Mozambic — Dincolo de umbră

Lumea începuse să audă rapoarte
despre mişcarea rebelilor din Mozambic cum nu mai auzise până
atunci. Să fie adevărat că soldaţii Renamo nu sunt aşa de răi cum i-a
zugrăvit presa timp de ani de zile? Noi eram încântaţi. Adevărul îşi face
drum şi lumina străluceşte în întuneric. Cu cât reuşim mai mult să
răspândim adevărul, cu atât mai mare este posibilitatea ca războiul din
Mozambic să ia sfârşit.

Prizonier la Gorongosa

Un reporter britanic care a ajuns în zona administrată de Renamo din
Mozambic a fost arestat şi ţinut prizonier timp de optsprezece luni de sol-
daţii Renamo fiind suspect de spionaj.

„Pute,ţi să ne ajutaţi să obţinem informaţii referitoare la jurnalistul bri-

tanic care a dispărut în Mozambic?" Un apel din partea Crucii Roşii ne
solicita să-i ajutăm în localizarea D-lui Della Casa care era dat dispărut.

Folosind mesajele noastre cifrate prin radio, trupele Renamo au informat

că Della Casa era reţinut pentru anchetă. El a intrat ostentativ pe teritoriul
lor fără să ia contact cu ei pe căi corespunzătoare. Crucea Roşie ne-a cerut
să intervenim pentru eliberarea lui, dar Renamo nu voia să-l lase liber înainte
de a afla care era misiunea lui. înţelegând îngrijorarea familiei Della Casa, am
cerut să i se dea voie să trimită un mesaj acasă ca să anunţe că se află în sigu-
ranţă. I s-a dat voie şi noi am trimis mesajul lui Della Casa cuvânt cu cuvânt.
In lunile care au urmat serviciile poştale britanice şi sediul Renamo din
junglă au lucrat împreună, păstrând vie o legătură aproape imposibilă.

Della Casa ne revenea adesea în minte. Amintindu-ne dificultăţile şi

nesiguranţa pe care noi le-am simţit când am fost în captivitate, ne-am stră-
duit să facem tot ce putem pentru a-l încuraja pe acest bărbat. Nu l-am
întâlnit niciodată şi nu ştiam nimic despre el. Cu toate că ştiam că soldaţii
Renamo nu-i vor face vreun rău, erau şi alte pericole ca malaria sau raidurile

S.O.S. 127

aeriene. El se afla într-un loc fierbinte şi nu erau certitudini că va scăpa cu

viaţă de-acolo.

Am împachetat o cutie cu lucruri care fac viaţa unui prizonier mai plă-

cută. Ce-i lipseşte unui englez cel mai mult? Ceaiul, desigur. Am pus într-o
cutie o însemnată cantitate de ceai, zahăr, lapte praf, săpun, pastă de dinţi şi
alte lucruri de strictă necesitate. De asemenea am pus acolo şi o Biblie şi
câteva studii biblice. Din motive de siguranţă nu ne-am scris numele noas-
tre; numai Renamo şi Crucea Roşie ştiau că noi eram cei ce făceam pe
poştaşii. Am inclus şi o scrisoare din care reproducem următoarele:

„... ai probabil mai mult timp pentru a reflecta decât ai avut vreodată în viaţa ta.

Trebuie să ştii că situaţia în care te afli este precară. Deşi suntem bucuroşi să-ţi trimi-
tem câteva lucruri pentru confortul tău, cel mai important lucru este să ţi-L facem de
cunoscut pe Isus Cristos si nevoia ta de a-L, cunoaşte pe El. Sperăm că îţi va face plăcere
să citeşti literatura pe care ţi-o trimitem.

îţi trimit, de asemenea nişte făină, praf de copt şi gem de căpşuni, tot ce ai nevoie să
faci gogoşi englezeşti. Cere-le soldaţilor să-ţi arate cum să le coci pe o tablă pe foc. Si apoi,
desigur nu te poţi bucura de ceai decât pe jumătate dacă-l bei dintr-o cană de plastic, aşa
că-ţi trimit o cană de porţelan. Din partea a doi prieteni cărora le pasă de tine."

