cu un gest scurt.

— Cât aţi rămas pe terasă?

— Aproximativ 5 minute.

— Timp suficient ca să măsluiţi limonadele.

Intervenise Ecaterina Stănescu. Ceilalţi se întoarseră surprinşi. Rudy Negreanu continua să zâmbească.

— Crezi mata că mai era nevoie? Ieşiseşi doar înaintea mea...

— Vă rog să notaţi, domnule căpitan, că n-am rămas o singură clipă pe terasă. Dumnealui, şi-l indică pe Plămădeală, poate să confirme.

— Dar poate? se interesă încet medicul.

Atanasiu îi privi iritat. Economistul se ridică.

— Eu unul n-am văzut nimic! Absolut nimic!

— Uite că nu poate...

— Cum, domnule Plămădeală?! Ecaterina Stănescu da semne de sufocare: Erai doar afară, rezemat de stâlp. Nu mi-ai spus dumneata când am coborât treptele că nu e bine să mă îndepărtez, că orice pas poate da naştere la interpretări?

— Am spus eu aşa ceva?

— În general, observă Gogu Vasilescu, doamna are obiceiul să improvizeze.

— Ce să facă? se interesă ţiganca.

Marioara Ţâmpoc îi explică în şoaptă:

— Adicătelea să mintă.

— Asta-i dreptu, are năravu' ăsta. Şâ-i păcat, boiarule, că-i fomeie bătrână.

Ecaterina Stănescu îi aruncă o privire otrăvită, apoi se întoarse indignată. Atanasiu se apropie.

— Pentru ce aţi părăsit holul?

— Mă plictiseau de moarte observaţiile "inteligente" ale doctorului. Am preferat să iau puţin aer. Desigur, Plămădeală are motive serioase să susţină că nu m-a văzut.

Economistul îşi căuta nervos locul în fotoliu. Preciză:

— Domnul Plămădeală!

— Confirmând, trebuie să justifice de ce şi-a ales ca sprijin tocmai coloana de lângă masa pe care erau citronadele.

Atanasiu clătină din cap.

— Observaţia este cât se poate de adevărată. Se adresă economis­tului: Ce aveţi de spus?

— Dintr-un cavalerism pe care sunt convins că doamna n-o să-l înţe­leagă niciodată, zâmbi Plămădeală, am încercat să omit unele amănunte ce-ar putea-o dezavantaja. Într-adevăr, am fost pe terasă şi am văzut-o ieşind. Eram rezemat de un stâlp însă în apropierea uşii care dă în bucă­tărie şi nu lângă masa cu citronadele uitate de ospătar. Pe această masă şi-a pus doamna Ecaterina Stănescu poşeta în timp ce căuta ceva în ea.

— Impertinenţă! Masa pe care am pus poşeta era absolut goală. Omul ăsta minte îngrozitor! Minte sau mă confundă.

— Cu cine? Căpitanul se întoarse spre Alain Mathieu: Dumneavoastră aţi văzut-o cumva pe doamna în timp ce traversa terasa?

Francezul clătină din cap.

— Nu.

— Ce zice? se interesă ţiganca trăgându-l de mânecă pe Rudy Negreanu.



Medicul îi traduse amuzat,

— Unde vă aflaţi acum o jumătate de oră?

— Ce zice? Ce zice?

— Îl întreabă unde se afla.

— Lângă maşină. Cercetam cauciucurile.

— Ce zice? Ce zice?

Gogu Vasilescu izbucni:

— Mai taci dracului din gură, că ne-ai înnebunit!

— Şi n-aţi observat nimic în legătură cu citronadele?

— Ba da. Alain Mathieu zâmbi: Doamna, şi arătă spre ţigancă, s-a apropiat de masă şi a mirosit paharele.

— Ce zice?

— Mi-e tare frică, făcu Rudy Negreanu zâmbind, că ce zice, zice rău. Cică te-a văzut mirosind citronadele.

— Pe mine?! Ptiu!

Alanasiu o privi lung. Duse degetul la gură trăgând cu unghia de incisiv. Zamfira lu' Mutu se domoli subit.

— E adevărat?

— Adică ce să fie adevărat, boiarule?

— E adevărat ce spune dumnealui că ai mirosit paharele?

— Adică de ce să le miros?

— Ştiu şi eu? Ţi s-o fi părut ceva ciudat.

— Adică ce să mi se pară ciudat? Pentru că a trecut franţuzu' pa lângă ele şî nu ştiu ce a vrăjit din deşte dasupra mesei?

— Când a trecut? Înainte sau după ce le-ai mirosit?

— Înainte. Dar nu le-am mirosit...

— Dar ce-ai făcut?

— Le-am gustat. Am gustat din fiştecare câte-o gură. Aşa, ca să văz ce inimă are coana Marioara...

