Mozambic — Dincolo de umbră
Yüklə 1,56 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- „învaţă să zbori."
- „Tată, te rog să-l aduci în siguranţă din nou între noi astăzi"
| Lumea începuse să audă rapoarte
despre mişcarea rebelilor din Mozambic cum nu mai auzise până atunci. Să fie adevărat că soldaţii Renamo nu sunt aşa de răi cum i-a zugrăvit presa timp de ani de zile? Noi eram încântaţi. Adevărul îşi face drum şi lumina străluceşte în întuneric. Cu cât reuşim mai mult să răspândim adevărul, cu atât mai mare este posibilitatea ca războiul din Mozambic să ia sfârşit. Prizonier la Gorongosa Un reporter britanic care a ajuns în zona administrată de Renamo din
„Pute,ţi să ne ajutaţi să obţinem informaţii referitoare la jurnalistul bri- tanic care a dispărut în Mozambic?" Un apel din partea Crucii Roşii ne solicita să-i ajutăm în localizarea D-lui Della Casa care era dat dispărut. Folosind mesajele noastre cifrate prin radio, trupele Renamo au informat că Della Casa era reţinut pentru anchetă. El a intrat ostentativ pe teritoriul lor fără să ia contact cu ei pe căi corespunzătoare. Crucea Roşie ne-a cerut să intervenim pentru eliberarea lui, dar Renamo nu voia să-l lase liber înainte de a afla care era misiunea lui. înţelegând îngrijorarea familiei Della Casa, am cerut să i se dea voie să trimită un mesaj acasă ca să anunţe că se află în sigu- ranţă. I s-a dat voie şi noi am trimis mesajul lui Della Casa cuvânt cu cuvânt. In lunile care au urmat serviciile poştale britanice şi sediul Renamo din junglă au lucrat împreună, păstrând vie o legătură aproape imposibilă. Della Casa ne revenea adesea în minte. Amintindu-ne dificultăţile şi nesiguranţa pe care noi le-am simţit când am fost în captivitate, ne-am stră- duit să facem tot ce putem pentru a-l încuraja pe acest bărbat. Nu l-am întâlnit niciodată şi nu ştiam nimic despre el. Cu toate că ştiam că soldaţii Renamo nu-i vor face vreun rău, erau şi alte pericole ca malaria sau raidurile S.O.S. 127 aeriene. El se afla într-un loc fierbinte şi nu erau certitudini că va scăpa cu viaţă de-acolo. Am împachetat o cutie cu lucruri care fac viaţa unui prizonier mai plă- cută. Ce-i lipseşte unui englez cel mai mult? Ceaiul, desigur. Am pus într-o cutie o însemnată cantitate de ceai, zahăr, lapte praf, săpun, pastă de dinţi şi alte lucruri de strictă necesitate. De asemenea am pus acolo şi o Biblie şi câteva studii biblice. Din motive de siguranţă nu ne-am scris numele noas- tre; numai Renamo şi Crucea Roşie ştiau că noi eram cei ce făceam pe poştaşii. Am inclus şi o scrisoare din care reproducem următoarele: „... ai probabil mai mult timp pentru a reflecta decât ai avut vreodată în viaţa ta. Trebuie să ştii că situaţia în care te afli este precară. Deşi suntem bucuroşi să-ţi trimi- tem câteva lucruri pentru confortul tău, cel mai important lucru este să ţi-L facem de cunoscut pe Isus Cristos si nevoia ta de a-L, cunoaşte pe El. Sperăm că îţi va face plăcere să citeşti literatura pe care ţi-o trimitem. îţi trimit, de asemenea nişte făină, praf de copt şi gem de căpşuni, tot ce ai nevoie să faci gogoşi englezeşti. Cere-le soldaţilor să-ţi arate cum să le coci pe o tablă pe foc. Si apoi, desigur nu te poţi bucura de ceai decât pe jumătate dacă-l bei dintr-o cană de plastic, aşa că-ţi trimit o cană de porţelan. Din partea a doi prieteni cărora le pasă de tine." Am corespondat de câteva ori. Când Rod a dus câţiva jurnalişti