Am corespondat de câteva ori. Când Rod a dus câţiva jurnalişti să-l

intervieveze pe preşedintele Dhlakama, lor li s-a îngăduit să-l intervieveze şi
pe Della Casa. Rod a rămas în umbră ca fiind Joseph, fără să-şi dezvăluie
identitatea. Curând după aceea, Renamo a hotărât să-l elibereze pe pri-
zonier. Eliberarea lui trebuia negociată în felul următor. Della Casa va face
lunga călătorie spre graniţa statului Malawi sub escorta soldaţilor Renamo
şi acolo va fi predat unor persoane care îl vor duce cu maşina la Blantyre de
unde va pleca cu avionul în Marea Britanic Acele persoane cu maşina eram
noi. Am pus la cale o strategie. S-a întâmplat că aveam câţiva prieteni care
s-au alăturat lucrării noastre din Mozambic; Rod ar fi trebuit să fie deja
acolo cu ei pe când urma să-l elibereze pe Della Casa. Totuşi nu putea să-şi
lase prietenii acolo şi să îl ducă pe Della Cassa cu maşina înapoi. Eu trebuia
să fac călătoria de patru ore seara, să-l iau pe Della Casa la miezul nopţii
când nu circula nimeni şi să-l duc acasă, din nou înainte de răsăritul soare-
lui. Aşteptam cu interes călătoria de întoarcere ca să vorbesc cu omul pen-
tru care ne rugasem mult.

A fost puţin îngrijorător să aştept singură noaptea la frontieră. Liniştea

era din când în când întreruptă de ţipătul vreunei cucuvele sau de chemările
micilor animale de noapte. Mă străduiam să pătrund cu privirea întunericul;
soldaţii se apropiau în tăcere şi probabil urma să-i văd înainte de a-i auzi.

128 /V\ozambic — Dmcolo de wmbfă

Nu mult după aceea iarba a început să se mişte şi le-am putut vedea siluetele
întunecate în noaptea neagră. I-am deschis uşa lui Rod; un sărut rapid şi
instrucţiuni să plecăm imediat. N-avem timp de vorbit. Della Casa s-a
aşezat în faţă cu mine şi doi americani care fuseseră să-l intervieveze pe
Dhlakama, au urcat în spate. Fără să vorbim am condus maşina pe un drum
de munte. Căutam cu insistenţă să vedem obstacolele din drum pentru a le
ocoli, am trecut peste podeţul şubred, apoi am răsuflat uşuraţi când am ieşit
la drumul principal. De-acum nu ne mai aşteptam la ambuscade.

Observând că atmosfera s-a relaxat, pasagerul meu a început să vor-

bească: „Hello. Eu sunt Nicholas Della Casa. Nu ştiu cui să mulţumesc pen-
tru ceea ce faceţi."

„Eşti binevenit, Nicholas. Mă bucur să te pot ajuta" i-am răspuns fără să

mă prezint. Am început să sporovăim şi i-am pus câteva întrebări referi-
toare la experienţele trăite de el în Mozambic.

„Fascinant. Am văzut şi am învăţat lucruri care nici n-am visat că se pot

întâmpla."

Mi-a spus că a călătorit pe jos în diferite locuri împreună cu soldaţii, vizi-

tând şi vorbind cu populaţia din sate, cum a scăpat de moarte ca prin ure-
chile acului în timpul unor raiduri aeriene, fugind ca sâ-şi scape viaţa.

„Aş fi vrut eu să am o cameră video cu mine. Acele elicoptere care

veneau chiar deasupra taberei. Stăteam la foc şi frigeam un pui mic.
Ceainicul meu fierbea şi aveam de gând să mănânc bine. Dar lucrul urmă-
tor au fost aceste elicoptere care zburau chiar deasupra mea. Puteam să-l
filmez pe omul dinăuntru. Am fugit la copaci pentru că au început să tragă.
Era aproape să mă nimerească! N-am fost rănit dar puiul meu a dispărut,
iar din ceainicul meu n-a mai rămas nimic."

Am râs. Nicholas era foarte exuberant. După optsprezece luni petrecute

în junglă, a pătruns din nou într-o zonă de siguranţă şi civilizaţie; mergea
acasă! Sporovăia întruna.