Medicul se ciocni cu Gogu Vasilescu în capul scării.

— Scuză-mă.

Inginerul îl examină din cap până în picioare.

— Ce-ţi veni, domnule, să mă bănuieşti tocmai pe mine?

— Tocmai pe dumneata? Iartă-mă, dar ai înţeles greşit. Pe mata n-am să te bănuiesc niciodată. Şi ştii de ce?

— De ce?


— Eşti grozav de simpatic!

Gogu Vasilescu îl privi neîncrezător.

— Mă gândesc care o fi imbecilul? Izbucni: Este inad­misibil! O clipă de neatenţie şi-mi scriaţi la post-restant pe lumea ailaltă.

— Într-adevăr, a fost o mare şansă.

— Şansă?! Lasă-mă, domnule, în pace! Va să zică de o şansă atârnă viaţa mea?

— Ştii bine că da, spuse blând medicul. Nu ne place s-o recunoaştem, totul devine prea fragil, prea... fără mâine, dar asta e realitatea.

— De ce să nu te arunci atunci cu capul în baltă? Vorba aia, cu puţin noroc...

— Mai devreme sau mai târziu tot o facem.

— Vacs! Dacă trebuie să mă înec, dă-mi voie cel puţin să-mi aleg eu momentul.

— Părerea mea e că mata n-ai să te îneci niciodată. Nici la propriu, nici la figurat.

Inginerul se strâmbă:

— Adică?


— În noaptea aceea, ştii care, te-am văzut din întâmplare făcând baie în lac.

— Şi?


— Chiar mă gândeam să te felicit pentru felul minunat în care înoţi. Adăugă după o mică pauză: Dar m-am răzgândit.

— De ce?


— Dacă aşa un bărbat inteligent ca matale spune domnului căpitan că nu ştie să înoate, înseamnă că eu n-am văzut bine...

— Mă interesează foarte puţin flirtul ăsta de idei, spuse inginerul ridicându-şi bărbia.

— Nu ştiu cum se întâmplă, dar îmi aminteşti de-o verişoară a tatălui meu. Obişnuia să ia câte un ceai de tei în fiecare seară...

Gogu Vasilescu îl întrerupse:

— Verişoara dumitale mă interesează şi mai puţin! Făcu o pauză măsurându-l din creştet până în tălpi: Vreau să-ţi dau un sfat.

— De, oftă medicul. S-ar putea ca nici eu să nu fiu din cale-afară de curios.

— Mă simt totuşi dator să-ţi atrag atenţia că oricine în locul dumitale ar distruge alpenştocul sau cel puţin i-ar curăţa bine partea metalică. Poartă urme de sânge.

Capitolul XIII

Ionică Panait mărturiseşte
Renunţase la pălăria aceea caraghioasă din Ţara Oaşului şi, descope­rit, craniul pleşuv al hangiului aducea cu o minge pe cale să se dezumfle.

"Cu cine seamănă, cu cine seamănă?" se întreba Atanasiu izbit de chipul nou al lui Panait.

Fără pălărie, era altcineva, aşa cum o persoană pe care ne-am obiş­nuit s-o vedem cu ochelari, scoţându-i, devine alta.

— Bănuiţi probabil de ce v-am chemat, începu căpitanul notând nişte cifre pe coala albă.

— Nu-i greu... Povestea cu citronadele.

— Cine a făcut comanda?

Ridică brusc privirea îngheţată. Panait îşi înfipsese unghiile în carne.

"Vrea să mă dea gata cu ifose ieftine de jandarm comunal. Se uită strâmb, şi Ionică a şi căzut pe spate!"

— Vă simţiţi rău?

— Nu, suflă hangiul roşu la faţă. Sufăr de astm. Mi se întâmplă să pierd respiraţia.

— Să deschid geamul?

Panait clătină din cap.

— Mulţumesc. Aşadar, tot despre comanda aceea bleste­mată este vorba. Respiră adânc: Nu ştiu cine a lăcut-o.

— Mai reflectaţi.

— Dumneavoastră ce vă imaginaţi că fac de două ceasuri? Eram gata să intru în bucătărie când cineva mi-a strigat din spate: "Patru citronade!"

— V-aţi întors desigur să vedeţi cine e. Gestul mi se pare reflex.

— M-am întors, dar n-am văzut pe nimeni.

— Vocea în schimb i-aţi recunoscut-o. Oamenii ăştia sunt de două zile aici.

— Închipuiţi-vă că nu. Probabil că nu sunt un observator prea atent.

— Nu s-ar zice, dacă ne gândim la meseria şi experienţa dumnea­voastră. Vă puneţi deliberat într-o situaţie imposibilă.

