Mozambic — Dincolo de umbră

Aleluia!" Era într-adevăr un motiv de bucurie. Aveam aici o gură care
putea vorbi în multe limbi.

„îl cunoşti pe Isus? Ţi-ai predat inima Lui?" Acest lucru era de importanţă

vitală şi trebuia rezolvat. „Nu sunt sigur de acest lucru", mi-a răspuns Luis.
„Eu sunt Romano-Catolic, dar pot eu să ştiu dacă Isus este în inima mea?"

„într-adevăr, poţi. Stai jos şi-ţi voi spune eu cum." Nu mai era nici un

scaun, dar cutia mea de ceai fiind o cutie veche de muniţie, din metal, slu-
jea ca un adevărat scaun pentru Luis şi s-a aşezat ascultând cu atenţie cum
îi prezentam eu Evanghelia. Duhul Sfânt îi vorbea inimii lui neîncetat de
când a fost trimis încoace de general. Terenul era bine afânat şi pregătit ca
sămânţa vieţii să fie sădită. Luis înţelegea totul. El L-a rugat pe Isus să vină
în inima lui şi a fost născut din nou. Faţa lui strălucea şi zâmbetul lui timid
s-a făcut şi mai larg atunci când mi-a împărtăşit povestea vieţii lui.

„De mulţi ani m-am înrolat în trupele Renamo şi sunt acum coman-

dant. Aveam de îndeplinit o îndatorire specială undeva departe de-aici
când am primit un mesaj de la generalul Mateus care spunea că trebuie
să las totul şi să vin foarte repede. Ah! Devenisem foarte îngrijorat. Am
o sută de oameni sub comanda mea şi nu puteam să-i las pur şi simplu.
Un alt comandant a fost trimis să mă înlocuiască. Mi s-a spus să-i
raportez generalului care se afla la o distanţă de câteva ore de mers pe
jos. Nici nu mi-am luat pătura. Am lăsat totul ca să pot merge foarte
repede. Mă gândeam. Am greşit oare cu ceva? Am dat de necaz.
Generalul e un om important. De ce a trimis după mine în felul acesta?
Mă gândeam la toate lucrurile pe care le făcusem, chiar şi la unele greşeli
şi la tot ce îmi aminteam. Oare din cauza asta? Sau aceea? Ah! N-aveam
de unde să ştiu, dar am început să mă rog foarte mult. Mergeam foarte
repede ca să ajung la general. Mă rugam: 'O, Doamne, ajută-mă Te rog.
Astăzi sunt în necaz.' Apoi, când l-am întâlnit pe general am văzut că nu
era nici un necaz. El mi-a spus că trebuia să continui să merg fără să mă
opresc până ce ajung în locul acesta unde urma s-o ajut pe doamna
Nzungu. Acum sunt aici şi dumneavoastră îmi spuneţi lucruri foarte fru-
moase. Cu siguranţă Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile!"

„Ceai pentru mine? Aceşti biscuiţi sunt pentru mine? Mulţumesc, vă

mulţumesc foarte mult. N-am gustat biscuiţi de ani de zile. Sunt foarte
dulci." Lui Luis îi plăcea crema de lămâie pe care o pusesem în rucsacul
meu. Au fost săptămâni foarte speciale. Pentru noi, pentru Luis, pentru
localnici şi pentru soldaţii care ne însoţeau cărându-ne bagajele. învăţăturile
erau transmise cu claritate şi în fiecare zi tot mai multe vieţi erau adăugate

188 /i/lozambic — Dincolo de umbră

Bisericii lui Isus Cristos. Era o experienţă minunată să văd creşterea spiri-
tuală rapidă a lui Luis. Chiar în mijlocul traducerii el se oprea cu uimirea
întipărită pe faţa lui, uitând să mai traducă, atât de atent era la Cuvânt şi se
deschidea să-l primească.

Era o întrebare care-l frământa pe ofiţer. „Eu sunt un om care am pistol.

Am luat parte la multe bătălii. Cum pot eu să fiu creştin când am ucis
oameni?" De multe ori am consiliat câte un suflet aflat în agonie profundă,
tânjind după şuvoiul curăţitor al sângelui lui Isus, dar luptându-se să creadă
că acest sânge e disponibil şi pentru el. Scripturile sunt singurul mijloc prin
care ajungem la adevăr. Citim despre tâlharul de pe cruce, care în ultimul
ceas şi-a pus încrederea în Isus. El era un jefuitor, un criminal, un om rău,
dar când şi-a dat inima sa lui Cristos, a fost iertat şi eliberat de vinovăţie şi
de frică. In cartea Faptele Apostolilor în capitolul 10, citim despre Corneliu,
un sutaş, căpitan peste o sută de oameni. (Ca şi tine Luis.) El era un om care
avea autoritate, un om aflat în conducerea armatei care e descris în versetul
22 ca un om neprihănit, un om temător de Dumnezeu, un om vorbit de bine.
Isus l-a ales pe unul dintre ucenicii Săi dintr-un grup de rebeli. Simon Zilotul
era membru într-una dintre partidele evreilor care s-au răzvrătit împotriva
guvernării crude a romanilor. Nimeni nu e refuzat când vine la Isus.