„Am fost chiar supărat că am pierdut puiul acela. Mi-l dăduse unul din-

tre localnici pe când era încă mic de tot. L-am hrănit şi l-am văzut cum
creştea. în cele din urmă am hotărât că a crescut destul pentru a constitui
un prânz de duminică şi cu toate că, era încă prea mic, n-am mai putut
aştepta. Dar a fost spulberat în bucăţi!"

Am râs iar, molipsită de entuziasmul lui de a fi liber şi în siguranţă.

„Mi-a părut rău şi de ceainic. Nu mi-am mai făcut rost de altul. Şi cana
a fost făcută bucăţi."

Am început de la povestea cu ceainicul. „Un ceainic de ceai? Unde-ai

găsit un ceainic de ceai în junglă?"

S.O.S. 129

Nicholas a început să-mi spună despre doi oameni care i-au scris şi i-au

trimis pachete. „Aş fi vrut să ştiu cine sunt cei doi ca să le mulţumesc", a
spus el.

Cât de mult mi-a plăcut cum a continuat el povestirea! Timpul a trecut

repede şi curând camioneta a început să urce până am ajuns la postul de
poliţie aproapte de vârf. întotdeauna îmi ţineam respiraţia când ajungeam aici,
dar poliţia ne-a întrebat simplu unde mergem fără să ne pună alte întrebări.
Nicholas a devenit tăcut tot restul drumului. De multă vreme nu mai văzuse
vreun oraş, luminile străzilor sau vreun cartier. Am oprit la poarta noastră,
m-am dus să descui şi am intrat cu maşina în curte. Paturile erau pregătite
pentru cei trei oaspeţi, dar şi noi eram gata pentru somn. Până ceilalţi s-au dus
la toaletă eu am făcut cafeaua şi am pregătit sandwich-urile cu brânză.

Dezvăluirea identităţii

Nicholas s-a aşezat la masa din bucătărie. „Lumină electrică, apă de la
robinet. M-am uitat într-o oglindă pentru prima dată după optsprezece luni.
Barba mea!"

Era evident că era copleşit şi a început din nou să-mi mulţumească.

Când s-a aşezat l-am servit cu cafea. S-a uitat la ea cu o expresie ciudată pe
faţă. Mi-am adus aminte că omul acesta a trecut prin multe. Acum, elibera-
rea lui dintr-o dată şi şocul cultural al civilizaţiei era aproape prea mult pen-
tru el. Se uita de la cana de cafea la faţa mea, apoi iarăşi la cana de cafea şi
la mine. Mă simţeam puţin stânjenită; ce se petrecea?

„Această cană!", a spus Nicholas. „Este exact la fel ca cea pe care mi-au

trimis-o oamenii aceia când eram în junglă." Tăcere. „Voi aţi fost, nu-i aşa?"

M-am înroşit la faţă. Nicholas a sărit şi a început să-mi mulţumească

iarăşi. „Nu, nu, nu trebuie să ne mulţumeşti", i-am spus. Cu adevărat tu nu
ştii ce bucuroşi am fost să te ajutăm şi cât de mult am fi dorit să facem mai
mult. Nu nouă să ne mulţumeşti. Dacă am putut să-fi arătăm că Dumnezeu
te iubeşte, atunci e suficient."

Am văzut că nu mă pricepeam foarte bine să-mi ascund identitatea, iar

Nicholas a fost un detectiv destul de bun. El a promis să nu spună nimănui
cine eram noi. Şi-a ţinut făgăduinţa. Era timpul să-i trezim pe copii, pentru
micul dejun şi să-i ducem la şcoală. Oaspeţii au dormit câteva ore, timp în
care eu am făcut aranjamentele pentru zborul către Marea Britanic Apoi
Nicholas, calm, fericit şi îngândurat şi-a luat rămas bun. A promis să
păstreze legătura cu noi.

Nicholas s-a întors cu bine în Anglia şi a avut parte de multă publicitate.

A apărut la televiziune şi câteva dintre articolele sale au apărut în cele mai

130 Mozambic — Dincolo de utnt>t>ă

mari ziare. El a scris în mod pozitiv despre timpul petrecut cu Renamo,
dând în vileag multe dintre minciunile care erau în permanenţă pompate de
maşina de propagandă a lui Frelimo. El a vorbit, de asemenea şi despre
raidurile aeriene, dintre care multe erau îndreptate de către forţele lui
Frelimo şi din Zimbabwe, spre sătenii nevinovaţi. Ne-am simţit bine să
avem în acest fel rapoartele noastre verificate. O dată ce s-a întors acasă
Nicholas n-a uitat de Mozambic, ci a venit din nou câteva luni mai târziu să
facă un raport jurnalistic pe care intenţionase să-l facă de prima dată când
a intrat pe teritoriul controlat de forţele Renamo. De data aceasta a folosit
canalele corespunzătoare. Noi l-am dus peste graniţă şi el a strâns informaţii
preţioase, de data aceasta nu ca prizonier, ci ca om liber. Cu siguranţă acest
scriitor era un aventurier. El ne-a spus istorisiri uimitoare despre lunile
petrecute în deşertul Sahara şi în alte locuri izolate şi dificile.

„Trebuie să-ţi foloseşti simţul tău de aventură pentru Dumnezeu", i-am

spus noi. „Ţie îţi place să faci lucruri nebuneşti pe care puţini oameni le-ar
face. De ce nu predici Evanghelia peste tot pe unde mergi? Atunci ai reali-
za ceva care rămâne pentru eternitate. Treci prin toate aceste dificultăţi pen-
tru lucruri care nu înseamnă nimic în final."

„Cred că aveţi dreptate", ne-a spus el, dar nu s-a angajat la nimic. Am

fost trişti să primim vestea că Nicholas a murit în timpul războiului din
Golf. Căsătorit de curând, s-a dus în Irak într-o misiune jurnalistică împre-
ună cu soţia lui. Au dispărut. Mai târziu rapoartele au confirmat că murise-
ră amândoi.

Ne-am amintit cuvintele despre Cristos pe care i le spuseserăm.

Nicholas a promis că se va gândi cu seriozitate la ele. Nădejdea noastră este
că în timpurile de necaz, şi-a amintit de Singurul în stare să ne salveze.

Cinci

Aripi
InvaţA să zbori!

Prin natura mea sunt o persoană legată de casă. Nu iubesc nimic mai

mult decât să fiu acasă împreună cu familia. înainte de a-L primi pe Cristos,
Rodney cu greu mă putea scoate în societate. îmi place să fac menajul, să
gătesc, pur şi simplu să fiu soţie şi mamă. In vacanţele cu familia eu stăteam
pe plajă şi mă minunam de cât de multe ouă făceau găinile. Dumnezeu ne
schimbă!

Se părea că noi întotdeauna planificam o altă călătorie în care să meargă

unul sau doi dintre noi. Era greu pentru că încă îmi plăcea să fiu acasă şi era
groaznic să-mi iau rămas bun de la Rod sau de la copii. Noi nu mai eram ai
noştri. Dumnezeu pusese o povară în inimile noastre pentru Mozambic şi
nu puteam scăpa de ea. în somnul meu auzeam plânsul copiilor, bocetul
femeilor. Uneori mă trezeam cu mirosul de moarte în nări. Nu pot uita
masacrele şi suferinţele oamenilor. Aşa că, din nou ne-am făcut bagajul ca
să plecăm.

De data aceasta urma să mergem în regiunea muntelui Gorongosa.

Auzisem multe lucruri despre oamenii de acolo, atacurile dese cu bombe,
sărăcia şi izolarea lor. Inimile noastre tânjeau să le ducem Evanghelia şi
iubirea lui Cristos. Renamo n-au fost de acord să ne lase în această regiune.
„E prea periculos. Puteţi fi cu uşurinţă ucişi", ne-au spus ei. Noi am persis-
tat, am insistat. „Noi vă ajutăm cu comunicaţiile. Trebuie să ne ajutaţi şi voi
în lucrarea noastră. Trebuie să ne lăsaţi să mergem în această regiune."

în cele din urmă ei au convenit să ne lase şi ne-am făcut planurile pen-

tru a merge. In săptămâna de dinaintea plecării noastre au început raidurile
de bombardare. Nu era chip să intrăm acolo. Populaţia era împrăştiată,
oamenii ahandonându-şi colibele şi ogoarele ca să se ascundă în junglă, şi
trăiau ca animalele în pădure. Eram devastaţi. Câţi dintre aceştia mureau
fără să-L aibă pe Cristos? Trebuia să fi plecat mai devreme, acum era prea
131

132

ic — Dincolo de umbră

târziu pentru mulţi. Ne-am rugat şi am plâns. Avuseserăm şase săptămâni

înaintea noastră; agenda noastră fusese desfiinţată o dată cu vieţile multor
oameni din Gorongosa.

Mă rugam lângă patul nostru: „Doamne, acum ce să facem? Cum vrei

să ne foloseşti în acest timp despre care noi am crezut că era pentru
Gorongosa?" Răspunsul mi-a venit atât de simplu—o voce clară în inima
mea. „Rod trebuie să înveţe să zboare." Am sărit şi am alergat la birou să-i
spun lui Rod ce am auzit. „Şi eu am auzit exact acelaşi lucru", mi-a spus el
şi a pus mâna pe telefon să sune la Clubul de Zbor Chileka. „Cât de repede
pot veni pentru prima mea lecţie de zbor?" „Dimineaţă la prima oră" a fost
răspunsul.

N-aveam idee cum vom plăti aceste lecţii. Rod avea doar banii necesari

pentru prima lecţie, însă când a păşit prin credinţă şi ascultare, Dumnezeu
a purtat de grijă. N-aveam idee cu ce va zbura după ce va fi terminat lecţii-
le. Gândul de a avea avionul nostru era departe de minţile noastre. Aveam
credinţă, da, dar credinţa noastră a fost manifestată în cea mai mare parte
pentru a rămâne în viaţă în zonele de război. Nu ştiam cum să ne încredem
în Dumnezeu în privinţa unui avion, când noi abia puteam să ne plătim
chiria, să punem mâncare pe masă şi să plătim taxele şcolare pentru copiii
noştri.

Dacă Dumnezeu ne-ar fi descoperit planurile Lui pentru noi, n-am fi

fost în stare să le înţelegem. „învaţă să zbori." El n-a spus: „învaţă să
zbori şi Eu te voi folosi să aduci pacea în Mozambic; Vă voi da un
avion; veţi face peste opt sute de zboruri în zonele de război; veţi
salva vieţi în vremuri de foamete şi boală; se va trage înspre voi;
oamenii vor avea în obiectiv vieţile voastre mai mult decât până
acum; veţi fi arestaţi; vor fi spuse minciuni despre voi şi veţi fi acu-
zaţi pe nedrept; veţi fi făcuţi de ruşine şi urâţi; veţi răspândi
Evanghelia în regiuni întinse aşa cum n-aţi fi crezut vreodată că este
posibil" etc. etc. Nu, ar fi fost prea mult pentru puterea noastră de
înţelegere. Dumnezeu a spus pur şi simplu: „învaţă să zbori" şi Rod aşa a
făcut.

In timpul instruirii sale, Rod a observat un Piper Aztec care stătea acolc

de trei ani şi jumătate fără să se mişte. Arăta uzat şi rablagit. „E un avior
care de-abia aşteaptă să fie luat de cineva", mi-a spus el. într-o conversaţie
cu cineva, Rod a menţionat că îl interesează Aztec-ul. „E al unchiului meu",
î-a răspuns persoana. „El îndrăgeşte acest avion şi n-o să-l vândă niciodată.
Mulţi oameni au încercat să-l cumpere de la el, dar chiar dacă nu va mai
zbura de-acum încolo, tot nu vrea să se despartă de el."

AHpi 133

Rod i-a dat telefon proprietarului, spunându-i că încă n-are banii, dar îi
va primi şi era gata să-i dea un mic avans. „Sigur, vino să vorbim", a fost
răspunsul. Toţi au fost uimiţi când Rod a dus avionul la ateliere, unde un
inginer şi un mecanic au desfăcut motorul şi fuzelajul. A durat un timp până
l-au asamblat din nou şi un timp până am plătit ultima rată, dar totul s-a
făcut la timpul potrivit ca Rod să facă un zbor istoric în Mozambic, care
aproape că l-a costat viaţa, dar a schimbat cursul lucrării noastre, dându-ne
un câmp mai larg decât am visat vreodată.

„Cei ce se încred în Domnul îfi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii;

aleargă si nu obosesc, umblă si nu ostenesc." (Isaia 40:31)
Şase
Zbor într-un cuib de viespi

Pledăm pentru pace

Ani de zile războiul a torturat Mozambicul şi poporul său. Mii de
oameni n-au cunoscut o altă viaţă decât războiul. Cât va mai continua
distrugerea? Era oare vreo speranţă pentru pace? Problema păcii în
Mozambic atârna greu de gândirea pe plan internaţional. Evident aceasta nu
era una dintre marile greşeli care ar putea fi acoperite pentru totdeauna şi
cu siguranţă nu avea să dispară pur şi simplu. Manipularea şi amestecul
puterilor străine doar au înrăutăţit situaţia. Rănile şi infecţiile acestei naţiuni
erau foarte profunde; speranţa de vindecare pentru aceste răni putea veni
numai din interior.

Era imperativ ca Renamo şi Frelimo să se întâlnească să vorbească, să se

alcătuiască o platformă, pe care să se clădească procesul de pace. Datorită
ostilităţii puternice şi neîncrederii abjecte dintre cele două părţi, asemenea
negocieri erau greu de conceput. Guvernul Keniei s-a oferit să găzduiască
discuţiile preliminare pentru pace. Malawi a fost de acord ca în secret să
îngăduie trecerea forţelor Renamo peste frontierele sale pentru a zbura cu
avionul în Kenia. Dacă atât Renamo, cât şi Frelimo îşi trimit reprezentanţi
în Kenia, se vor putea întâlni într-un loc neutru şi îşi vor putea exprima
punctele lor de vedere unul către altul şi în faţa lumii.

Amănuntele unei asemenea aventuri presupuneau complicaţii enorme

pentru Renamo, al căror lider Afonso Dhlakama îşi avea baza la sediul Go-
rongosa în provincia Sofala, şi pentru bărbaţii care trebuiau să-l însoţească
într-o astfel de vizită. Fără vehicule şi nefiind drumuri către Malawi, ar fi
durat zece zile sau mai mult să meargă pe jos până la frontiera cu Malawi.
N-ar fi fost foarte practic să călătorească astfel. Soluţia era să fie trimis un
avion pentru delegaţia din Mozambic. Simplu. Totuşi această sarcină era
mai mult decât Kenia sau Malawi erau pregătite să-şi asume. Cu toate că
Frelimo, împreună cu aliatul său de război, Zimbabwe, a sancţionat

ZboK înfr--uh cuib de viespi 135

mişcarea delegaţiei Renamo prin Malawi către Kenia, asistenţa oferită de
cele două naţiuni nu includea transportul prin Mozambic. Nici unul dintre
cele două state nu şi-ar fi riscat piloţii sau avioanele ca să zboare deasupra
câmpurilor ucigătoare din Mozambic. Renamo nu avea nici un avion. Să
închirieze unul era extrem de greu şi costisitor, aşa cum se dovediseră încer-
cările anterioare. Pe lângă aceasta, Renamo avea suspiciuni puternice
împotriva lui Frelimo privind ieşirea în siguranţă din ţară. Atacurile aeriene
anterioare pentru a împiedica forţele Renamo să călătorească în străinătate
unde să-şi facă vocea auzită, erau proaspete în memoria lui Dhlakama şi a
oamenilor săi. N-aveau încredere în nimeni ca să-i ducă cu avionul; ar fi fost
prea uşor ca cineva să se debaraseze de ei într-o zonă pustie fără să dea
socoteală nimănui pentru asta.

înainte ca să înceapă demersurile pentru pace, era nevoie de un prieten

de încredere care să zboare în Gorongosa şi să preia delegaţia. Zborul tre-
buia să aibă loc în cel mai mare secret şi chiar şi atunci erau riscuri. Cine ar
face acest lucru? Rodney ştia că recent încheiatele lui lecţii de zbor şi avionul
nostru minune erau rânduite pentru o astfel de vreme. Joseph era gata să
zboare la Gorongosa să preia delegaţia Renamo şi să o încredinţeze
autorităţilor statelor Kenia şi Malawi care o aşteptau în Malawi.

Planurile făcute cu grijă îi îngăduiaul lui Rodney să zboare în Mozambic

pe 12 iulie 1989 şi să aterizeze pe pista îngustă aflată în pădure. Data aceasta
trebuia să fie cunoscută doar de foarte puţine persoane. Secretarul perma-
nent al Ministerului Afacerilor Externe al Keniei urma să primească delega-
ţia adusă de Rodney în Malawi şi să o însoţească personal în Kenia pentru
a le conferi astfel siguranţa.

O ocazie nemaipomenită! Niciodată n-au oferit statele africane atât de

multă ospitalitate forţelor Renamo. Am fost încântaţi să fim implicaţi în
misiune crezând că era începutul unui proces sigur de pace în Mozambic.
Ştiam că suntem în planul desăvârşit al lui Dumnezeu şi lucram în confor-
mitate cu orarul Său.

„Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu"

(Matei 5:9).

Trezindu-mă devreme în acea dimineaţă splendid de senină, eram pe

deplin conştientă de darul preţios al vieţii şi de valoarea nepreţuită de a-l
avea pe Rod ca soţ al meu şi tată al copiilor noştri. „Tată, te rog să-l aduci
în siguranţă din nou între noi astăzi", m-am rugat. Ce binecuvântaţi
suntem să avem credinţă şi încredere în Dumnezeu! Nu subestimam
potenţialele pericole din faţa noastră, dar asigurarea că Dumnezeu este în

136 hAozan\W\c — Dincolo de umbfă

control îmi inunda inima. Am petrecut un timp rugându-mă în camera
noastră, frângând pâinea împreună şi împărtăşindu-ne din paharul comuni-
unii în prezenţa lui Dumnezeu. După cum copiii lui Israel au pus sângele
mielului pe uşorii uşilor de la casele lor pentru a opri mâna îngerului morţii,
tot aşa în mod spiritual, am pus şi noi sîngele lui Isus peste avionul nostru
şi peste Rod. La plecarea de la aeroport am verificat prin radio la sediul de
la Gorongosa pentru a ne asigura că totul este bine. „Totul e-n regulă", a
venit răspunsul. „Vă aşteptăm; să aveţi o călătorie plăcută."

Am încărcat avionul în noaptea trecută cu câte cutii cu Biblii au încăput.

Erau mii de soldaţi care aveau nevoie de Biblii; nici o ocazie pentru
Evanghelie nu trebuia pierdută. în mod normal, cutiile ar fi fost duse pe
capul curierilor; era interesant să încărcăm avionul cu „scrisori de la
Dumnezeu!" în timp ce Rodney verifica avionul pentru drum, i-am pus
costumul şi cravata pe unul dintre scaune. El s-a strâmbat la mine şi eu i-am
răspuns zâmbind, mulţumită că am câştigat lupta. Rodney se simte confor-
tabil numai în pantaloni scurţi, tricou şi adidaşi. L-am dojenit spunându-i că
trebuie să fie îmbrăcat corespunzător atunci când zboară împreună cu
Preşedintele forţelor Renamo. „Să nu-i faci cute!", i-am spus. De asemenea,
cunoscând plăcerea intensă a preşedintelui pentru prăjitura cu ciocolată,
i-am scos la cuptor o capodoperă spre bucuria lui. Am glazurat-o în culo-
rile Renamo cu trei săgeţi şi „PAZ" (pace). Rod a promis să apere prăjitura
cu preţul vieţii lui ca s-o prezinte preşedintelui intactă şi în perfectă stare.
Ultima dată când i-am trimis o prăjitură prin curier, aceasta a fost trans-
portată cu susul în jos pe capul curierului timp de două ore înainte de a fi
pusă pe masă. „Nu te îngrijora, că de data asta voi avea grijă personal de
prăjitură", m-a asigurat Rodney.

încă o îmbrăţişare şi un sărut şi Rod a închis uşa avionului. A pornit mai

întâi un motor, apoi pe celălalt şi a început să ruleze pe pistă. Anunţase pla-
nul de zbor turnului de control din cel mai apropiat oraş. Urma să zboare fără
escală. Controlorii traficului aerian