să-l intervieveze pe preşedintele Dhlakama, lor li s-a îngăduit să-l intervieveze şi pe Della Casa. Rod a rămas în umbră ca fiind Joseph, fără să-şi dezvăluie identitatea. Curând după aceea, Renamo a hotărât să-l elibereze pe pri- zonier. Eliberarea lui trebuia negociată în felul următor. Della Casa va face lunga călătorie spre graniţa statului Malawi sub escorta soldaţilor Renamo şi acolo va fi predat unor persoane care îl vor duce cu maşina la Blantyre de unde va pleca cu avionul în Marea Britanic Acele persoane cu maşina eram noi. Am pus la cale o strategie. S-a întâmplat că aveam câţiva prieteni care s-au alăturat lucrării noastre din Mozambic; Rod ar fi trebuit să fie deja acolo cu ei pe când urma să-l elibereze pe Della Casa. Totuşi nu putea să-şi lase prietenii acolo şi să îl ducă pe Della Cassa cu maşina înapoi. Eu trebuia să fac călătoria de patru ore seara, să-l iau pe Della Casa la miezul nopţii când nu circula nimeni şi să-l duc acasă, din nou înainte de răsăritul soare- lui. Aşteptam cu interes călătoria de întoarcere ca să vorbesc cu omul pen- tru care ne rugasem mult. A fost puţin îngrijorător să aştept singură noaptea la frontieră. Liniştea era din când în când întreruptă de ţipătul vreunei cucuvele sau de chemările micilor animale de noapte. Mă străduiam să pătrund cu privirea întunericul; soldaţii se apropiau în tăcere şi probabil urma să-i văd înainte de a-i auzi. 128 /V\ozambic — Dmcolo de wmbfă Nu mult după aceea iarba a început să se mişte şi le-am putut vedea siluetele
Observând că atmosfera s-a relaxat, pasagerul meu a început să vor- bească: „Hello. Eu sunt Nicholas Della Casa. Nu ştiu cui să mulţumesc pen- tru ceea ce faceţi." „Eşti binevenit, Nicholas. Mă bucur să te pot ajuta" i-am răspuns fără să mă prezint. Am început să sporovăim şi i-am pus câteva întrebări referi- toare la experienţele trăite de el în Mozambic. „Fascinant. Am văzut şi am învăţat lucruri care nici n-am visat că se pot întâmpla." Mi-a spus că a călătorit pe jos în diferite locuri împreună cu soldaţii, vizi- tând şi vorbind cu populaţia din sate, cum a scăpat de moarte ca prin ure- chile acului în timpul unor raiduri aeriene, fugind ca sâ-şi scape viaţa. „Aş fi vrut eu să am o cameră video cu mine. Acele elicoptere care veneau chiar deasupra taberei. Stăteam la foc şi frigeam un pui mic. Ceainicul meu fierbea şi aveam de gând să mănânc bine. Dar lucrul urmă- tor au fost aceste elicoptere care zburau chiar deasupra mea. Puteam să-l filmez pe omul dinăuntru. Am fugit la copaci pentru că au început să tragă. Era aproape să mă nimerească! N-am fost rănit dar puiul meu a dispărut, iar din ceainicul meu n-a mai rămas nimic." Am râs. Nicholas era foarte exuberant. După optsprezece luni petrecute în junglă, a pătruns din nou într-o zonă de siguranţă şi civilizaţie; mergea acasă! Sporovăia întruna. „Am fost chiar supărat că am pierdut puiul acela. Mi-l dăduse unul din- tre localnici pe când era încă mic de tot. L-am hrănit şi l-am văzut cum creştea. în cele din urmă am hotărât că a crescut destul pentru a constitui un prânz de duminică şi cu toate că, era încă prea mic, n-am mai putut aştepta. Dar a fost spulberat în bucăţi!" Am râs iar, molipsită de entuziasmul lui de a fi liber şi în siguranţă. „Mi-a părut rău şi de ceainic. Nu mi-am mai făcut rost de altul. Şi cana
Am început de la povestea cu ceainicul. „Un ceainic de ceai? Unde-ai găsit un ceainic de ceai în junglă?" S.O.S. 129 Nicholas a început să-mi spună despre doi oameni care i-au scris şi i-au trimis pachete. „Aş fi vrut să ştiu cine sunt cei doi ca să le mulţumesc", a spus el. Cât de mult mi-a plăcut cum a continuat el povestirea! Timpul a trecut repede şi curând camioneta a început să urce până am ajuns la postul de poliţie aproapte de vârf. întotdeauna îmi ţineam respiraţia când ajungeam aici, dar poliţia ne-a întrebat simplu unde mergem fără să ne pună alte întrebări. Nicholas a devenit tăcut tot restul drumului. De multă vreme nu mai văzuse vreun oraş, luminile străzilor sau vreun cartier. Am oprit la poarta noastră, m-am dus să descui şi am intrat cu maşina în curte. Paturile erau pregătite pentru cei trei oaspeţi, dar şi noi eram gata pentru somn. Până ceilalţi s-au dus la toaletă eu am făcut cafeaua şi am pregătit sandwich-urile cu brânză. Dezvăluirea identităţii Nicholas s-a aşezat la masa din bucătărie. „Lumină electrică, apă de la
Era evident că era copleşit şi a început din nou să-mi mulţumească. Când s-a aşezat l-am servit cu cafea. S-a uitat la ea cu o expresie ciudată pe faţă. Mi-am adus aminte că omul acesta a trecut prin multe. Acum, elibera- rea lui dintr-o dată şi şocul cultural al civilizaţiei era aproape prea mult pen- tru el. Se uita de la cana de cafea la faţa mea, apoi iarăşi la cana de cafea şi la mine. Mă simţeam puţin stânjenită; ce se petrecea? „Această cană!", a spus Nicholas. „Este exact la fel ca cea pe care mi-au trimis-o oamenii aceia când eram în junglă." Tăcere. „Voi aţi fost, nu-i aşa?" M-am înroşit la faţă. Nicholas a sărit şi a început să-mi mulţumească iarăşi. „Nu, nu, nu trebuie să ne mulţumeşti", i-am spus. Cu adevărat tu nu ştii ce bucuroşi am fost să te ajutăm şi cât de mult am fi dorit să facem mai mult. Nu nouă să ne mulţumeşti. Dacă am putut să-fi arătăm că Dumnezeu te iubeşte, atunci e suficient." Am văzut că nu mă pricepeam foarte bine să-mi ascund identitatea, iar Nicholas a fost un detectiv destul de bun. El a promis să nu spună nimănui cine eram noi. Şi-a ţinut făgăduinţa. Era timpul să-i trezim pe copii, pentru micul dejun şi să-i ducem la şcoală. Oaspeţii au dormit câteva ore, timp în care eu am făcut aranjamentele pentru zborul către Marea Britanic Apoi Nicholas, calm, fericit şi îngândurat şi-a luat rămas bun. A promis să păstreze legătura cu noi. Nicholas s-a întors cu bine în Anglia şi a avut parte de multă publicitate. A apărut la televiziune şi câteva dintre articolele sale au apărut în cele mai 130 Mozambic — Dincolo de utnt>t>ă mari ziare. El a scris în mod pozitiv despre timpul petrecut cu Renamo,
„Trebuie să-ţi foloseşti simţul tău de aventură pentru Dumnezeu", i-am spus noi. „Ţie îţi place să faci lucruri nebuneşti pe care puţini oameni le-ar face. De ce nu predici Evanghelia peste tot pe unde mergi? Atunci ai reali- za ceva care rămâne pentru eternitate. Treci prin toate aceste dificultăţi pen- tru lucruri care nu înseamnă nimic în final." „Cred că aveţi dreptate", ne-a spus el, dar nu s-a angajat la nimic. Am fost trişti să primim vestea că Nicholas a murit în timpul războiului din Golf. Căsătorit de curând, s-a dus în Irak într-o misiune jurnalistică împre- ună cu soţia lui. Au dispărut. Mai târziu rapoartele au confirmat că murise- ră amândoi. Ne-am amintit cuvintele despre Cristos pe care i le spuseserăm. Nicholas a promis că se va gândi cu seriozitate la ele. Nădejdea noastră este că în timpurile de necaz, şi-a amintit de Singurul în stare să ne salveze. Cinci