„Dar eu sunt în armată. Eu nu pot înceta să fiu soldat. E meseria mea!",

a răspuns Luis. Ioan Botezătorul a dat răspuns şi la această întrebare în huca
3:14: „Să nu stoamţi nimic de la nimeni prin ameninţări, nici să nu învinuiţi pe nimeni
pe nedrept, ci să vă mulţumiţi cu lefurile voastre." Este posibil să fii un soldat onor-
abil, nu asupritor sau crud.

Studiile biblice de după-amiază au fost cel mai mare succes. Cel puţin

două sute de bărbaţi veneau în fiecare zi. Ei ascultau cu atenţie, punând între-
bări după aceea şi lămurindu-şi multe lucruri care îi frământau de mult timp.
Era o cooperare autentică şi un sentiment de legătură comunitară în ciuda
diverselor crezuri pe care le aveau. Când oamenii suferă împreună, multele
animozităţi ale vieţii sunt lăsate la o parte. Totuşi era trist să vezi atât de multă
robie spirituală. Bărbaţii îşi asumaseră o grămadă de reguli şi îndatoriri,
gândindu-se întotdeauna că trebuie să câştige într-un fel aprobarea lui
Dumnezeu sau să urmeze nişte legi rigide pentru a deveni sfinţi şi acceptabili.
Mesajul harului adesea le părea oamenilor prea simplu. Isus a împlinit Legea
în dragos te. „ Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit eu." „Să
iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima, cu tot cugetul şi cu toată puterea ta."
Acestea sunt lucrurile care contează. Cu toate acestea, multe din preocupările
importante exprimate în întrebările lor, conţineau subiecte ca: „Este păcat să
mănânci carne de porc? Care e ziua în care trebuie să ne închinăm, sâmbăta

Regiuni îndepărtate interzise 189

sau duminica? Avem voie să luăm medicamente când suntem bolnavi?" La
ultima întrebare trebuia să răspundem cu grijă ca să nu pledăm în favoarea
consultării vraciului. Cuvântul lui Dumnezeu este singurul instrument de
măsură folosit şi Romani 14 răspunde cu claritate la aceste întrebări.

Lecţia cu privire la botez a cauzat cea mai mare agitaţie (iertaţi-mi expre-

sia). Unii fuseseră botezaţi prin stropire, alţii primiseră „botezul lui Ioan."
(Uimitor că găsiseră aceste lucruri în Cuvântul lui Dumnezeu, problema
fiind că ei îşi bazau învăţătura pe un fragment şi nu pe întregul Cuvânt.)
Unii fuseseră botezaţi în numele unui Mapostoro mort deja. Oricare ar fi
fost botezul lor, ei credeau că este un lucru real. Totuşi pătrunderea
Cuvântului lui Dumnezeu face lumină şi ei erau dornici să înveţe şi mulţi au
înţeles adevărul o dată ce le-a fost descoperit.

„Azi e o mare zi pentru mine. Te rog să mă botezi." Comandantului Luis

i-au trebuit doar trei zile de la convertire pentru a cere acest lucru. A fost o
experienţă fericită la groapa de apă când sutaşul, urmat de comandantul
Manuel şi de încă vreo câţiva soldaţi şi-au rezemat armele de un copac,
dezbrăcându-se de rang şi de uniforme pentru a intra în apa nămoloasă.
Smerindu-se cu bucurie ei au câştigat autoritate în poziţiile spirituale. Curăţirea
simbolică şi îngroparea vieţii vechi, fiind înviaţi la o viaţă nouă cu Isus în
ascultare de porunca Sa, a fost o mărturie puternică pentru localnicii care
priveau. „Se poate aşa ceva?" Dovada era chiar înaintea ochilor lor şi mulţi au
fost provocaţi să asculte Scripturile în acelaşi fel. Aşa cum se întâmplă adesea
la botez, demonii şi-au făcut auzit protestul lor. Când una dintre femei a fost
cufundată în apă, un demon a ţipat făcând-o să-şi piardă puterea din mâini şi
din picioare. Pastorul de la Adunările lui Dumnezeu şi asistentul său au sărit să
ajute şi au scos-o pe femeie care acum era înţepenită ca o scândură. Mulţimea
făcea gălăgie şi scotea excalmaţii agitate. Agonia şi grimasele de pe faţa femeii
m-au făcut să fiu foarte supărată pe diavol. „Ieşi afară din ea, în Numele lui
Isus. Desleag-o îţi poruncesc în puterea sângelui lui Isus Cristos!" Cu
o demnostraţie finală de mârâituri şi scrâşnituri, demonul a lăsat-o. Trupul ei
înţepenit s-a înmuiat, ochii înceţoşaţi revenindu-şi la normal iar ea stătea
privind mai degrabă nedumerită. Am stat de vorbă cu ea un timp şi în urma
învăţăturilor pe care i le-am dat, a declarat verbal că renunţă la robia lui Satan
asupra vieţii ei, mărturisindu-şi păcatul şi interzicându-i lui Satan să se întoar-
că în viaţa ei. Apoi a intrat din nou în apă ca să fie botezată. De data aceasta
n-a mai fost nici o problemă şi a ieşit din apă zâmbind, liberă şi victorioasă.
Oamenii se minunau. Nu mai văzuseră până atunci demoni învinşi astfel în
Numele lui Isus. Zi şi noapte discutam despre Cuvânt. Sub pomul de mango,
în jurul focului de tabără, noaptea, pe cărare în timp ce mergeam din sat în sat.