— Nu chiar! În calitate de organ de cercetare, aveţi ca sar­cină princi­pală apărarea legalităţii şi nu cred că există altceva care să reprezinte mai bine acest deziderat decât evitarea unei erori judiciare. Sunt inocent, şi, în consecinţă, nu mă simt deloc îngrijorat. Surâse fin: Ştiu că veţi lupta din răsputeri pentru a-mi dovedi nevinovăţia. Mă înşel?

Atanasiu îşi dădu seama dintr-o dată. Panait îi amintea de medalioa­nele cu chipul lui Edgar Wallace fixate în subsolul coperţilor negre. Zâm­betul enigmatic, capul chel ca un ou, eterna pipă. Titluri uitate ţâşniră ca nişte blitz-uri: Omul sinistru, Uşa cu şapte broaşte. Asociaţia secretă Broscoiul. Se revăzu licean...

Fără să-şi dea seama, alungă gândul cu mâna ca pe ceva concret: o muscă, scrum de ţigară, firicele de praf. Zâmbi:

— Aveţi replici avocăţeşti, domnule Panait. Din nefericire, rămân simple replici. Oferiţi-mi o explicaţie logică în legătură cu citronadele şi sunt gata să vă iau apărarea mergând până în pânzele albe.

— Ce pot să vă spun în plus? Am auzit comanda, m-am întors şi n am văzut pe nimeni. La urma urmelor, costa câţiva lei acolo. Dacă mi se cerea un Cordon Rouge, poate aş fi fost mai scrupulos încercând să-l repe­rez pe client înainte de a deschide sticla. Spun poate, căci suntem într-un hotel-restaurant şi nimic nu e mai firesc decât să se comande băuturi.

— Acceptând ipoteza, unde putea totuşi să dispară clientul necunos­cut?

— Nu cred nici o clipă că a dispărut. Probabil, a comandat limonadele dintr-un unghi care nu intra în raza mea vizuală. Stând, să zicem, în capul scării. Şi mai e ceva: vorbeaţi despre un necunoscut. S-ar putea însă foarte bine să fi fost o necu­noscută.

— Domnule Panait! Pot accepta eventual povestea cu clientul camu­flat, mă străduiesc şi încerc să înghit lipsa dum­neavoastră totală de curio­zitate, fac eforturi substanţiale şi înţeleg că n-aţi identificat glasul, dar să nu sesizezi de la o distanţă de 20 de metri cine anume a vorbit — bărbat ori femeie — mi se pare prea mult!

Hangiul ridică din umeri:

— Sunt la Peştera doar trei femei. Ţiganca şi doamna Stănescu au voci masculine, bănuiesc că aţi remarcat. Bucătă­reasa e întâmplător răcită şi vorbeşte răguşit ca un plutonier major.

— Pe ea o excludem oricum. Doar aţi găsit-o în bucătărie.

— Foarte adevărat, deşi un suspicios ar putea raţiona şi altfel.

— Cum?

— Prezumtivului client din capul scării îi era foarte uşor să treacă în bucătărie prin WC-ul de serviciu.



— Cred totuşi că n-ar fi avut timp s-o facă. După propria dumnea­voastră afirmaţie, aţi auzit comanda fiind deja cu mâna pe clanţă.

— Exact. Dar când am pătruns înăuntru, Marioara Ţâmpoc tocmai intra şi ea dinspre toaletă.

— Înţeleg. Să depăşim deocamdată momentul comenzii propriu-zise.

— Din nefericire, după acest moment eu nu vă mai pot fi de folos.

— De ce?

— Pentru că imediat am părăsit bucătăria. Dacă nu ştiu cine a cerut citronadele, ştiu şi mai puţin cum s-a putut strecura cianura. Căci desi­gur, acesta e momentul imediat următor care vă interesează.

— Unde v-aţi dus?

— Am ieşit afară. Nu mă simţeam prea bine.

— V-a văzut cineva'?

— Nu cred. Zâmbi: Sic erat infatis.

Atanasiu îl privi surprins. Omul ăsta se exprima în general folosind un limbaj peste condiţia lui.

— Ce studii aveţi?

— Facultatea de drept.

— Aşa va să zică... Interesant. Deci pe undeva colegi. Aţi profesat?

— Înainte de război. Avocatură. Vă spun lucrurile astea pentru că tot le veţi afla.

— Şi cum se explică această... reprofilare?

— În '48 am fost radiat din barou. Exista pe atunci o rubrică: "Antide­mocrat". Ulterior, nu mi s-au mai oferit decât posturi de jurisconsult.

— Şi?


Hangiul rânji:

— Nu m-au tentat. Salariu fix, concediu limitat etc.

— Apreciez sinceritatea dumneavoastră, deşi, recunosc, mă derutea­ză. Sunt amănunte care vă pun într-o lumină puţin favorabilă.