Aripi InvaţA să zbori! Prin natura mea sunt o persoană legată de casă. Nu iubesc nimic mai mult decât să fiu acasă împreună cu familia. înainte de a-L primi pe Cristos, Rodney cu greu mă putea scoate în societate. îmi place să fac menajul, să gătesc, pur şi simplu să fiu soţie şi mamă. In vacanţele cu familia eu stăteam pe plajă şi mă minunam de cât de multe ouă făceau găinile. Dumnezeu ne schimbă! Se părea că noi întotdeauna planificam o altă călătorie în care să meargă unul sau doi dintre noi. Era greu pentru că încă îmi plăcea să fiu acasă şi era groaznic să-mi iau rămas bun de la Rod sau de la copii. Noi nu mai eram ai noştri. Dumnezeu pusese o povară în inimile noastre pentru Mozambic şi nu puteam scăpa de ea. în somnul meu auzeam plânsul copiilor, bocetul femeilor. Uneori mă trezeam cu mirosul de moarte în nări. Nu pot uita masacrele şi suferinţele oamenilor. Aşa că, din nou ne-am făcut bagajul ca să plecăm. De data aceasta urma să mergem în regiunea muntelui Gorongosa. Auzisem multe lucruri despre oamenii de acolo, atacurile dese cu bombe, sărăcia şi izolarea lor. Inimile noastre tânjeau să le ducem Evanghelia şi iubirea lui Cristos. Renamo n-au fost de acord să ne lase în această regiune. „E prea periculos. Puteţi fi cu uşurinţă ucişi", ne-au spus ei. Noi am persis- tat, am insistat. „Noi vă ajutăm cu comunicaţiile. Trebuie să ne ajutaţi şi voi în lucrarea noastră. Trebuie să ne lăsaţi să mergem în această regiune." în cele din urmă ei au convenit să ne lase şi ne-am făcut planurile pen- tru a merge. In săptămâna de dinaintea plecării noastre au început raidurile de bombardare. Nu era chip să intrăm acolo. Populaţia era împrăştiată, oamenii ahandonându-şi colibele şi ogoarele ca să se ascundă în junglă, şi trăiau ca animalele în pădure. Eram devastaţi. Câţi dintre aceştia mureau fără să-L aibă pe Cristos? Trebuia să fi plecat mai devreme, acum era prea 131 132
ic — Dincolo de umbră târziu pentru mulţi. Ne-am rugat şi am plâns. Avuseserăm şase săptămâni înaintea noastră; agenda noastră fusese desfiinţată o dată cu vieţile multor oameni din Gorongosa. Mă rugam lângă patul nostru: „Doamne, acum ce să facem? Cum vrei să ne foloseşti în acest timp despre care noi am crezut că era pentru Gorongosa?" Răspunsul mi-a venit atât de simplu—o voce clară în inima mea. „Rod trebuie să înveţe să zboare." Am sărit şi am alergat la birou să-i spun lui Rod ce am auzit. „Şi eu am auzit exact acelaşi lucru", mi-a spus el şi a pus mâna pe telefon să sune la Clubul de Zbor Chileka. „Cât de repede pot veni pentru prima mea lecţie de zbor?" „Dimineaţă la prima oră" a fost răspunsul. N-aveam idee cum vom plăti aceste lecţii. Rod avea doar banii necesari pentru prima lecţie, însă când a păşit prin credinţă şi ascultare, Dumnezeu a purtat de grijă. N-aveam idee cu ce va zbura după ce va fi terminat lecţii- le. Gândul de a avea avionul nostru era departe de minţile noastre. Aveam credinţă, da, dar credinţa noastră a fost manifestată în cea mai mare parte pentru a rămâne în viaţă în zonele de război. Nu ştiam cum să ne încredem în Dumnezeu în privinţa unui avion, când noi abia puteam să ne plătim chiria, să punem mâncare pe masă şi să plătim taxele şcolare pentru copiii noştri. Dacă Dumnezeu ne-ar fi descoperit planurile Lui pentru noi, n-am fi fost în stare să le înţelegem. „învaţă să zbori." El n-a spus: „învaţă să zbori şi Eu te voi folosi să aduci pacea în Mozambic; Vă voi da un avion; veţi face peste opt sute de zboruri în zonele de război; veţi salva vieţi în vremuri de foamete şi boală; se va trage înspre voi; oamenii vor avea în obiectiv vieţile voastre mai mult decât până acum; veţi fi arestaţi; vor fi spuse minciuni despre voi şi veţi fi acu- zaţi pe nedrept; veţi fi făcuţi de ruşine şi urâţi; veţi răspândi Evanghelia în regiuni întinse aşa cum n-aţi fi crezut vreodată că este posibil" etc. etc. Nu, ar fi fost prea mult pentru puterea noastră de înţelegere. Dumnezeu a spus pur şi simplu: „învaţă să zbori" şi Rod aşa a făcut. In timpul instruirii sale, Rod a observat un Piper Aztec care stătea acolc de trei ani şi jumătate fără să se mişte. Arăta uzat şi rablagit. „E un avior care de-abia aşteaptă să fie luat de cineva", mi-a spus el. într-o conversaţie cu cineva, Rod a menţionat că îl interesează Aztec-ul. „E al unchiului meu", î-a răspuns persoana. „El îndrăgeşte acest avion şi n-o să-l vândă niciodată. Mulţi oameni au încercat să-l cumpere de la el, dar chiar dacă nu va mai zbura de-acum încolo, tot nu vrea să se despartă de el." AHpi 133
Rod i-a dat telefon proprietarului, spunându-i că încă n-are banii, dar îi va primi şi era gata să-i dea un mic avans. „Sigur, vino să vorbim", a fost răspunsul. Toţi au fost uimiţi când Rod a dus avionul la ateliere, unde un inginer şi un mecanic au desfăcut motorul şi fuzelajul. A durat un timp până l-au asamblat din nou şi un timp până am plătit ultima rată, dar totul s-a făcut la timpul potrivit ca Rod să facă un zbor istoric în Mozambic, care aproape că l-a costat viaţa, dar a schimbat cursul lucrării noastre, dându-ne un câmp mai larg decât am visat vreodată. „Cei ce se încred în Domnul îfi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă si nu obosesc, umblă si nu ostenesc." (Isaia 40:31) Şase Zbor într-un cuib de viespi Pledăm pentru pace Ani de zile războiul a torturat Mozambicul şi poporul său. Mii de
Era imperativ ca Renamo şi Frelimo să se întâlnească să vorbească, să se alcătuiască o platformă, pe care să se clădească procesul de pace. Datorită ostilităţii puternice şi neîncrederii abjecte dintre cele două părţi, asemenea negocieri erau greu de conceput. Guvernul Keniei s-a oferit să găzduiască discuţiile preliminare pentru pace. Malawi a fost de acord ca în secret să îngăduie trecerea forţelor Renamo peste frontierele sale pentru a zbura cu avionul în Kenia. Dacă atât Renamo, cât şi Frelimo îşi trimit reprezentanţi în Kenia, se vor putea întâlni într-un loc neutru şi îşi vor putea exprima punctele lor de vedere unul către altul şi în faţa lumii. Amănuntele unei asemenea aventuri presupuneau complicaţii enorme pentru Renamo, al căror lider Afonso Dhlakama îşi avea baza la sediul Go- rongosa în provincia Sofala, şi pentru bărbaţii care trebuiau să-l însoţească într-o astfel de vizită. Fără vehicule şi nefiind drumuri către Malawi, ar fi durat zece zile sau mai mult să meargă pe jos până la frontiera cu Malawi. N-ar fi fost foarte practic să călătorească astfel. Soluţia era să fie trimis un avion pentru delegaţia din Mozambic. Simplu. Totuşi această sarcină era mai mult decât Kenia sau Malawi erau pregătite să-şi asume. Cu toate că Frelimo, împreună cu aliatul său de război, Zimbabwe, a sancţionat ZboK înfr--uh cuib de viespi 135 mişcarea delegaţiei Renamo prin Malawi către Kenia, asistenţa oferită de
înainte ca să înceapă demersurile pentru pace, era nevoie de un prieten de încredere care să zboare în Gorongosa şi să preia delegaţia. Zborul tre- buia să aibă loc în cel mai mare secret şi chiar şi atunci erau riscuri. Cine ar face acest lucru? Rodney ştia că recent încheiatele lui lecţii de zbor şi avionul nostru minune erau rânduite pentru o astfel de vreme. Joseph era gata să zboare la Gorongosa să preia delegaţia Renamo şi să o încredinţeze autorităţilor statelor Kenia şi Malawi care o aşteptau în Malawi. Planurile făcute cu grijă îi îngăduiaul lui Rodney să zboare în Mozambic pe 12 iulie 1989 şi să aterizeze pe pista îngustă aflată în pădure. Data aceasta trebuia să fie cunoscută doar de foarte puţine persoane. Secretarul perma- nent al Ministerului Afacerilor Externe al Keniei urma să primească delega- ţia adusă de Rodney în Malawi şi să o însoţească personal în Kenia pentru a le conferi astfel siguranţa. O ocazie nemaipomenită! Niciodată n-au oferit statele africane atât de multă ospitalitate forţelor Renamo. Am fost încântaţi să fim implicaţi în misiune crezând că era începutul unui proces sigur de pace în Mozambic. Ştiam că suntem în planul desăvârşit al lui Dumnezeu şi lucram în confor- mitate cu orarul Său. „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu" (Matei 5:9). Trezindu-mă devreme în acea dimineaţă splendid de senină, eram pe deplin conştientă de darul preţios al vieţii şi de valoarea nepreţuită de a-l avea pe Rod ca soţ al meu şi tată al copiilor noştri. „Tată, te rog să-l aduci în siguranţă din nou între noi astăzi", m-am rugat. Ce binecuvântaţi suntem să avem credinţă şi încredere în Dumnezeu! Nu subestimam potenţialele pericole din faţa noastră, dar asigurarea că Dumnezeu este în 136 hAozan\W\c — Dincolo de umbfă control îmi inunda inima. Am petrecut un timp rugându-mă în camera
Am încărcat avionul în noaptea trecută cu câte cutii cu Biblii au încăput. Erau mii de soldaţi care aveau nevoie de Biblii; nici o ocazie pentru Evanghelie nu trebuia pierdută. în mod normal, cutiile ar fi fost duse pe capul curierilor; era interesant să încărcăm avionul cu „scrisori de la Dumnezeu!" în timp ce Rodney verifica avionul pentru drum, i-am pus costumul şi cravata pe unul dintre scaune. El s-a strâmbat la mine şi eu i-am răspuns zâmbind, mulţumită că am câştigat lupta. Rodney se simte confor- tabil numai în pantaloni scurţi, tricou şi adidaşi. L-am dojenit spunându-i că trebuie să fie îmbrăcat corespunzător atunci când zboară împreună cu Preşedintele forţelor Renamo. „Să nu-i faci cute!", i-am spus. De asemenea, cunoscând plăcerea intensă a preşedintelui pentru prăjitura cu ciocolată, i-am scos la cuptor o capodoperă spre bucuria lui. Am glazurat-o în culo- rile Renamo cu trei săgeţi şi „PAZ" (pace). Rod a promis să apere prăjitura cu preţul vieţii lui ca s-o prezinte preşedintelui intactă şi în perfectă stare. Ultima dată când i-am trimis o prăjitură prin curier, aceasta a fost trans- portată cu susul în jos pe capul curierului timp de două ore înainte de a fi pusă pe masă. „Nu te îngrijora, că de data asta voi avea grijă personal de prăjitură", m-a asigurat Rodney. încă o îmbrăţişare şi un sărut şi Rod a închis uşa avionului. A pornit mai întâi un motor, apoi pe celălalt şi a început să ruleze pe pistă. Anunţase pla- nul de zbor turnului de control din cel mai apropiat oraş. Urma să zboare fără escală. Controlorii traficului aerian Yüklə 1,56 Mb. Dostları ilə paylaş:
|