190 /V\ozambic — Dincolo de umb»*ă

Luis fusese însărcinat ca traducătorul nostru oficial de fiecare dată cînd
aveam nevoie. Noi eram încântaţi că acest lucru făcea lucrarea noastră cu
mult mai uşoară şi mai eficientă. Luis împărtăşea Evanghelia cu soldaţii şi
cu localnicii, cu fiecare ocazie chiar şi arunci când noi nu eram prezenţi.
Vestea despre sutaşul care sa întors la Cristos s-a răspândit peste tot şi de
peste tot veneau mesaje cerându-i să-i aducă pe misionari şi în satul lor.

Coloana mea vertebrală—râde

La întoarcerea în tabăra principală am petrecut câteva zile predicând în

barăcile armatei. Sutaşul s-a întors cu totul schimbat. Am văzut o lucrare
fenomenală a Duhului Sfânt în timpul acelei săptămâni. Luis era bine
cunoscut în barăci. Bucuria lui evidentă datorită faptului că îl cunoştea pe
Isus şi învăţa tot mai mult din Biblie era contagioasă. Eram adunaţi în
pădure în locul unde soldaţii serveau masa. Luna îşi filtra lumina printre
copaci, aruncând umbre lungi peste mesele din bambus. Am petrecut un
timp în închinare; prezenţa Domnului putea fi simţită. Am vorbit despre
botezul cu Duhul Sfânt şi i-am chemat pe cei ce doreau să-l primească să
vină în faţă. Am început să ne rugăm. Luis, cu toate că era din fire timid şi
rezervat, a fost primul care a început să vorbească în limba Duhului.
Cuvintele curgeau ca un râu din lăuntrul său. Apoi dintr-o dată a început să
râdă şi să râdă şi să râdă... Toţi priveau mai degrabă surprinşi la început, dar
apoi nu l-au mai băgat în seamă întrucât au început şi ei să vorbească în
limbi noi. După aceea i-am cerut lui Luis să-mi explice ce i s-a întâmplat.
Luis a mărturisit: „Coloana, râdea. Coloana, nu puteam să stau drept pen-
tru că şira spinării râdea aşa de tare. Râdeam din tot trupul. Nu ştiu ce s-a
întâmplat, dar mă simt foarte fericit şi am vorbit în limbi noi."

A venit şi timpul să mă întorc acasă. A fost o misiune minunată, dar îmi

era tare dor de Rod şi de copii. La „Palat" am stat de vorbă cu fetele,
ascultând cu atenţie sunetul avionului nostru Aztec. In cele din urmă am
auzit motoarele avionului chiar deasupra copacilor sub care şedeam noi. In
treizeci de minute Rod a ajuns în tabără cu o motocicletă. Urma să stea de
vorbă cu cei de aici câtva timp, iar apoi urma să mă ducă cu motocicleta
înapoi la aerodrom. După ce am decolat şi zburam deasupra unor sate în
care fusesem, inima mea era plină de mulţumire către Dumnezeu pentru
privilegiul de a-i învăţa pe oameni din Cuvântul Său în această regiune. In
seara aceea am stat în jurul mesei acasă, încă o dată fiind o familie întregită.
Cât de bogaţi eram, să ne avem unii pe ceilalţi, să împărtăşim experienţele
din junglă şi poveştile de la şcoală şi să fim o familie!
Puterea cuvântului scris

Sunteţi de-ai lor!

N-a fost niciodată intenţia noastră să ne ocupăm de altceva decât
Evanghelia. Dorinţa noastră era să-i evanghelizăm pe oamenii din sate care
locuiau în zone îndepărtate unde Cristos a fost propovăduit foarte rar sau
poate chiar deloc. Cu toate că am încercat, n-am putut ajunge în acele regi-
uni fără să trecem prin zonele interzise cucerite de Renamo. O dată ce
intram acolo eram capturaţi de către Renamo, iar apoi eram eliberaţi cu
cererea de a predica peste tot prin zonele lor, ceea ce însemna 85%
din Mozambic. Am văzut acest lucru ca fiind o uşă deschisă de
Dumnezeu. Şi astăzi vedem tot aşa.

Cu cât intram mai mult în Mozambic, cu atât mai tulburaţi eram văzând

condiţiile grele de viaţă în care trăiau oamenii. N-aveau spitale sau acces la
medicamente. N-aveau magazine de unde să-şi cumpere haine sau alimente.
N-aveau bani, n-aveau şcoli. Erau îmbrăcaţi în piei de animale şi în fibre din
coajă bătută de baobab. In timp de pace şi ar fi fost greu să rezolvi toate
aceste lucruri, iar acum era timp de război. Rănile şi plăgile care ar fi putut
să se vindece folosind puţine medicamente, au dus la pierderea membrelor
şi chiar la moarte. Numai încetarea luptelor putea duce la o nouă eră, în care
încă o dată oamenii ar fi trăit în pace şi ar fi început să creadă într-un viitor
pentru copiii lor. Scârbiţi de atrocităţi, de minciuni, şi de propaganda con-
tinuă a regimului marxist Frelimo, ne-am hotărât să ne dedicăm cauzei
păcii din Mozambic, în egală măsură ca şi cauzei Evangheliei.

Uneori era greu să ştii cât de departe să mergi. Cu tot ce puteam mai

bun, noi urmam călăuzirea Domnului. Am trecut dincolo de limitele accep-
tabilităţii. Eram dispreţuiţi şi discreditaţi de cei ce nu puteau să înţeleagă
viziunea şi scopul nostru. Când treci ilegal frontiera unei ţări, calci legea.
Pedeapsa, în cazul nostru, putea fi întemniţarea într-o celulă comunistă sau
chiar moartea. Când armata ţării tale luptă împotriva unor soldaţi rebeli, iar

191

7V\o2ambic — Dincolo de umbra

tu te mişti printre ei, acest lucru e considerat trădare şi e pedepsit cu moar-

tea. Puteam alege să nu intrăm pe uşa deschisă şi să continuăm cu misiuni
convenţionale, trăind o viaţă normală; sau puteam alege să intrăm într-un
loc de slujire care însemna să fim urâţi, înţeleşi greşit şi întotdeauna în peri-
col. Noi am ales cea din urmă variantă ştiind că va trebui să plătim un preţ
pentru aceasta, dar fiind încrezători că, de asemenea, vom secera o răsplată
care merită preţul plătit. Dacă ne-am fi întors spatele, ne-am fi cruţat multe
dureri de cap, dar, de asemenea, am fi pierdut bucuria secerişului pe care
l-am văzut pe teren, unde puţini ar fi fost de acord să meargă. Trebuia plătit
un preţ pe termen scurt pentru o răsplată pe termen lung.

Renamo era o mişcare de anvergură naţională. Noi îi iubeam pe oamenii

din Mozambic şi majoritatea oamenilor erau sprijinitori ai trupelor Renamo.
Eram foarte conştienţi de atrocităţile comise de ambele părţi, aşa cum se în-
tâmplă în orice război. Totuşi prezentarea eronată de către regimul comunist
a forţelor de rezistenţă Renamo era tragică. Chiar şi mai tragic era felul în
care Occidentul cumpăra minciunile lui Frelimo, sprijinindu-i pe comunişti
şi opunându-se celor care luptau pentru libertate şi democraţie. Era un mis-
ter pentru noi, că Occidentul sprijinea comunismul. In străduinţa noastră de
a găsi un echilibru între lucrarea misionară, munca de jurnalist şi implicarea
în procesul de pace, continuam să luăm decizii folosind acelaşi instrument
de măsură pe care-l folosisem încă de la început. S-ar putea să fie ilegal, dar
n-a fost niciodată imoral. Există vremuri când trebuie să luăm decizii tot aşa
cum au făcut ucenicii în cartea Faptele Apostolilor 5:29: „Petru si ceilalţi apostoli
au răspuns si au ^is: Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.'"

O echipă, o armată, orice grup e compus din persoane. Nouă ne plăcea

să cunoaştem cât mai multe persoane din această armată care părea că poate
supravieţui cu nimic şi părea că se dezvoltă şi creşte prin nimic. Am învăţat
multe de la ei şi eram în permanenţă uimiţi de tenacitatea lor în faţa adver-
sităţilor, de hotărârea lor, de perseverenţa şi de refuzul de a se da bătuţi
indiferent ce le-ar fi stat în faţă. Ei rămâneau împreună, dedicaţi unui ţel
comun, ajutându-se unii pe alţii şi dându-şi viaţa unii pentru alţii.

Gostode era acum în stare să converseze fluent în limba engleză. El era

un muncitor pe care te puteai baza şi devenise membru al familiei. Renamo
a deschis un birou oficial în Nairobi. Ei căutau pe cineva care putea primi
telefoane din ţări vorbitoare de limbă engleză sau de portugheză şi au apelat
pentru aceasta la sediul de la Gorongosa. N-am fost bucuroşi când au
hotărât că Gostode era cel mai bun candidat. El nu voia să plece în Kenia.
Ar fi vrut să stea cu noi şi ne implora să vorbim pentru el cu Dhlakama. Am
vorbit, dar era nevoie de Gostode în Nairobi. Aşa că după trei ani de şedere
SOUTH i xai-xai
AFRICA ! Mapuw"

învăţătoarea Lindalva

cu Batsie Snyders

(mama lui Ellie).

învăţătorii Gilda, Arnaldo şi Patricia,
de la CFN Brazilia.
Cântând cu

marimba la

un serviciu de

botez.

Echipa şi studenţii Şcolii Biblice Africa wa Yesu în faţa intrării în clădirea principală.

T-'ute^ea cuvântului sens 193

împreună cu noi, Gostode şi-a luat rămas bun printre lacrimi şi a plecat la
Nairobi. A stat acolo trei ani şi s-a descurcat foarte bine. Eram mândri de
maniera în care se descurca acest tânăr, care, când a venit la noi era un copil
sălbatic al junglei cu părul ţepos ca un arici.

îmbrăcat elegant, el putea să facă faţă situaţiei în care avea de vorbit şi

de tradus oamenilor numeroşi care treceau prin biroul de la Nairobi. Am
văzut multe schimbări în viaţa celor prinşi în războiul junglei. Civili care au
devenit soldaţi, unii prin alegerea lor, alţii împotriva voinţei lor; bărbaţi şi
femei, oameni obişnuiţi care tânjeau după pace şi libertate şi după o viaţă
de familie normală.

Un preşedinte care se roagă

Nu poţi petrece mult timp cu oameni aflaţi în război fără să devii per-
sonal implicat în viaţa lor. Noi simţeam o iubire autentică pentru soldaţi şi
am ajuns să-i cunoaştem îndeaproape pe mulţi dintre ei. Când le arăţi iubire,
le câştigi încrederea şi preşedintele Dhlakama îi spunea lui Rod: „Prietenul
meu, Joseph, tu eşti dintre ai noştri." Aşa şi părea, într-adevăr. Noi eram
misionari; nu trebuia să devenim implicaţi din punct de vedere politic. De
câteva ori, de-a lungul anilor am fost acuzaţi de soldaţii lui Frelimo şi de cei
din Zimbabwe care ne ameninţau cu armele: „Sunteţi de-ai lor!" Noi nu
aveam arme, dar ne simţeam ca fiind de-ai lor. Faptul că aveam aceiaşi
duşmani comunişti care ne urmăreau a dus la formarea unei legături cu care
se pot identifica numai cei care au trecut pe aici. Şi aşa soţul meu a primit
ameninţări şi a fost etichetat de unii ca fiind un bandit. Sunt foarte mândră
de el, iubitul meu bandit.

Am petrecut multe ore vorbind cu Dhlakama, liderul rebelilor care ne-a

devenit un prieten drag. Căldura şi sinceritatea lui sunt evidente celor care au
avut ocazia să petreacă timp discutând cu el. Pasiunea lui pentru oameni şi
dorinţa de a vedea pacea şi dreptatea înfăptuite sunt evidente. Un om devo-
tat familiei, faţa i se destindea când vorbea despre copiii lui. Spunea că mama
şi tatăl lui locuiau în Chibabawa şi rudele lui erau tot acolo. Vorbea cu tris-
teţe despre un frate de-al lui care era ofiţer comandant în forţele aeriene ale
lui Frelimo. Războiul civil este una dintre cele mai mari tragedii ale omenirii.

Când l-am întâlnit pentru prima dată pe Dhlakama, el a afirmat că crede

în Dumnezeu şi că era Romano-Catolic. El nu înţelegea ce înseamnă să fii
născut din nou sau să-L primeşti pe Isus ca Mântuitor personal. Să fii catolic
însemna să fii creştin, credea el. Rod i-a explicat că nu există etichetă a vre-
unei biserici care să poată garanta mântuirea, ci pentru aceasta trebuie să II
primeşti personal pe Isus şi să trăieşti cu El. Dhlakama a promis că se va

194 A^ozambic — Dincolo de umbră

gândi la lucrul acesta. Rod i-a dat o Biblie şi câteva cărţi. De asemenea, i-a
spus despre responsabilitatea liderilor, şi că avea nevoie să fie călăuzit de
Duhul Sfânt. A fost o zi mare aceea când prietenul lui Rod, în cele din urmă
L-a primit pe Isus ca Domn şi Mântuitor. El ne cerea adesea să ne rugăm:
„Eu cred că Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre." într-o ocazie când
Rod era foarte bolnav de malarie în tabără în timpul vizitei lui Tim Salmon,
Dhlakama i-a adunat împreună pe oamenii lui, unii dintre ei fiind ofiţeri
precum şi câţiva vizitatori din alte ţări. El i-a spus lui Tim: „Veniţi, trebuie
să ne rugăm pentru prietenul nostru." Conduşi în rugăciune de către Tim,
ei şi-au dat mâinile împreună în jurul lui Rod şi L-au rugat pe Dumnezeu
să-l vindece. Dumnezeu a răspuns rugăciunii lor.

Corespondent din junglă

Conflictul mozambican devenea caracteristica unei propagande de răz-
boi foarte vehementă în care Frelimo se bucura de avantaje considerabile.
Mai întâi, Frelimo era la guvernare, cu toate resursele disponibile pentru
singurul partid într-un stat cu un singur partid. Instruiţi de marxist-leniniştii
ale căror deprinderi în conducerea mijloacelor de informare era recunos-
cută, ei au continuat să controleze toate mijloacele de informare în masă cu
masiva lor campanie de dezinformare. Cele mai multe reţele media din exte-
rior aveau ca sursă aceste informaţii.

Renamo, de altă parte, avea echipament minim şi puţin acces la media şi

soldaţii erau de cele mai multe ori neputincioşi de a contraataca în războiul
media. Sediul lor era în junglă, neavând mijloace de a ţine constant fluxul
informaţiilor şi le lipsea şi personalul calificat care să poată comunica cu
media. Nu aveau mijloace să prezinte declaraţii sau să respingă falsele acuza-
ţii, în special în limba engleză. Era, de asemenea, foarte important să-i ţină
la curent pe şefii de state şi când Dhlakama călătorea în alte ţări, avea nevoie
să aibă la el literatură pe care s-o dea celor cu care se întâlnea. Reprezentan-
tul Keniei a venit cu ideea că era într-adevăr cineva care putea să satisfacă
această nevoie. Numele acestei persoane era doamna Joseph. La urma
urmei ea scrisese deja o carte: „Mozambic, cruce şi cunună", pe care el o ci-
tise. El a vorbit cu Dhlakama care a spus că e o idee foarte bună, m-a sunat
din Kenia şi m-a întrebat dacă aş vrea să-l ajut în această problemă. La
început nu am luat sugestia prea în serios, dar solicitările care au continuat
m-au pus pe gânduri. Cartea noastră „Cruce şi cunună" fusese deja între-
buinţată în mod neaşteptat. Deşi o cărţulie foarte simplă şi mică, multe vieţi
au fost atinse de ea, unele persoane răspunzând chemării la misiune; cartea
noastră şi-a făcut drum spre departamentele a diferite organizaţii. Pe atunci

L

a cuvântului scris 195

erau puţine informaţii despre Mozambic în afară de linia de propagandă
obişnuită; cartea prezenta ceva foarte diferit şi fusese scrisă din prisma
experienţei personale. Dhlakama avea mereu câteva cărţi cu el şi le dădea di-
feritelor personalităţi cu care se întâlnea. Era uimitor cum lucra Dumnezeu
şi obişnuia să îşi transmită Cuvântul Său unor oameni care în mod obişnuit
n-ar fi citit Biblia şi n-ar fi mers la biserică.

Am primit o scrisoare cu antetul parlamentului Australiei care ne-a încu-

rajat foarte mult:

Dragă domnule şi doamnă Hein,

Am fost încântată să primesc cartea dumneavoastră şi mi-a făcut o mare plăcere
s-o citesc. Am inclus în această scrisoare, pentru informaţia dumneavoastră, o copie
a unui discurs pe care l-am ţinut în parlament în care am făcut refeinţă la cartea
dumneavoastră. Vă mulţumesc că v-aţi făcut timp să-mi scrieţi.

Urări de bine, cu sinceritate, aldumneavoastrăMichaelR. Cobb, B.V.Sc, MP.

Am căzut de acord să fiu corespondent de presă în junglă. Rod mă

ducea la un anumit interval de timp cu avionul la sediul Gorongosa, unde
mă lăsa de fiecare dată vreo câteva zile. Acolo ei se slujeau deja de biroul
lor, o colibă clădită frumos din stâlpi şi stuf, echipată de curând cu o maşină
de scris şi un copiator care funcţiona pe bază de curent de la un generator
cu motorină. La o masă sub nişte copaci, stăteam şi luam notiţe în timp ce
Dhlakama îmi dicta declaraţiile sale şi Vincent Ululu traducea. Era sarcina
mea să le fac foarte clare şi să le scriu pe hârtie oficială. Numai din când în
când trebuia să-l întrerup, să-i cer să repete ceva sau să explice mai clar câte
o idee. A fost o experienţă pe care n-o voi uita niciodată, stând în pădure,
uneori auzind câte un bombardier Antonov, în timp ce scriam titlurile pe o
foaie de hârtie. Noi luptam în acest război cu puterea cuvântului scris. In-
torcându-mă acasă trimiteam materialul prin fax în diferite locuri. Lui Rod
îi plăcea în mod deosebit să trimită articole prin fax în Zimbabwe, la biroul
preşedintelui Mugabe şi în Maputo preşedintelui Chissano. Materialul ajun-
gea, de asemenea, şi la Casa Albă, la Casa Parlamentului în Marea Britanie
şi în multe alte birouri strategice. Mă simţeam răsplătită să primesc aprecieri
şi mulţumiri pentru lucrul meu din partea unora, deşi ei nu ştiau cine eram
eu. Era, de asemenea, nemaipomenit să aud că unele dintre materiale fuse-
seră citite la postul Wold News; cel puţin o parte din adevăr era difuzat.

Eram încă la şcoală pe când visam să devin scriitoare, dar niciodată nu

am urmărit acest vis. Acum făceam, de fapt, mai mult decât munca unui jur-
nalist şi aveam deschidere spre anumite oportunităţi de care mulţi jurnalişti
s-ar fi bucurat. Totul sună atât de simplu şi de uşor, dar, de fapt, n-a fost

19(5

— Dincolo de

aşa. In timp ce mă aflam în tabără luând notiţe şi scriind la maşina de scris,

războiul continua să devasteze naţiunea. Mesajele radio veneau şi Dhlakama
mi le comunica şi mie. Ele ne informau despre multe sate bombardate,
oameni masacraţi, ca şi la Candiero. L-am văzut pe Dhlakama plângând
atunci când îşi exprima durerea. „Poporul meu moare. Femeile şi copiii sunt
ucişi. Ţara mea e distrusă de suferinţă."

Dhlakama lansa atacuri replică. Atunci când forţele din Zimbabwe sau

taberele Frelimo erau învinse de Renamo, aceştia aveau avantajul de a cap-
tura preţioasa pradă constând în alimente, arme şi muniţie.

în timp ce mă aflam la tabăra principală eram foarte conştientă de situa-

ţia războiului în toată naţiunea. Părea că întotdeauna se întâmpla ceva unde-
va şi toate acţiunile erau raportate la tabăra centrală. Sesiunile cu Dhlakama
şi mesele erau mereu întrerupte de vreun mesaj urgent care necesita indi-
caţii din partea lui.

Uneori puteam auzi avionul lui Rod zburând pe deasupra capului când

lucra neobosit la proiectul de ajutorare a celor flămânzi. Cu inima simţind-o
în gâtlej, mă rugam lui Dumnezeu să-l ocrotească. într-o după-amiază,
tabăra a început de freamăte de agitaţie când mesageii veniseră de la staţia
de radio şi dăduseră buzna în biroul lui Dhlakama, după care s-au dus din
nou la staţia radio. Eu scriam la o masă sub un copac şi am simţit forfota şi
urgenţa din tabără. Erau îndreptate priviri fugitive spre mine în timp ce anu-
mite hârtii erau duse încoace şi-n colo. „Ce se întâmplă?", am întrebat eu cu
suspiciune. Era evident că oamenii aceia îmi ascundeau ceva. „Nimic, totul
e O.K.", mi s-a răspuns. Eu vedeam că era o problemă, însă nu ştiam ce
anume. Urma oare să fim atacaţi? I se întâmplase ceva lui Rodney? Mult mai
târziu am aflat şi eu că un avion mic se prăbuşise undeva departe în sud şi
ei credeau că era avionul lui Rod şi nu voiau să-mi spună.

în 1992 am fost invitaţi să facem o vizită în câteva biserici din Anglia.

Rod era prea ocupat la vremea aceea ca să poată pleca şi unul dintre noi tre-
buia să rămână cu copiii, aşa că am hotărât că eu voi fi cea care voi face
vizita aceea. Londra a fost un adevărat şoc după Mozambic şi Malawi, dar
eu iubeam Anglia şi oamenii m-au primit cu căldură. în prima mea seară
acolo, în timp ce priveam la ştirile BBC de la televizor, Mozambicul a apărut
pe ecran. Imaginile atrocităţilor comise asupra civililor şi comentariul care
le însoţea atribuiau aceste crime forţelor Renamo. Eu mi-am exprimat
îndoielile în prezenţa gazdele mele, care au spus: „Vom verifica." Au veri-
ficat. Rachel Tingle care conducea Centrul de Studii Creştine a invitat-o pe
baronesa Caroline Cox de la Camera Lorzilor la o întâlnire cu mine. Am dis-
cutat multe împreună şi ne-am rugat împreună. Această întâlnire a avut ca

Putefea cuvântului so»is 197

rezultat faptul că baronesa Cox a contactat BBC-ul şi i-a întrebat dacă pot
verifica ştirea că trupele Renamo erau responsabile de atrocităţile pe care
le-au transmis. Răspunsul a fost că nu pot verifica. Ei citau pur şi simplu
informaţiile de la oficialii lui Frelimo pe care le-au spus cameramanului.
Auzind că era cineva în Londra care fusese recent în zonele aflate în război
din Mozambic, cei de la BBC au vorbit cu mine foarte mult la telefon şi
m-au întrebat dacă aş vrea să vin la Casa Bush pentru un interviu. Am
răspuns că o să mă mai gândesc. Personal, n-aş fi vrut să mă duc. Eu mă
aflam în Anglia pentru vizitele la biserici şi nu pentru interviuri politice. Noi
încercam să păstrăm cât mai neobservată prezenţa noastră în Africa, şi doar
faptul că aş fi fost auzită în direct la BBC putea să ne scoată în evidenţă. Am
telefonat acasă şi am vorbit cu Rod: „Cred că trebuie să te duci", mi-a spus
el. „Mă întâlnesc astăzi cu Dhlakama. îi voi cere să-mi facă o actualizare a
situaţiei." Rod a scris numele persoanelor, locurile şi evenimentele care au
fost prezentate la ştiri ca să poată verifica detaliile cu Dhlakama.

în după-amiaza aceea am mers pe jos prin holdele verzi şi îmbelşugate

ale unei mici ferme din Worcester, unde stăteam împreună cu prietenii.
Crinii galbeni care se iveau din covorul verde erau de un contrast izbitor cu
pământul pârjolit de secetă al Mozambicului de-acasă. în mintea mea
vedeam florile stacojii împrăştiate care se ivesc din pământ după prima
ploaie în Africa. în umblările mele îndelungate, acestea îmi aminteau întot-
deauna de sângele lui Isus vărsat pentru popoare. Am ieşit afară ca să mă
rog să primesc un răspuns legat de faptul de a merge sau nu la interviu. Era
necesar să aştept un răspuns. „Doamne", am spus, „Tu vrei să mă faci să
mă duc, nu-i aşa?" Puteam să simt zâmbetul Lui de încurajare.

După câteva ore Rod mi-a telefonat. „Dhlakama confirmă că trupele

sale n-au fost în nici una din zonele acelea; trupele Renamo nu sunt respon-
sabile pentru atrocităţi." El mi-a dat încă vreo câteva detalii, apoi a spus:
„Noi credem că trebuie să mergi la acest interviu." „Ştiu. Dumnezeu mi-a
spus deja că trebuie să mă duc", i-am răspuns eu.

Pe agenda mea nu figura că voi vorbi la BBC şi eram mai mult decât agi-

tată. M-am simţit ciudat mergând pe coridoare şi intrând în platoul de înre-
gistrare. Totuşi am recunoscut că Dumnezeu îmi dădea ocazia să vorbesc în
numele naţiunii pe care o iubeam. „Voi vorbi, Doamne, dar numai dacă voi
avea ocazia să aduc slavă numelui Tău." Pentru că petrecusem mult timp cu
Dhlakama cunoşteam modul lui de gândire şi aveam experienţa de la faţa
locului a unei naţiuni aflate în război, aşa că puteam să vorbesc răspicat şi
să răspund la întrebări cu încredere. Apoi au venit întrebările personale;
cum se face că lucram în mijlocul atâtor pericole? Era deschiderea de care

198

— Dincolo de umbră

aveam nevoie şi am putut să vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu de a

predica vestea bună a lui Isus Cristos. Le-am spus despre misiunile noastre
făcute mergând pe jos, despre predicare, vindecări ale bolnavilor şi despre
soldaţii rebeli care cărau pentru noi cutii cu Biblii peste munţi. Toată gloria
a fost dată lui Dumnezeu.

întrebarea finală a fost: „Mozambicul se află în război de mulţi ani. Nu

avem vreun semn referitor la posibilitatea ca războiul să înceteze. Credeţi că
e vreo speranţă de pace în viitorul apropiat?" „Da, există speranţă. Noi ne
rugăm şi credem că va fi pace. Liderul forţelor Renamo doreşte pacea, dar nu
i s-a dat ocazia să declare acest lucru în faţa lumii. Săptămâna trecută, guver-
nul britanic l-a primit pe preşedintele Mozambicului, Chissano pentru trata-
tive. Dumneavoastră încercaţi să negociaţi pentru pace, dar dumneavoastră
vorbiţi doar cu una dintre părţi. Dumneavoastră refuzaţi să recunoaşteţi sau
să discutaţi cu Renamo. Dacă Occidentul este serios în privinţa păcii în
Mozambic, liderul trupelor Renamo trebuie să fie recunoscut şi consultat, de
asemenea. Nu puteţi vorbi doar cu una dintre părţi şi s-o ignoraţi pe cealaltă."

După două săptămâni