— Nu există nici un text de lege care să le sancţioneze. Cine mă poate obliga să perseverez într-o profesiune care a încetat să mă intereseze, şi ca să împingem sinceritatea până la capăt, care a încetat să existe. Iar din punct de vedere psihologic, poate că în acest exces de adevăr ar trebui să vedeţi încă o dovadă a inocenţei mele. Vinovat fiind, aş fi omis orice amă­nunt de natură să mă dezavantajeze.

— În locul dumneavoastră, mi-aş fi lăsat interlocutorul s-o gândească singur.

Hangiul îşi strânse buzele.

— Acum, continuă Atanasiu, îmi vine greu să alung ideea unei since­rităţi premeditate. În sfârşit... Cum de aţi naufragiat tocmai în această breaslă?

— Este prima mea meserie. Tata, Ilie Panait, a fost proprie­tarul res­taurantului "Dolly", de pe Brătianu, mă rog, actual­mente Bălcescu. Am crescut în atmosfera asta. Eram elev de liceu şi încă serveam la bar. Deci o profesiune mult mai la îndemână decât oricare alta. Puteţi să mă credeţi, reîntoarcerea îşi are parfumul ei. Am retrăit într-un fel copilăria, adoles­cenţa... Anii '30-30 şi ceva... Shimmy — Fox — Charleston. Mantourile cu vulpi în jurul gâtului gol, pomeţii fardaţi, bretoane, şi accrochecoeur-uri linse, chefuri romantice în birje lăcuite. De, nostalgii de om bătrân...

Atanasiu îl asculta zâmbind:

"Bate câmpii! Ce urmăreşte?"

Întrebă indiferent, fără legătură, mai mult ca să schimbe firul discu­ţiei:

— Familia n-a avut nimic împotriva acestei reîntoarceri?

Panait arboră o poză ultragiată. Enunţă demagogic:

— Ce să fi avut împotrivă? Nici o muncă nu e ruşinoasă.

— Nu mă gândeam la munca în sine, ci la intenţiile care au generat-o.

— Intenţii! Hangiul râse. Ai mei nu sunt atât de subtili şi-n orice caz le lipsesc înclinaţiile analitice. Nevastă-mea n-are nimic de obiectat când frigiderul este plin, iar băieţii sunt încântaţi, ca toţi copiii de altfel, că nu le cerem nimic. Ba îi şi mai ajutăm din când în când.

— Băieţii?

— Unul e inginer, celălalt agronom. Au şi ei copii.

Dar sensul era altul şi Atanasiu îl pricepu: "Sunt om în etate, bunic, de prostii — chiar dacă am făcut cândva — nu-mi mai arde".

Prostii... Tocmai prostiile acelea de demult îl interesau. Trebuia să ştie totul despre oamenii din han. Avea nevoie de o radiografie limpede a exis­tenţei lor şi abia atunci i-ar fi putut judeca în contextul dramatic de la Peş­tera Sihastrului. În legătură cu Panait, Atanasiu nu vedea nimic precis. Fişa lui biografică, din ceea ce lăsa acesta să se înţeleagă era a unui învâr­tit de duzină. Individul care a ştiut să se descurce indi­ferent de împreju­rări, să cadă în picioare, cum se spune, puţin şmecher, puţin şnapan, cu un instinct sigur al situaţiei. De aci, adevărate lovituri de maestru, reviri­mente spectaculoase năucindu-i pe cei din jur.

Atanasiu ştia ce trebuie să fi însemnat acum 20 şi ceva de ani renun­ţarea la o firmă intelectuală în favoarea negustoriei. Într-o anumită socie­tate, chiar cunoscând originea de tejghea a hangiului, aceasta se numea declasare. Şi-ţi trebuia oleacă de curaj pentru a înfrunta senin califica­tivul.

Continua să-l pipăie, orbecăind în labirintul plin de cap­cane al unei existenţe necunoscute, dând glas principiului care îl călăuzea din primii ani de profesiune: "Orice om ascunde ceva în trecutul lui. Ceva foarte grav — chiar dacă aprecierea ţine de o conştiinţă prea scrupuloasă — sau ceva de care îi e îngrozitor de ruşine".

Luptase întotdeauna, din răsputeri, pentru detectarea acestui "ceva", convins fiind că e unicul criteriu ce poate oferi întreaga măsură a unui individ.

— Când aţi intrat în comerţ?

— În 1953.

— '53, repetă pe gânduri căpitanul. Din '48, data la care aţi fost radiat din barou, până în '53 sunt cinci ani. Cum aţi asigurat existenţa familiei dumneavoastră în acest răstimp?


Yüklə 1,21 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   20




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin